« Sfinţii Părinţi ne spun, de asemenea, că îndumnezeirea urmează anumite stadii. Începe de la cele mai de jos şi înaintează spre cele mai înalte. Având smerenia, începem cu pocăinţă şi cu multă răbdare lupta noastră zilnică în Hristos, nevoinţa de a pune în lucrare poruncile lui Hristos, ca să ne curăţim de patimi. Sfinţii Părinţi spun că înlăuntrul poruncilor Lui se ascunde însuşi Dumnezeu, iar atunci când creştinul le împlineşte cu dragoste şi credinţă în Hristos, se uneşte cu El.[...]
Fireşte, lucrul acesta nu este deloc uşor, deoarece lupta pentru dezrădăcinarea patimilor dinlăuntrul nostru este crâncenă. Este nevoie de multă osteneală pentru ca încet-încet, ogorul desţelenit dinlăuntrul nostru sa se curăţească de spinii şi pietrele patimilor, pentru a fi cultivat duhovniceşte, astfel încât să poată cădea în el sămânţa cuvântului lui Dumnezeu şi să rodească. Pentru a înfăptui aceasta se cere o mare şi neîncetată silire a sinelui nostru. De aceea, Domnul nostru a spus că « împărăţia lui Dumnezeu se ia cu sila şi cei ce se silesc o răpesc pe ea »(Matei 11, 12). Şi iarăşi Sfinţii Părinţi ne învaţă : « Dă sânge şi ia Duh », adică nu poţi primi Duhul Sfânt dacă nu-ţi verşi sângele inimii tale în lupta pentru curăţirea de patimi şi pentru dobândirea virtuţilor, care se săvârşeşte prin pocăinţa adevărată.
Toate virtuţile sunt înfăţişările unei singure mari virtuţi, virtutea dragostei. Atunci când creştinul dobândeşte dragostea, dobândeşte toate virtuţile. Dragostea este aceea care alugă din sufletul omului pricina tuturor relelor şi a tuturor patimilor, care, după Sf. Părinţi, este iubirea de sine. Toate relele dinlăuntrul nostru izvorăsc din iubirea de sine, care este dragostea bolnăvicioasă pentru noi înşine. De aceea Biserica noastră ne dă asceza ca leac împotriva acesteia. Fără asceză nu există viaţă duhovnicească, nici nevoinţă, nici sporire. Ne supunem, postim, priveghem, ne ostenim cu metaniile, cu statul în picioare la rugăciune, ca să ne curăţim de patimile noastre. Dacă Biserica Ortodoxă va înceta să fie ascetică, va înceta să fie şi ortodoxă. Nu-l va mai putea ajuta pe om să se curăţească de patimile sale şi să devină dumnezeu după har.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne-au lăsat o învăţătură antropologică amplă şi profundă despre sufletul şi patimile omului. Potrivit acestora, deosebim în suflet o parte raţională şi una padională. Cea pasională cuprinde şi ea două părţi : cea mânioasă(mânietoare) şi cea poftitoare. Partea raţională cuprinde energiile raţionale ale sufletului, adică gândurile, cugetele. Partea mânioasă cuprinde sentimentele pozitive şi negative, dragostea şi mânia. Cea poftitoare cuprinde dorinţele bune ale virtuţilor şi dorinţele rele ale plăcerilor, ale desfătărilor, iubirea de bani, robia pântecelui, adorarea trupului şi patimile trupeşti. Dacă aceste trei părţi ale sufletului, cea raţională, cea mânioasă şi cea poftitoare nu se vor curăţa, omul nu va putea primi în el harul lui Dumnezeu ; nu se va putea îndumnezei. Partea raţională se curăţă prin trezvie, care este păzirea neîncetată a minţii de gânduri, adică păstrarea gândurilor celor bune şi izgonirea celor rele. Partea mânioasă se curăţă prin dragoste. Şi, în sfârşit, cea poftitoare se curăţă cu înfrânarea. Dar toate acestea la un loc se curăţesc şi se sfinţesc prin rugăciune.
Arhimandritul Gheorghe Kapsanis, egumenul Sfintei Mănăstiri Grigoriu, Sfântul Munte Athos, Îndumnezeirea – scopul vieţii omului, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2006
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu