“Cu câteva zile înainte de sărbătorile Crăciunului, mulţi din camera 18 Jilava au fost scoşi şi duşi, Dumnezeu ştie unde! Am rămaa doar câţiva în toată camera. Plecarea lor a provocat un gol în inima mea! Parcă totul era pustiu![...]În seara de Ajun a Naşterii Domnului, pe când şedeam la căldura iluzorie a unei sobe de tablă şi murmuram colinde, s-a deschis pe neaşteptate uşa camerei noastre, cu mare zgo,ot, şi locotenentul Rădulescu Ştefan întrebă cu un ton răstit:
- Cine-i Popescu Nicolae?
- Eu!
- Poftim afară!
- De ce? l-am întrebat pe locotenentul Ştefan, cel care ordonase să mi se pună lanţurile. El era, după ţiganul Maromet, al doilea zbir în Jilava.
- De ce? m-a întrebat mirat locotenentul Ştefan, pentru intenţie de evadare! Teribil răspuns, dinainte pregătit. Punct şi nimic mai mult.
Colegii mei de cameră, având experienţă, mi-au înfăşurat brăţările lanţurilor cu cârpe, rupte din cămăşile lor, ca să nu simt răcealsa fiarelor. Degeaba! Şi azi, după atâta timp, la vârsta de 75 de ani, simt reumatismul în oasele gleznelor.[...] Am purtat aceste lanţuri timp de patru luni, până s-au lustruit, de îţi făceai mustaţa în ele. Mi-au fost scoase în ajunul zilei de 1 mai 1956.”
Din volumul lui Nicu Popescu Vorkuta, Crez şi adevăr, Bucureşti 2009, ediţia a doua a cărţii Un legionar dincolo de Cercul Polar, pag. 244.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu