În vremea prigonitorului Maximian era o
fecioară cu numele Anisia, născută în vestita cetate a Tesalonicului. Era
născută din părinţi bogaţi şi credincioşi, învăţîndu-se frica Domnului, dar mai
mult sporind în fapte bune, decât cu anii, pentru că părinţii ei o hrăneau mai
mult cu dogmele bunei credinţe decât cu laptele. Trecând anii săi cei
prunceşti, se vedea buna ei cuviinţă mai presus de nădejde şi o învăţa cu
citirea de cărţi mai deosebite; iar ea, fiind înţeleaptă, cu înlesnire toate le
înţelegea, arătând roduri vrednice de învăţătură.
Fiind plină de
duhul lui Dumnezeu şi de obiceiurile cele îngereşti, cu adevărat strălucea faţa
ei de o frumuseţe aleasă, neieşind din casa sa şi ascunzându-şi frumuseţea
tinereţilor sale în cămara sa. De multe ori grăia către sine cu mâhnire: "O!
înşelătoare viaţă a tinereţii, care, sau vatămi pe alţii, sau singură te vătămi
de alţii; bune sunt bătrîneţele, dar vai mie! că lungimea vremii mă umple de mâhnire,
căci multă vreme mă desparte de cele cereşti". Niciodată nu
înceta această fecioară a chema pe Hristos întru ajutor, plecându-şi genunchii
şi udând pământul cu lacrimi.
Trecând părinţii ei la Domnul, s-a făcut
moştenitoarea averii părinteşti şi cugeta ce va face cu acea bogăţie pe care o
moştenise. Căci avea adunată o visterie mare de aur şi de argint şi case prea
măreţe, multe turme de dobitoace, robi şi roabe, mulţime nenumărată de haine de
mare preţ, de mătase ţesute cu fir, podoabe de aur şi tot felul de mărgăritare
şi de pietre scumpe şi stălucea cu mărimea bogăţiei.
Acestea văzându-le, Sfânta Anisia zicea: "Cum ne vom
mântui întru atâtea bogăţii pământeşti? Cum vom călca
capul balaurului şi cum ne vom dezbrăca de înşelăciunea lui ca de haină? Însă
ştiu ce voi face. Împotriva balaurului voi face meşteşug de balaur; că el, în
toţi anii, dezbrăcându-se de pielea lui cea veche, se înnoieşte; deci să ne
dezbrăcăm şi noi de felurile bogăţiei, pentru că acestea mai vârtos vatămă pe
cei ce le cheltuiesc, iar pe cei ce le strâng îi omoară cu otravă nevindecată,
apoi pe cei lacomi şi nedarnici îi leagă cu funiile şi cu cursele lor. Câştigarea moşiilor îndeamnă spre mânie şi aduce vicleană
strângere şi mincinoase măsuri. Hainele cele de mult preţ învaţă umblarea cu
mărire deşartă şi ne vânează spre păcat. Salbele cele de aur şi ghirlandele
deprind grumajii cu mândrie şi poftesc să fie văzuţi şi slăviţi.
Deci,
aşa să facem cu dânsele: să fim stăpâni ale
lor după fire, mai înainte până a nu ne stăpâni ele pe noi mai presus de fire.
Voi fi dar cu adevărat doamnă, bine cheltuindu-le pe ele şi abătându-mă de la
ispitele cele ce se nasc printr-însele. Le voi da spre îndestularea văduvelor
şi săracilor şi ca într-o comoară le voi pune pe ele. Căci credincios este
Domnul, Cel ce pe toate le primeşte în mâna Sa şi nu numai îndoit, ci însutit
va răsplăti, cu adăugirea vieţii celei veşnice.
Să împărţim toate, ca pe toate să le primim întregi cu
înmulţire însutită. Apoi, vânzându-le, să căutăm Crucea, căci
împărţindu-le cu înlesnire vom merge spre Hristos. Cele
pământeşti cu pământul să le lăsăm, ca să vieţuim cu îngerii în ceruri.
Să fugim de viaţa aceasta pierzătoare şi plină de necurăţenie şi să poftim
nevoinţele cele duhovniceşti şi viaţa cea nepieritoare. Să
schimbăm cele vremelnice pe cele veşnice, să cinstim nunta cea nestricată, să
petrecem întregi şi să păzim zidirea curată a Ziditorului, iar
pecetea fecioriei să o închinăm neatinsă lui Hristos, ca atunci cînd va veni să
afle grădina încuiată, izvorul pecetluit şi nicidecum tulburat. Acum când este
târgul, să facem negustorie. Goana şi necazurile să-mi mijlocească slavă, tiranii
şi muncile să-mi deschidă mângâierea raiului; iar rănile şi temniţele să mă
ducă în cămara lui Hristos, pentru că nu numai ale bărbaţilor sunt
răsplătirile, ci şi ale femeilor".
Acestea
grăind întru sine, se ruga cu lacrimi, zicând: "Doamne Iisuse Hristoase,
lumina mea şi izvorul nemuririi, rădăcina curăţeniei, Cel zămislit negrăit în
pântecele Fecioarei şi Care după naştere pe Maica Ta cea Preacurată ai păzit-o
fără prihană, bunule Doamne, dă-mi ca să nu rămân afară de ceata feciorească,
să nu fiu lipsită de cămara Ta. Rânduieşte-mă în numărul fecioarelor cele
înţelepte şi mă învredniceşte cu făclie nestinsă să te întâmpin pe Tine, ca
fără prihană, săvârşindu-mi nevoinţa, să fiu părtaşă slavei Tale".
Aşa
rugându-se Sfânta Anisia, îndată a vândut toate, nu la preţul care se cuvenea
şi nici a face târg, ci numai aşa zicea către negustori: "Vezi că
lucrurile care se vând sunt ale săracilor şi ale scăpătaţilor; deci dă preţul
cât este cu drept, ca împreună şi ţie să-ţi cumperi oarecare răsplătire, căci
drept este Domnul şi dreptatea iubeşte şi răsplăteşte după dreptate".
Vânzându-şi toată bogăţia, preţul
cel luat îl împărţea săracilor şi celor ce pătimeau prin legături, umblând prin
toate temniţele şi nu numai dându-le cele de trebuinţă, ci mai vârtos
slujindu-le cu mâinile sale acelora care, după primirea muncilor şi a rănilor,
nu puteau ca să-şi slujească lor. Ba încă vindeca pe unii ca aceştia, ungându-i cu balsamuri, legându-le
rănile şi mângâind pe cei mâhniţi, apoi şi pe bolnavii cei ce zăceau pe paturi
îi cerceta şi din averea sa le ajuta lor. Umbla pe uliţe şi pe drumuri şi pe câţi
afla prin gunoaie tăvălindu-se, săraci sau bolnavi, acelora cu mână îndurată le
da mult ajutor şi uşurare. Şi grăia întru sine: "Să
nu-mi fie mie a căuta dulceţi şi mângâieri întru bogăţii, care nici ca o
picătură de apă nu se vor afla la ziua judecăţii".
Împărţindu-le toate până la banul cel de pe urmă şi nelăsându-şi nimic,
s-a închis într-o casă şi lucra cu mâinile sale, câştigând hrana cea de nevoie
trupului, prin osteneala sa şi întru sudoarea feţii sale mâncând pâine, ascultând
astfel pe apostolul care găieşte: Cel ce nu lucrează să nu mănânce, pentru că
cuviincios lucru este a se hrăni din osteneala mâinilor sale. Şi se
îndeletnicea în rugăciuni şi în posturi, vieţuind ca o fiinţă fără de trup,
căci se deprinsese în asprime şi în nevoinţă, toate zilele petrecându-le în
osteneli şi în citirea dumnezeieştilor cărţi, iar nopţile în citirea psalmilor
şi în alte rugăciuni. În loc de pat avea pământul şi în loc de aşternuturi moi, o
rogojină, iar în loc de învelitori calde, o zdreanţă proastă; şi dormea foarte
puţin, căci grăia întru sine: "Nu fără
primejdie este mie a dormi când vrăjmaşul meu este cu trezire".
Mai
multe lacrimi vărsa decât bea apă, suspinările ei erau mai multe decât
cuvintele cele grăite de dânsa, apoi atît era de cuprinsă de dragostea cea
dumnezeiască, încât când îşi pleca genunchii la rugăciune i se părea a cădea la
picioarele Mântuitorului, sărutându-le şi ştergând cu părul capului ei praful
de pe picioarele Domnului. Nişte cugete ca acestea năşteau într-însa izvoare de
lacrimi, asemenea aceleia care a spălat cu lacrimi picioarele Stăpânului şi
le-a şters cu părul capului. Ea avea neîncetată
dorinţă a se dezlega şi a vieţui cu Hristos. Se bătea în piept
şi se ruga, zicând:
"Atotputernice
Doamne, Dumnezeule, Părintele Unuia Născut Fiului Tău, Iisus Hristos, al
Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru, Cela ce şezi pe scaunul slavei
Tale, Căruia Îţi slujesc mii de mii de arhangheli şi mii de mii de îngeri îţi
stau înainte, supunându-se poruncii Tale: scaunele, domniile, începătoriile,
stăpâniile, pe care Te laudă heruvimii şi Te măresc serafimii neîncetat cântînd
întreită cântare. Tu pe duhurile care nu se plecau Ţie le-ai cufundat în
tartarul cel prea adânc şi pe balaur, care s-a lipit de darul Tău, l-ai legat
cu legături nedezlegate şi scaunul lui l-ai surpat la pământ şi de la slujba
cea cerească l-ai izgonit, lipsindu-l de viaţa cea fericită, iar cu moartea cea
cu defăimare a Crucii, ai surpat mândria aceluia.
Tu din
sânurile Tale cele fără prihană ai trimis la noi pe Dumnezeu Cuvântul, Care era
mai înainte de veci, pe Mântuitorul sufletelor noastre, Cel născut prin
umbrirea Duhului Sfânt şi din Maria Fecioara, Care printr-Însul ai căutat oaia
cea rătăcită, ai întărit pe cea neputincioasă şi ai vindecat pe cea zdrobită.
Pe Tine Te chem, eu smerita şi păcătoasa roaba Ta, cu toată inima mea. Tu, Cel
ce ştii gândurile fiecăruia, focul cel aruncat în lume de Unul Născut Fiul Tău
l-ai aprins în inima mea şi scânteia credinţei, care este în mine, ai schimbat-o
în făclia dragostei. Vino să mă mântuieşti, pe mine, nevrednica roaba Ta,
pentru că pe Tine Te doresc, pe Tine Te caut şi de Tine mă lipesc din toată
inima mea.
Doamne
Dumnezeule, Fiule, primeşte rugăciunea mea cea adusă Ţie, cu inimă zdrobită şi
cu duh de smerenie. Nu mă trece cu vederea pe mine, pentru care, o! Iisuse
Hristoase, ai fost pironit pe cruce şi lovit peste obraz; pentru care ai băut
oţet cu fiere şi ai gustat moartea amară şi a treia zi ai înviat din morţi,
Te-ai înălţat la cer şi şezi de-a dreapta Tatălui.
Nu mă ruşina,
nici nu mă lepăda din numărul roabelor Tale, ci învredniceşte-mă ca o creştină
a mă mântui prin semnul Sfintei Tale Cruci. Fă-mă părtaşă patimilor Tale, săvârşind
în mine voia Ta, ca să fiu credincioasă a mă arăta feţei Tale. Tu mă păzeşte,
pătrunde cu frica Ta trupul meu, căci de judecăţile Tale m-am temut. Închide
ochii mei ca să nu vadă deşertăciunea, ci mai bine mă rog Ţie, deschide-i ca să
cunosc minunile din legea Ta, căci spre Tine sunt aruncată din pântecele maicii
mele. Tu eşti Domnul meu; tatăl meu şi maica mea m-au părăsit, iar Tu, Doamne
m-ai primit.
Îndreptează paşii mei ca să nu mă
umplu de ruşine, eu roaba Ta; fă cu mine semn spre bine şi împlineşte cererea
mea, pentru că înaintea Ta este toată dorirea mea şi suspinul meu de la Tine nu
s-a tăinuit. Iarăşi către Tine mă rog, Dumnezeule părinte, ajută-mi ca să nu se
afle prihană în mine, roaba Ta, căci Ţie mă aduc punându-mă pe altarul
mărturisirii şi al smereniei mele, să fiu primită ca o ardere de tot; astfel să
fie jertfa mea înaintea Ta. Învredniceşte-mă a urma Mielului Tău, Celui fără
prihană, lui Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tine şi cu Duhul Sfânt, se
cuvine slava, cinstea şi puterea în veci. Amin".
Astfel
rugându-se, s-a sculat şi a însemnat tot trupul său cu semnul crucii. Acestea
văzând necuratul balaur, nu răbda viaţa ei cea îngerească şi cerească, căci
acum o vedea petrecând cu duhul în cer şi cu toată inima dorind a pătimi pentru
Hristos şi scrâşnea asupra ei cu dinţii săi, se ispitea a clăti şi răsturna
casa ei. Dar văzând-o de pretutindeni îngrădită cu semnul crucii, fugea fiind
izgonit cu bătăi nevăzute. Însă vrăjmaşul aducea sfintei uneori lenevire, iar
ea cu neîncetată rugăciune, ca cu un zid îngrădindu-se, îndată risipea vicleşugul
lui. De aceea se mâhnea duşmanul adevărului şi zicea:
"Vai,
mie, ticălosul! Eu pe îngeri din cer i-am atras cu mine împreună şi uriaşi am
supus, iar acum de tineri şi de fecioare mă fac de ruşine,
pentru că pe moarte ca pe viaţă o iubesc şi printr-însa încununându-se, aleargă
la cer şi apoi îmi lasă lumea nelocuită. Pe mine mă mângâie sîngele mucenicilor
celor omorâţi, dar credinţa şi nevoinţele lor, mărturisirea care o fac au
schimbat cetăţi întregi şi neamuri. Locaşurile mele se risipesc,
se răstoarnă jertfele, popii mei s-au trândăvit, care mai înainte se înveseleau
şi se înfinge Crucea pretutindeni, spre pierderea mea. De acum cade împărăţia
mea, pentru că acei care sunt în munci veseli şi în morminte înfricoşaţi, mă
ard, mă bat, mă izgonesc de pretutindeni; iar ceea ce era de mine aflat asupra
lor, aceea s-a aflat spre mai marea mea nevoie. Dar ştiu ce voi face, căci am
aflat o măiestrie asupra lor".
Vrăjmaşul
îndată află un meşteşug într-acest chip: Vrând
zavistnicul să îngroape în ţărâna uitării slava sfinţilor mucenici, ca să nu-şi
mai aducă de dânşii aminte neamul cel mai de pe urmă, a făcut să rămână
pomenirea lor fără ştire şi fără scrisoare. Deci a rânduit ca fără judecată şi
fără ispitire să fie omorâţi creştinii nu de împărat şi de ighemoni, ci de
poporul cel mai prost şi mai defăimat, nepricepând înrăutăţitul, că lui
Dumnezeu îi place mai mult bunăvoirea decât cuvintele.
Maximian,
prin învăţătura diavolească, singur omorând mulţime de creştini, s-a arătat ca
şi cum ar fi slăbit, săturându-se de sângele vărsat, ca o fiară care mănâncă
mult şi se satură şi îi e greu să mai bea sânge nevinovat, atunci ca şi cum ar
fi blândă nu bagă de seamă fiinţele care trec pe lângă ea. Aşa şi tiranul acela
necurat, urându-i-se a mai omorî singur, a început a arăta blândeţe prefăcută,
şi zicea: "Nu sunt vrednici creştinii ca să fie omorâţi înaintea ochilor
împărăteşti, căci ce trebuinţă este a-i ispiti pe dânşii, iar cuvintele şi
faptele lor a le scrie? Că acestea din neam în neam se vor citi şi se vor
povesti de acei care vor fi vătămaţi cu aceeaşi credinţă creştină şi se va face
pomenirea lor în veac. Pentru ce să nu poruncesc ca să fie înjunghiaţi ca nişte
dobitoace, fără ispitire şi fără scrisoare, ca moartea lor să fie neştiută, iar
pomenirea lor să piară în tăcere".
Astfel,
necuratul împărat sfătuindu-se, îndată a dat poruncă pretutindeni, ca oricine
poate să omoare pe creştini, fără frică, netemându-se pentru acea ucidere de
vreo judecată sau pedeapsă. Deci, se omorau creştinii pretutindeni, fără număr,
în toate zilele şi în tot ceasul, peste tot locul, în toate cetăţile, pe uliţi şi
drumuri, prin case şi prin târguri. Fiecare cum întâlnea pe cineva şi cunoştea
că este creştin, îndată fără să zică ceva îl lovea cu orice s-ar fi întâmplat,
sau îl înjunghia, sau cu sabia îl tăia, sau cu piatra, cu lemn şi îi omorau ca
pe nişte fiare sau dobitoace, încât se împlinea Scriptura: Că pentru Tine ne
omoară toată ziua, socotitu-ne-am ca nişte oi de junghiere.
În acea vreme a
obişnuitei ucideri, Sfânta fecioară Anisia, arzând cu inima ca să moară pentru
Hristos, fiind mişcată de duh, a ieşit din casa sa, voind să meargă la biserica
Domnului. Intrând pe poarta ce se numea a Casantrionei, se auzea gîlceavă în
popor, căci se prăznuia de păgâni în acea zi praznicul Soarelui, cu aducere de
jertfe necurate. Şi iată unul din ostaşii împărăteşti venea
asupra ei şi a oprit-o zicând: "Stai, fecioară, spune-mi unde
mergi?". Ea, văzîndu-l fără rânduială şi fără ruşine şi socotindu-l a fi
ispită a vrăjmaşului, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci înaintea ochilor
lui. Acela ca o fiară - căci cu adevărat era mai cumplit decât fiara – neruşinându-se
de tăcerea cu multă înţelepciune a fecioarei şi socotindu-se pe sine a fi ocărât
şi trecut cu vederea, a prins-o ca un lup pe oaie şi cu glas cumplit o întreba:
"Cine eşti şi de unde vii?"
Mieluşeaua
lui Hristos, voind să scape din mâinile lui şi din căutarea cea fără de
rânduială, cu răspunsuri blânde se silea a se izbăvi de dânsul, zicând: "Sunt roaba lui Hristos şi merg la biserică".
Acela fără de ruşine, îndemnându-l diavolul care era într-însul, a zis: "Nu
te voi lăsa să te duci acolo, ci te voi duce la jertfele zeilor noştri, căci pe
Soare îl cinstim astăzi". Aceasta zicând, i-a luat cu sila acoperământul
de pe capul ei, vrnâd să-i descopere bine faţa. Ea, întorcându-se cu bărbăţie şi nelăsându-se
ocărâtă, a scuipat în faţa lui, zicând: "Să
te certe pe tine Iisus Hristos al meu, diavole". Iar
el, umplându-se de iuţime şi numele lui Hristos nerăbdând a-l auzi, a scos
sabia cu care a lovit-o în coastă şi a străbătut printr-însa. Sfânta fecioară,
îndată căzând la pământ, cu vărsarea sîngelui ei şi-a dat şi sfântul său suflet
în mâinile lui Hristos, Dumnezeul său, pe Care Îl iubea şi dorea cu osârdie, să
moară pentru El, în toate zilele vieţii sale.
Poporul
care o vedea moartă, trecea pe alăturea şi plângea, pe de-o parte pentru jertfa
tinereţilor ei şi pentru cumplita moarte, iar pe de alta cîrtea asupra poruncii
împărăteşti fără de Dumnezeu, că a făcut judecată nedreaptă, ca să piardă pe
poporul cel nevinovat. Iar cinstitele ei moaşte luându-le creştinii şi îngrijindu-le
cu cinste, le-a îngropat ca la două stadii de poarta ce se numea Casandrionei,
din partea stângă a drumului de obşte, unde mai pe urmă au zidit o casă de
rugăciune peste dânsa. Acestea s-au făcut stăpânind Maximian, iar
peste noi împărăţind întru nesfîrşiţii veci Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia
împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea şi slava în veci.
Amin.
Vieţile Sfinţilor pe luna decembrie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu