"Sfinţii lui Dumnezeu sunt aproape de inimile credincioase.” (Sf. Ioan de Kronstadt)
„Liniştea (hesychia) constituie o condiţie intrinsecă a regăsirii, interiorizării şi contemplaţiei mistice într-o rugăciune a sufletului însetat după cunoaşterea şi unirea cu Dumnezeu pe calea desăvârşirii spirituale.”[1] Dacă viaţa cenobitică este doar o iniţiere în monahism, isihia sau pustnicia reprezintă o treaptă superioară , implicând lupta împotriva gândurilor, rugăciunea curată, atenţia, cumpătarea, etc. A fost cunoscută din perioada începuturilor monahismului, din secolul al IV-lea( Evagrie Ponticul), trecând prin isihasmul bizantin medieval, mult simplificat, şi culminând cu palamismul în secolul al XIV-a, curent axat pe practicarea Rugăciunii lui Iisus pe fundalul unei vieţi ascetice stricte, pentru care se impunea izolarea de obşte. Începuturile isihasmului atonit se leagă de numele lui Grigorie Sinaitul( sec.al XIV-lea), sub influenţa căruia renaşte viaţa sihăstrească la Athos., apoi în Paroria, iar afirmarea şi impunerea pe scară largă, de Sf. Grigorie Palama, în dispută cu Varlaam şi Achindin ,contestatarii apuseni ai isihasmului. Metodele de rugăciune isihastă care au circulat în epocă au ajutat şi stimulat intens practicarea ei într-un climat ce presupunea izolare şi concentrarea („Şezând într-o chilie liniştită, într-un colţ, fă ceea ce îţi spun: închide uşa pe dinăuntru şi înalţă-ţi mintea deasupra oricărui lucru trecător, sprijinindu-ţi bărbia în piept”[2]) şi urmărea coborârea minţii în inimă, locul în care se află puterile sufletului. „La început vei găsi întuneric şi o tărie de neînvins, dar apoi, stăruind în lucrare zi şi noapte, vei întâlni, ce minune !, o fericire nemărginită. De fapt, atunci când mintea află locul inimii, vede ceea ce nu-i venea să creadă mai înainte,vede de fapt suflarea inimii şi se vede însăşi plină de lumină şi pătrundere.”[3] Acolo se petrece unirea cu Hristos în Duhul Sfânt, în Împărăţia Harului Ceresc; este o unire mistică mult căutată în spiritualitatea creştină răsăriteană, mai ales în mediul monahal. Printre monahi, teofaniile sunt râvnite şi aşteptate, ei dorind intens „a obţine sfânta şi dumnezeiasca arătare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos” şi a primi „simţitor în inimă focul cel mai presus de ceruri.”[4] Rugăciunea isihastă „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”este o lucrare însoţită de post, trezvie, psalmodie, citire, metanii ş. c. l., care organizează viaţa isihastului în ritmul ei propriu. De pildă, Grigorie Sinaitul recomandă următorul program: „Din zori să fii întru pomenirea Domnului prin rugăciunea şi isihia inimii, rugându-te cu stăruinţă prima oră. Deci, a doua oră să citeşti, a treia să psalmodiezi, a patra să te rogi, a cincia să citeşti, a şasea să psalmodiezi, a şaptea să te rogi, a opta să citeşti, a noua să psalmodiezi, a zecea să mănânci, a unsprezecea să dormi, dacă e nevoie, a douăsprezecea să psalmodiezi vecernia.” [5]
Dascăl iscusit al rugăciunii inimii, Sf. Paisie de la Neamţ a influenţat benefic viaţa duhovnicească în majoritatea mănăstirilor din Răsăritul ortodox. După stabilirea sa în Moldova în 1745 , unde uceniceşte în preajma Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului şi a Cuviosului Onufrie Sihastrul, pleacă la Muntele Athos, nevoindu-se în pustie patru ani, într-o sărăcie deplină şi în înfrânare atotcuprinzatoare. Aici este călugărit de Cuviosul Vasile, bătrânul său, pelerin la Sfântul Munte. El îl îndeamnă să lase schivnicia timpurie, că este pricină de mândrie : „Nu este mai bine oare a păstra tăcerea în doi sau în trei pe drumul împărătesc?”[8] Urmează sfatul stareţului şi primeşte în jurul său fraţi, căci aşa sporeşte călugărul şi se izbăveşte curând de patimile trupeşti, prin fericita ascultare în viaţa de obşte. Primeşte preoţia tot ca să facă ascultare de bătrâni şi urmează modul isihast de viaţă împreună cu fraţii. Citeşte şi transcrie din operele Sfinţilor Părinţi, slujeşte Sfânta Liturghie cu faţa scăldată în lacrimi, doarme abia 3 ore pe noapte, se roagă stăruitor şi îşi iubeşte obştea sa restrânsă în care cultivă tăcerea, smerenia, ascultarea, râvna şi dragostea. După şaptesprezece ani se întoarce în Moldova, stabilindu-se cu obştea sa la M-rea Dragomirna, unde introduce rânduiala atonită, bazată pe renunţarea la orice avere proprie, încredinţarea în mâinile stareţului, desăvârşita ascultare, tăierea voii, participarea de obşte la slujbele bisericii, respectarea pravilei, dar mai ales pe rugăciune: „Fraţii sunt datori mai mult decât orice altă nevoinţă să practice la chilii rugăciunea lui Iisus, apoi să cânte psalmi, să citească Sfânta Scriptură şi cărţile Sfinţilor Părinţi. Nimeni să nu stea fără ocupaţie în chilie. Iar de ieşirea deasă din chilie şi de starea de vorbă cu alţii să fugă ca de otravă.”[9]
