« ...mare dar este smerita cugetare, mare slavă, mare sporire şi cinste la cei ce o au ! Că în ea este drum fără cădere şi întreaga înţelepciune.
Că prin înalta cugetare s-a smerit fariseul acela
şi prin smerita cugetare s-a înălţat vameşul”
Deşartă este toată nevoinţa, toată înfrânarea, toată supunerea, toată neagoniseala şi toată multa învăţătură dacă este lipsită de smerita cugetare. Căci precum început şi sfârşit al bunătăţilor este smerita cugetare, aşa început şi sfârşit al răutăţilor este înalta cugetare. Însă în multe feluri şi în multe chipuri este acest duh necurat care se nevoieşte a domni peste toţi şi fiecăruia, prin meşteşug, îi întinde cursă. Celui înţelept, prin înţelepciune ; celui tare, prin tărie ; celui bogat, prin bogăţie ; celui frumos, prin frumuseţe ; celui binegrăitor, prin bună grăire ; celui cu glas bun, prin bună glăsuire ; celui cu bună pricepere, prin buna pricepere ; celui ce se poartă frumos, prin frumoasa purtare. La fel şi pe cei duhovniceşti nu încetează să-i ispitească : pe cel ce s-a depărtat de lume, prin lepădarea de lume ; pe cel înfrânat, prin înfrânare ; pe cel liniştit, prin liniştire ; pe cel neiubitor de câştig, prin necâştigare ; pe cel mult învăţat, prin multa învăţătură ; pe cel cucernic, prin cucernicie şi pe cel cunoscător, prin cunoştinţă. Iar cunoştinţa cea adevărată este unită cu smerita cugetare. Deci, în acest chip se sârguieşte să semene neghinele în toţi.
Pentru aceea, Domnul, ştiind grozăvia patimii acesteia(fiindcă oriunde se va înrădăcina, netrebnic îl face pe acel om împreună cu lucrarea lui) ne-a dat nouă biruinţă împotriva ei smerita cugetare, zicând :
« Când pe toate cele poruncite vouă le faceţi, ziceţi că robi netrebnici sunteţi. »(Luca 16, 10)
Deci, pentru ce tragem spre noi înşine uşurătatea şi vătămarea de minte ? Fiindcă zice Apostolul :
« Iar dacă cineva are părere cum că este ceva, nimic fiind, pe sine se înşeală »(Galateni 6, 3)
Deci fiecare să-şi cerceteze lucrul său, şi atunci numai întru sine va avea laudă şi nu întru altul. Pentru ce să ne amăgim pe noi înşine, înălţându-ne unii asupra altora, ca cei slăviţi din lume, pe cei smeriţi defăimându-i ? Că zice Domnul :
« Cele înalte la oameni, urâte sunt la Dumnezeu »(Luca 16, 15), dar noi, ca şi cum am fi înfrânaţi, împotriva celor mai neputincioşi ne înălţăm.[...] Ca nişte liniştitori, ne înălţăm asupra celor ce se ostenesc la lucru, dar aflăm iarăşi pe Domnul învăţând :
« Nu am venit să fiu slujit, ci să slujesc şi să-Mi dau sufletul Meu răscumpărare pentru mulţi. »(Matei 20, 28).
Drept aceea, cu totul se cuvine a lepăda înalta cugetare. Dacă în loc pustiu şi în mormânturi şezând, cugetăm înalt, nimic nu ne va folosi pe noi dacă nu vom lucra cu smerita cugetare. Că Apostolul zice :
« Nu căuta la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, că cele ce se văd vremelnice sunt, iar cele ce nu se văd, veşnice. »(II Corinteni 4, 18)
Dar, în groapă sau în peştera locuind, ne îngâmfăm, spunând că acestea sunt semne de omorâre şi negrijă de lucrurile pamânteşti ! Deci, ceea ce ţi-ai ales spre împlinirea faptei bune, să nu ţi se facă spre cădere şi să te asemeni fierarului celui nepriceput, care nu-şi ştie lucrul său, şi în loc de fier, se ispiteşte a înroşi lemn ! De aceea, de mare trebuinţă a ne începe smerita cugetare.
[...]
Şi ce este înalta cugetare ? A se înălţa este ca şi cum ai ocărî pe Dumnezeu pentru lucrurile Sale. Că şi în cele omeneşti, dacă cineva ar da un dar aproapelui şi apoi ar începe a se ridica împotriva lui, darurile acestuia se vor risipi şi prietenia cu aproapele o va strica. Pentru aceea, urâcios este unul ca acesta.
De aceea, Domnul şi Ocârmuitorul vieţii noastre, vrând a ne face pe noi străini de această pierzătoare patimă, ne-a învăţat zicând :
« Când pe toate cele poruncite vouă le faceţi, ziceţi că robi netrebnici sunteţi. »(Luca 16, 10)
Iar dacă nu le-am făcut, nici robi netrebnici nu suntem vrednici a ne numi. Că mare este Domnul nostru şi mari sunt darurile Lui. Şi, ca să te înveţi că nu numai smerit a grăi ne-a învăţat, ci şi smerit a cugeta, cu lucru ne-a învăţat :
« Cu fota încingându-se şi picioarele apostolilor spălându-le ».
Pentru aceea zice :
« Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre »(Matei 11, 29).
Iar când cele neplăcute, fără de voie, ca pe cele de voie, le vei răbda, atunci să te cunoşti pe tine că ai ajuns la măsuri de bărbat îmbunătăţit şi smerit. Însă m-am înspăimântat, înştiinţându-mă că ai primit gândul cel înşelător care te sfătuieşte pe tine cele necuvioase, şi zic : Voieşti să vii în simţire, pentru că mulţi din această pricină au înnebunit ? Spune-ţi ţie însuţi : « Tu cine eşti ? La ce măsuri ai ajuns ? Ilie eşti ? Au doar ca dânsul minuni ai făcut ? » Că acesta prin rugăciune cerul a încuiat şi în trei ani şi şase luni nu a plouat, şi iarăşi, prin rugăciune, de trei ori foc din cer a pogorât(IIIRegi 17, 1). « Oare, ai credinţă tare ? ». Arată semne şi minuni ; scoală morţii prin rugăciune, deschide ochii orbilor, alungă dracii, curăţeşte leproşii, vindecă şchiopii, umblă pe mare ca pământ uscat, prefă apa în vin, satură din cinci pâini şi doi peşti mulţime de oameni ! Că nemincinos este Cel ce a zis : « Amin zic vouă, cel ce crede în Mine, lucrurile pe care le fac Eu şi acela le va face, şi mai mari va face ». (Ioan 14, 12).
Dar poate cineva, trecând, va zice : « Dar, dacă nu va face cineva acele lucruri cuviincioase ale lui Dumnezeu, nu are nevoie de mântuire ? » Avem nădejde de mântuire, dacă neputinţa noastră şi credinţa noastră cea puţină o vom marturisi. Că cel neputincios, de milă are trebuinţă, iar nu de înălţare. Iar dacă de milă avem trebuinţă, vom avea trebuinţă de smerita cugetare, ca prin smerita cugetare să atragem îndurări de la Domnul. Că scris este : « Smeritu-m-am şi m-a mântuit »(Psalmul 114, 6) Iar dacă, rezemându-ne de vânturi, înalt cugetăm, nimic altceva nu facem decât pe noi înşine ne aruncăm în adânc.
Deci, nu primi boala mândriei, ca nu cumva cugetele tale de năprasnă sa fie jefuite de vrăjmaş ! Deşteaptă-te din gândul cel înalt al plăcerii de sine, nu pune curse picioarelor tale, spală-ţi mintea de acest venin purtator de moarte prin smerita cugetare ! Te va învăţa pe tine cel ce îşi mătură casa, care se apleacă la pământ şi o curăţeşte. Cu cât mai vârtos se cuvine a ne apleca şi a ne smeri spre curăţirea sufletului şi a nu lăsa în el cele pe care le urăşte Dumnezeu ! Că în sufletul cel smerit locuieşte Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. Că scris este :
« Ce împărtăşire este dreptăţii şi fărădelegii ? Sau care împreunare este luminii cu întunericul ? Şi ce unire este lui Hristos cu Veliar ? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul ? Şi ce întocmire este Bisericii lui Dumnezeu cu idolii ? Că noi suntem biserica lui Dumnezeu Celui Viu, precum a zis Dumnezeu : Voi locui între ei şi voi umbla şi voi fi lor Dumnezeu şi aceia îmi vor fi Mie popor. Pentru aceea ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat nu vă atingeţi, şi Eu vă voi primi pe voi. Şi voi fi vouă Tată şi voi veţi fi Mie fii şi fiice, zice Domnul Atotţiitorul. »(IICorinteni 6, 14-16 ; Levitic 26, 11 ; Iezechiel 11, 20 ; Isaia 52, 11 ; Ieremia 31, 1)
[...] Deci, să fugim de mândrie, pe care o urăşte Domnul şi să iubim smerita cugetare, în care toţi drepţii bine au plăcut Domnului ! Că mare dar este smerita cugetare, mare slavă, mare sporire şi cinste la cei ce o au ! Că în ea este drum fără cădere şi întreaga înţelepciune. Că prin înalta cugetare s-a smerit fariseul acela şi prin smerita cugetare s-a înălţat vameşul(Luca 18, 10), cu care să ne învrednicească pe noi Domnul părţii celei nestricăcioase, împreună cu toţi drepţii ! Că Lui I se cuvine slava, în veci. Amin.
Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături(vol. I, Editura Bunavestire, Bacău, 1997.
Vezi şi
Predica Părintelui Calistrat Chifan la Duminica vameşului şi a fariseului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu