Despre bârfă şi vorbire deşartă

„Adânc înrădăcinată este în oameni dragostea de vorbe deşarte, goale, de discuţii fără rost; şi a devenit pentru ei cel mai iubit mod de petrecere a timpului.”

„Vă spun vouă că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti

 oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii”(Matei 12, 36)

Te plângi, soră, de încercările care te împresoară şi care se iscă, după cum spui tu, din anumite neînţelegeri, din bănuiala şi indiscreţia care apar în conversaţii. Ultima, cred, este efectiv pricina covârşitoare a tuturor ispitelor şi izvorul tuturor răutăţilor. Pe tema aceasta, aş vrea să-ţi scriu câteva cuvinte  despre paguba pricinuită de bârfă şi de vorbirea fără rost, atât de obişnuită între voi. Este un lucru pe care nici chiar tu nu-l bagi în seamă: vorbeşti prea mult făra să cugeţi dacă este sau nu de trebuinţă, de folos sau păgubitor, ci doar de dragul de a vorbi ceva. Ca şi cum ţi-ar fi teamă de tăcere, lucru care, de fapt, este întâia datorie a unei maici, condiţie de bază a izbânzii şi a încununării întregii sale vieţi.

Adânc înrădăcinată este în oameni dragostea de vorbe deşarte, goale, de discuţii fără rost; şi a devenit pentru ei cel mai iubit mod de petrecere a timpului. Se pare că nu prea ştim şi nu prea credem că vorba fără rost este un păcat, şi încă un păcat grav, care naşte o mulţime de alte păcate: certuri, conflicte, bârfe, calomnii, osândiri, înjosiri, şi alte asemenea. Cu adevărat, feluritele neînţelegeri care umplu viaţa omenească şi răbufnesc afară, toate tulburările liniştii lăuntrice a sufletului au drept izvor aceeaşi vorbire fără rost care se insinuează în toate aspectele vieţii de zi cu zi, ca şi cum ar fi o nevoie  şi un bun indispensabil al acesteia. Dacă există vreun păcat sau vreo patimă care ştie cum să îmbrace o formă atrăgătoare, atunci, cu siguranţă, aceasta este vorbirea deşartă.

Ea începe sub motivul conversaţiei, al discutării unor trebuinţe, devenind mai apoi o vorbire fără necesitate, deşartă şi deopotrivă păcătoasă. Boala aceasta, precum o infecţie gravă, nu cedează uşor tămăduirii. Ea a străpuns toate straturile vieţii sociale şi particulare, are loc între oameni de orice vârstă şi orice gen, de orice funcţie ori clasă socială şi n-a ocolit nici mănăstirile.

Un păstor de suflete cu  adâncă înţelepciune, contemporan nouă, scrie...următoarele lucruri:

„Cu câtă nebăgare de seamă, cu câtă neglijenţă ne folosim vorbele, care ar trebui ţinute la mare preţ, ca un mare dar de la Dumnezeu! Dar noi, dimpotrivă, punem mai multă valoare pe  orice altceva decât  pe cuvântul glăsuit! În ce suntem oare mai nestatornici decât în vorba rostită? Ce zvârlim ca pe o murdărie în fiecare clipă, mai mult decât cuvântul vorbit? O, creştine! Cântăreşte-ţi vorbele şi  fii cu luare-aminte la dânsele!”.

Din chiar cuvintele noastre, pe care le folosim atât de negrijuliu, atât de necugetat, ne vor fi îndreptarea şi osânda, după cum însuşi Domnul Iisus Hristos a spus: „Din cuvintele tale vei fi găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osândit”(Matei 12, 37); „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii”(Matei 12, 36). Deci dacă o singură vorbă în vânt, goală, fără de folos, ni se va socoti în ziua judecăţii, oare ce osândă, ce pedeapsă vom lua noi, cei care în toată vremea şi făra încetare pălăvrăgim făra a ţine seama nici de loc, nici de timp şi de prezenţa străinilor pe care, poate fără voinţa lor, îi facem părtaşi la discuţiile noastre deşarte, trăgându-i astfel în păcat?

Ducându-i deci în greşeală, suntem vrednici de o îndoită osândire: şi pentru vorba deşartă, dar şi pentru pricinuirea ispitei, căci vai,  zice, omului aceluia prin care vine sminteala(Matei 18, 7). Şi nouă nu ne pasă defel, nici nu ne gândim la aceasta! Întrebuinţăm strâmb  puterea noastră firească de a vorbi, cea care ne-a fost dată, mai presus de toate, pentru rostul acesta: de a-I putea da slavă Ziditorului, a-I mulţumi şi a-L preamări prin cuvânt, aşa cum se cuvine unei făpturi gânditoare.  Însăşi natura cea fără de grai Îl laudă prin măreţia şi armonia ei, fără să se abată de la legile puse ei de Creator: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria”(Ps. 18, 1).

Darul vorbirii ni s-a dat iarăşi ca să ne putem înţelege unii cu alţii, nu prin instinct, ca animalele fără de minte, ci prin mijlocirea minţii. Astfel, prin grai ne exprimăm ideile, care ne sunt din abundenţă şi limpede dezvăluite de către mintea luminată de Dumnezeu – izvorul gândului şi al cuvântului – pentru a fi capabili să purtăm discuţii inteligente, iubitoare, frăţeşti asupra scopurilor vieţii de zi cu zi  şi a ordonării acesteia, pentru înţelegere şi folos reciproc, spre sprijin şi mângâiere  unii altora, şi altele asemenea. Nu ni s-a dat pentru a putea pălăvrăgi, ori a judeca, ori a ocărî şi a condamna pe aproapele, rostind osânde împotriva lui, precum judecătorii cei nemilostivi şi chinuitori, în loc de a ne considera pe noi înşine ca fraţi ai săi , la fel de slabi şi păcătoşi, dacă nu chiar mai rău. „ Pentru aceea, oricine ai fi, o, omule, care judeci, eşti fără cuvânt de răspuns, căci, în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, căci acelaşi lucruri faci şi tu care judeci.  Şi noi ştim că judecata lui Dumnezeu este după adevăr, faţă de cei ce fac unele ca acestea.  Şi socoteşti tu, oare, omule, care judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci şi tu, că tu vei scăpa de judecata lui Dumnezeu?(Romani 2, 1-3).

 [...] Şi ce mari  răutăţi  se ivesc în discuţii goale, fără de rost şi în bârfe! Câteodată, o singură vorbă spusă fără băgare de seamă stârneşte o întreagă furtună de neplăceri şi umple inima celui discutat cu ură şi cu indignare. Şi astfel chiar un singur cuvânt  neintenţionat, pe care-l socotim un nimic, poate provoca un păcat de moarte, la fel cum o scânteie mică se schimbă într-un pojar mare care mistuie sate întregi. „Iată, puţin foc şi cât codru aprinde!”, zice Apostolul Iacov. „Aşa şi limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte”(Iacov 3, 5). „Foc este şi limba, lume a fărădelegii!... Spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost de flăcările gheeenei”(Iacov 3, 6). „Limba este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie acestea aşa. Oare izvorul aruncă, din aceeaşi, vână şi apa dulce şi pe cea amară?”(Iacov 3, 8-11). „Cine este între voi înţelept şi priceput? Să arate, din buna-i purtare, faptele lui şi nu osândindu-i pe alţii. Iar dacă aveţi râvnire amară şi zavistie, în inimile voastre, nu vă lăudaţi, nici nu minţiţi împotriva adevărului(nu vă socotiţi adică înţelepţi). Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, trupească, demonică. Deci, unde este pizmă şi zavistie, , acolo e neorânduială şi orice lucru rău”(Iacov 3, 13-16). Iată răutatea bârfelor şi a taclalelor noastre! Şi dacă nu se cuvin acestea creştinilor în general, oare nu sunt chiar de neiertat maicilor, care de bunăvoie au renunţat la lume, cu toate căile ei păcătoase, care s-au retras îndărătul porţilor mănăstireşti pentru a se concentra nestingherite asupra mântuirii? Vrăjmaşul mântuirii tuturor, binecunoscând neputinţa oamenilor care, în ciuda intenţiei lor de a trăi  o viaţă  bineplăcută lui Dumnezeu, sunt în toată vremea înclinaţi să-şi permită mângâieri şi îngăduinţe, nu încetează nici aici a-şi semăna neghina în grânele Domnului. Voi, maicilor, prin lepădarea voastră de lume, aţi lăsat totodată toate plăcerile şi îngăduinţele permise mirenilor.

Singura voastră mângâiere adevărată trebuie să fie strânsa prietenie dintre voi şi discuţiile de la inimă la inimă. Mai marii voştri, ca nişte îndrumători blânzi şi înţelepţi, nu vă interzic aceste alinări nevinovate: vi se îngăduie să vă vizitaţi  unele pe altele, să mergeţi împreună în timpul liber, în mici plimbări, iar când vă strângeţi la ascultările de obşte ale mânăstirii, puteţi discuta nestingherite unele cu altele. Însă voi abuzaţi de această libertate, fără a trage folos şi mângâiere  duhovnicească adevărată, ci dimpotrivă: pagubă, gâlceavă, bârfă şi neînţelegeri care aprind precum scânteia un pojar mare ce vă mistuie toate nevoinţele şi lucrările călugăreşti. În felul acesta, vă pierdeţi mântuirea.[...]

Of, dacă v-aţi aduna voi laolaltă ca maicile din vechime, spre zidire duhovnicească şi spre  învăţătură de obşte, n-aţi mai vorbi lucruri fără rost şi care nu vă privesc, ci doar aceasta, cum să faceţi fiecare să vă lucraţi mântuirea voastră(Filipeni 2, 12), adică ce pravilă de chilie să ai şi cum s-o lucrezi şi ce nevoinţe să-ţi iei. Aşa vă veţi zidi şi vă veţi sprijini una pe alta pe cărarea cea alunecoasă, întinzând una alteia o mână de ajutor, şi astfel se vor împlini  întru voi cuvintele atotînţeleptului Solomon: Frate ajutat de frate este ca o cetate tare(Pilde 18, 19). Iar soborul vostru va fi ca soborul îngerilor, care, în ciuda mulţimii lor, au îndeobşte o singură voinţă sfântă şi o singură nevoinţă – cum să împlinească voia Ziditorului.

O, surioară, nu degeaba se cheamă cinul nostru călugăresc cin îngeresc!... Cu siguranţă că fiecare dintre noi, cele ce ne-am adunat în sfânta mănăstire în numele Domnului, avem una şi aceeaşi dorinţă, o străduinţă comună: cum să plac Domnului(I Cor. 7, 32). Nu avem cătuşe pământeşti care să ne lege de lume, nu se află temeri şi griji lumeşti care să ne încurce aripile şi să ne stingherească zborul către Mirele Ceresc. Suntem libere, ca păsările cerului, care nu seamănă, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl nostru cel ceresc ne hrăneşte(Matei 6, 26).

Haideţi să ne aducem dară aminte de chemarea noastră îngerească şi să umblăm cu vrednicie, după chemarea cu care am fost chemate, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-ne unele pe altele în iubire, silindu-ne să păzim unitatea Duhului, întru legătura păcii(Efeseni 4, 1-3), aşa cum învaţă Sfântul Apostol.

(Paginile 71-77)

Scrisori către o începătoare pe calea vieţii întru Hristos - Stareţa Taisia – Editura Christiana, Bucureşti, 2003

---

Cuvioasa Taisia (1840-1915), descendentă din familia poetului Puşkin şi ucenică a Sfântului Ioan de Kronstadt, a fost stareţă la Leuşino, unde oasele ei se odihnesc astăzi în albia Volgăi, ca şi vechea biserică a mănăstirii, înghiţită de ape... Alături de vestita sa Autobiografie, scrisorile duhovniceşti din volumul de faţă reprezintă un dar nepreţuit lăsat posteriţătii, şi nu e de mirare că Sfântul Sinod al Bisericii Ruse le-a indicat ca îndrumar oficial al pregătirii pentru monahism, dar şi al vieţii întu Hristos în general, ele afându-se la loc de cinste în toate pangarele bisericilor şi mănăstirilor Rusiei, iar de la o vreme, şi dincolo de hotarele ei, prin numeroasele traduceri de care s-au bucurat.

Sursa prezentării: http://www.libraria-arsenieboca.ro/shop.php?title=Scrisori%20catre%20o%20incepatoare%20pe%20calea%20viatii%20intru%20Hristos%20-%20stareta%20Taisia

---