Închisoarea Jilava, camera 14

Cu zurgălăii la picioare, am ajuns în aşa zisa secţie TBC, pe acelaşi coridor, câteva camere mai spre ieşire. Erau patru rânduri de paturi, câte trei suprapuse, numai de o parte a peretelui. Spaţiul era mult mai mare, lumină mai multă, aer curat şi hrană puţin mai bună.

Am avut cinstea şi norocul să-l am vecin de pat pe Principele Alexandru Ghika şi, de partea stângă, pe Mihai Timaru. Alte vieţi, alţi oameni, alte romane!

Principele Alexandru Ghika, participant în guvernarea legionară, de profesie magistrat, închis din bunăvoinţa mareşalului Antonescu, încă din 1941, era un bărbat înalt, drept, senin, cu păr cărunt şi cu ochi albaştri. Se acomodase total cu viaţa de închisoare, cu celula şi suferinţa. Era descendent din familia domnitoare Ghika, cu o ascendenţă de câteva sute de ani, care a dat ţării noastre mulţi oameni mari. Când l-am cunoscut eu, împlinise deja 15 ani de închisoare de zi cu zi.[...]

Cu Prinţul Ghika m-am împrietenit repede, ca şi cum ne-am fi cunoscut de când lumea. Dânsul era un om foarte blând şi comunicativ. I-au plăcut povestirile mele despre cele ce am trăit şi am văzut în Cercul Polar de Nord şi mi-a schimbat numele în “Vorkuta”.

În anul 1958, când am ajuns la Aiud, toţi deţinuţii din Celular ştiau deja de  Nicu Popescu Vorkuta.

Din conversaţiile avute cu dânsul, am auzit pentru prima dată de rugăciunea inimii, pe care o practica de mulţi ani.

 - Datorită acestei rugăciuni, îmi spunea dânsul cu toată convingerea, n-am căpătat nicio lovitură, atunci când aici, în Jilava, năvăleau zilnic gardienii în celule şi băteau cu bâta, cu bocancii, cu pumnii!

Tot dânsul mi-a povestit de “Miracolul de la Vladimireşti”, ca de o mare graţie acordată de Dumnezeu neamului românesc.

Am crezut total în cele relatate de dânsul, m-am cutremurat şi am plâns când am auzit de minunile ce s-au petrecut acolo!

La încercările comuniştilor de a afla de la dânsul cum mai stă cu convingerile sale politice, a fost chemat şi interogat mai multe zile în şir, acolo, la Jilava. A scris pagini întregi cu propria-i mână şi a încheiat statornic declaraţiile cu: “Trăiască legiunea şi Căpitanul!”.

Întrebat de ce face asta, a răspuns ferm:

 - Pentru că aşa simt eu!

Mult mai târziu am avut ocazia să citesc că, la eliberarea din Aiud, în 1964, gânditorul Petre Ţuţea, care era închis de 13 ani, l-a invitat pe Prinţul Ghika, care avea 23 de ani de închisoare: “Luaţi-o înainte, că aveţi 23 de ani de închisoare; dacă ies eu întâi, zic ăştia că sunt omul guvernului”.(Cuvântul românesc, Ontario – Canada, nr. 179 Martie 1991).

Tot Prinţul Ghika mi-a povestit că mamei mareşalului Antonescu i s-a permis să-şi vadă fiul  înainte de a fi executat.

Sosită la Jilava cu o gabrioletă, primele cuvinte pe care i le-a spus fiului ei, după ce l-a îmbrăţişat, au fost:

 - Bine, Ioane, să nu spui tu nimic la proces despre Basarabia?

 - Ce să fac, mamă, a răspuns mareşalul, dacă neisprăviţii ăştia doi(Mihai Antonescu şi Alexianu), timp de două săptămâni s-au rugat de mine, plângând şi văicărindu-se, că lor li s-a promis viaţa, dacă eu nu voi pomeni nimic la proces despre Basarabia?! Nu era mai bine să fi mers eu cu tinerii aceia(legionarii n.a.), că aceia barem ştiau să moară?!

[...]am auzit de atitudinea eroică a mareşalului Antonescu în faţa plutonului de execuţie, pe care l-a comandat, nelegat la ochi, în timpul propriei sale execuţii.”

Din volumul lui Nicu Popescu Vorkuta, Crez şi adevăr, Bucureşti 2009, ediţia a doua a cărţii Un legionar dincolo de Cercul Polar, pag. 245-247.

Foto:

www.gardianul.ro/Cazul-maresalului-Antonescu