Învăţăturile şi rânduielile paisiene au fost preluate în timp de toate mănăstirile nemţene, iar Părintele Paisie Olaru le cunoştea bine, le-a pus în practică de la început şi le-a transmis ucenicilor săi monahi, dar şi mirenilor mai râvnitori, atât prin cuvânt, cât şi prin faptă. Tezaurul paisian s-a păstrat intact prin intermediul sihastrului de la Sihla. Sfântul Paisie Velicikovski a practicat rugăciunea lui Iisus şi a apărat-o de cei ce o priveau cu neîncredere, scriind: „…această dumnezeiască lucrare a fost îndeletnicirea necontenită a purtătorilor de Dumnezeu părinţilor noştri celor de demult şi a strălucit în multe locuri pustii şi în mănăstirile cu viaţă de obşte : în Muntele Sinai, în Schiteea Egiptului, în Muntele Nitriei, în Ierusalim, în Sfântul Munte Athos şi în tot Răsăritul. Prin această lucrare a minţii mulţi dintre purtătorii de Dumnezeu părinţii noştri, aprinzându-se cu focul serafimic al dragostei de Dumnezeu şi de aproapele, s-au făcut cei mai zeloşi păzitori ai poruncilor lui Dumnezeu şi s-au învrednicit să devină vase alese ale Duhului Sfânt.”[10] În aceste cuvinte ale Sfântului se poate recunoaşte şi imaginea Cuviosului Paisie Olaru, ale cărui harisme observate de toţi cei ce l-au cunoscut nu pot fi decât rezultatul lucrării isihaste. El şi-a modelat viaţa în acord cu idealul găsirii luminii taborice .
Să-şi păzească inima
De ispite trupeşti şi necurăţii
De jurăminte, mânie şi tulburare,
De plăceri şi de ranchiună,
Fără să judece pe nimeni.
Gândul şi sufletul,
Nespurcat de întinăciunea trupului,
Să fie blând, smerit şi liniştit,
Vesel şi fiu al păcii,
Cumpătat la mâncare şi băutură
Şi stăruitor în rugăciune.
În tot să aibă ca început şi sfârşit
Floarea tuturor virtuţilor, dragostea.”
(Sfântul Simeon Noul Teolog)[11]
Aşa era şi Părintele Paisie isihastul, desprins parcă din versurile Sfântului Simeon.
Dacă unii se întreabă, poate, de ce Părintele Paisie nu a fost stareţ, ca înaintaşul său, nici după ce a fost hirotonit preot, ci a rămas toată viaţa duhovnic, răspunsul ar putea fi găsit în sfatul pe care el îl dădea fiului său duhovnicesc, Părintele Cleopa, când a fost chemat la stăreţia Mănăstirii Sihăstria: „Nu te bucura când te-or pune stareţ şi nu te supăra când te-or scoate din stăreţie!”[12] Vocaţia sa a fost duhovnicia, de aceea mutându-se la M-rea Sihăstria, a fost rânduit cu spovedania întregii obşti, iar sarcina stăreţiei a păstrat-o Părintele Cleopa. În calitate de duhovnic, Părintele Paisie este inegalabil, după zecile de mărturii ale celor care au stat sub ocrotirea epitrahilului său. Cu greu s-ar mai putea cineva ridica la înălţimea duhovnicului Paisie Olaru. Blândeţea, smerenia, dragostea lui faţă de fiii duhovniceşti nu cunoşteau limite. Se spune că spovedea zi şi noapte, uneori cincisprezece ore în şir, fără să mănânce şi fără să doarmă, că nu a refuzat niciodată pe nimeni, că binecuvântarea pe care o dădea îi transfigura pe cei care o primeau( „Mi-a dat o binecuvântare şi zile întregi am simţit o pace deosebită, o pace a lui Dumnezeu”- Î.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei -[13]), că atingerea mâinilor sale ridica povara păcatelor şi dezlegarea sa era însoţită de certitudinea iertării(„Părintele Paisie poartă păcatele tuturor oamenilor”- Î.P.S. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului -[14]),că atinsese un asemenea grad de curăţie, încât era văzător cu duhul, că spunea toate păcatele însemnate de penitent pe hârtie înainte să-i fie citite, că le dezvăluia unora întâmplări viitoare şi că tămăduia de boli. A fost puntea sigură pe care treceau la Dumnezeu cei ce îl ascultau şi împlineau sfaturile sale părinteşti, un doctor şi o călăuză pentru suflete, un expert în terapeutica vindecării sufleteşti.Îi mişca pe toţi cerându-şi el cel dintâi iertare de la fiii săi duhovniceşti şi dându-le întâlnire la uşa Raiului, insuflându-le nădejdea mântuirii, cu darul lui Dumnezeu. Duhovnic al inimii, era neîntrecut în arta duhovniciei pentru că se făcea una cu cei care veneau la dânsul şi avea o iubire jertfelnică, de aceea, cum spunea P.S. Casian: „a rămas mereu îndrăgit, căutat, cercetat şi iubit la prezent continuu.”[15] Nu e e mirare că îl iubesc şi mulţi din cei ce nu l-au cunoscut.
Arhimandritul Ioanichie Bălan evocă sugestiv nevoinţa şi jertfa sa pilduitoare :
„Părintele Paisie era foarte nevoitor, dar nimeni nu ştia taina vieţii lui, nici cum se ruga ziua şi noaptea, nici cât şi cum dormea. Cea mai mare parte din timpul zilei şi al nopţii o dăruia lui Dumnezeu, spovedind lumea care venea din toate părţile ţării şi de toate nivelele şi vârstele. În medie spovedea 30-50 de oameni pe zi, iar în posturi şi sărbători, peste 100 pe zi, stând între 4 şi uneori 15 ore pe zi, la care se adăugau alte ore pentru rugăciuni de tot felul, dezlegări şi sfaturi duhovniceşti. Mânca de obicei o dată pe zi după-amiaza, iar când avea lume multă la spovedanie, nu mânca nimic până nu-i termina pe toţi, adică doar seara târziu dacă gusta ceva[…] Iar de dormit, aţipea după miezul nopţii, adică după Utrenie, câteva ore pe un scaun sau întins pe un pat tare.”[16] Apoi lucra în grădina mănăstirii, „ore în şir, în tăcere şi linişte, rostind în taină rugăciunea minţii şi a inimii”, ca să uite de păcatele auzite la spovedanie şi să nu-l ispitească diavolul prin ele, astfel încât „Niciodată nu-l vedea cineva stând fără lucru, nici în chilie, nici în grădină.”[17] Lucra mai ales „în grădina duhovnicească a sufletelor, spovedind, sfătuind, rugându-se pentru oameni”[18], fiind întărit de Duhul Sfânt: „Înainte de mărturisire, bătrânul rostea tuturor molitva de spovedanie pe de rost, după care spunea un scurt cuvânt de învăţătură şi întărire duhovnicească.”[19]
Scrie Arhimandritul Ioanichie că nu stăruia în păcatele mici, nici nu descuraja vreodată pentru păcate mari, ci prin cuvinte simple, dar purtătoare de har tămăduitor, „deschidea inimile şi sufletele tuturor, trezea conştiinţele, scotea lacrimi de pocăinţă.”[20]Canoanele date erau bine chibzuite în funcţie de persoană. Cel mai frecvent dădea canon participarea la sfintele slujbe, citirea Psaltirii, metanii, post până seara, miercurea şi vinerea, ţinerea regulată a posturilor, citirea cărţilor sfinte, milostenia. Nu urmărea decât îndreptarea penitentului cu blândeţe şi dragoste părintească. Părintele Paisie mărturisea: „Eu nu am dat canoane grele…căci mi-a fost milă de fiecare şi am plâns cu cel care plângea şi m-am bucurat cu cel care se bucura…”[21] . În finalul acestei evocării, Arhimandritul Ioanichie remarcă :
„Cel mai important lucru la acest mare duhovnic era puterea lui harismatică cu care pătrundea sufletul şi conştiinţa credincioşilor. Apoi mila şi iubirea profundă cu care primea pe toţi şi smerenia unită cu blândeţe prin care cucerea şi întorcea la pocăinţă, transformând radical pe cei care veneau la el cu credinţă.”[22]
Vieţuirea la Schitul Sihla(1972-1985) o evocă Arhimandritul Victorin, actualul stareţ al Mănăstirii Sihăstria :
„De mult voia părintele să se liniştească în locurile unde a sihăstrit Cuvioasa Teodora şi alte sute şi mii de sihaştri. În acest loc de pocăinţă şi de întâlnire cu Dumnezeu, Părintele Paisie şi-a înmulţit nevoinţele. Toţi ucenicii săi de atunci vorbesc de rugăciunea sa neîncetată, la care se adăugau privegherea necontenită, postul şi înfrânarea sa dintotdeauna, toate acestea împletite cu dragostea, smerenia şi blândeţea sa desăvârşită.”[23]
Era primul la biserică, zilnic săvârşea rânduiala celor şapte Laude, iar după slujba de noapte citea timp de două ore rugăciuni credincioşilor care îl căutau. Mergea la Utrenie tăcut, cu „Doamne Iisuse …” în inimă şi se întorcea cântând : „Hai la Rai, la Rai la Rai, cu căruţa cu doi cai”, „Smerenia şi dragostea, căci cu acestea se ajunge cel mai uşor la mântuire”[24], explica el.
Aici era mai căutat decât la Sihăstria, vestea sfinţeniei vieţii sale străbătând până departe. „Cei care veneau o dată nu se mai puteau dezlipi de bătrân şi aduceau şi pe alţii, căci blândeţea, smerenia şi dragostea sa mişca inimile tuturor, iar harul Duhului Sfânt, care se sălăşluise într-însul, mângâia sufletele credincioşilor; de asemenea, nu de puţine ori, cei bolnavi se întorceau sănătoşi.”[25] Darul cunoaşterii gândurilor îl ajuta mult la păstorirea sufletelor. Rugăciunea de binecuvântare pe care o rostea tuturor înainte de plecare s-a imprimat în inimile celor ce au avut bucuria să o primească. Cu dreptate poate fi numit un părinte al binecuvântării şi al iertării. Ucenicul său de chilie povesteşte că, atunci când era obosit, tot timpul binecuvânta; cum auzea uşa deschizându-se, începea să binecuvânteze, totdeauna era cu binecuvântarea pe buzele sale. Vas ales al harului, îl revărsa cu mărinimie peste toţi şi peste toate, după porunca Mântuitorului „În dar aţi luat, în dar să daţi”(Mat. 10, 8)
Ultimii ani din viaţa Părintelui Paisie au fost ani de încercare şi suferinţă; imobilizat la pat, aproape orb, cu auzul foarte slăbit, el a luat cununa răbdării cu mulţumire, la care i-a îndemnat pe mulţi ca duhovnic.”Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”.Întrebat dacă se teme de ceasul morţii, Bătrânul a răspuns grav: „Cum să nu mă tem, dacă sunt om păcătos![…] În viaţa mea am văzut sfârşitul multor părinţi şi credincioşi, dar nu am văzut pe nimeni râzând în clipa morţii, că atunci e atunci!”[26] În aceşti ani s-a pregătit permanent pentru trecerea la Domnul, gândind la Judecată şi întrebându-se dacă viaţa lui i-a fost bineplăcută lui Dumnezeu, căci nimeni nu poate fi sigur de mântuirea sa până la sfârşit. Medita odată : „Tinereţea este ca o floare de primăvară, iar bătrâneţea este ca soarele la asfinţit, gata în tot ceasul de moarte.”[27] Uneori plângea şi se ruga pe patul de suferinţă, nu din cauza durerilor pe care le avea, ci pentru păcatele sale; apoi le cerea apropiaţilor să se roage, ca să-l dezlege Dumnezeu de legătura trupului şi să ierte păcatele sale, dar şi ale celor pe care i-a mărturisit în viaţă, neuitându-şi până în ultima clipă datoria sa de duhovnic.
S-a stins în zorii zilei de 18 octombrie 1990, trecând ca un drept în lumea drepţilor. Moartea lui a fost „o naştere în cer”, cum inspirat s-a exprimat Î. P. S. Antonie Plămădeală. Chiar dacă acum nu ne mai dă sfaturi, ne priveşte cu dragoste din ceruri, rugându-se pentru noi, aşa cum ne încredinţează P. S. Ioachim Băcăuanul.
„Sfinţii lui Dumnezeu sunt mari neguţători, ce s-au îmbogăţit cu toate comorile sufleteşti, cu toate faptele bune: cu blândeţea, cu smerenia, cu înfrânarea, cu răbdarea, cu bogăţia credinţei, a nădejdii şi a dragostei. Drept aceea şi cerem sfintele lor rugăciuni, ca nişte săraci de la cei bogaţi, ca ei să ne ajute în sărăcia noastră duhovnicească, să ne înveţe a ne ruga şi a spori în fapte bune creştineşti, ca ei, ca ceia ce au îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, să se roage pentru iertarea păcatelor noastre şi să ne păzească de păcate noi[…]Sfinţii lui Dumnezeu sunt aproape de inimile credincioase.” (Sf. Ioan de Kronstadt)
Cuvioase Părinte Paisie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu