“Dacă Dumnezeu mi-a dat să vorbesc ceva adevărat,
bun, drept sau să fac ceva vrednic de El şi de mine ca om, trebuie
să învăţ să-I mulţumesc pentru asta.”
Să vorbeşti despre smerenie a fost totdeauna foarte dificil, întrucât cu adevărat poate vorbi despre smerenie doar cel ce s-a smerit. Câte ceva însă se poate spune, pentru a identifica o oarecare direcţie.
Când gândim la smerenie, în cea mai mare parte gândim la comportamentul unui om pe care toţi îl laudă şi-l vorbesc de bine, iar acesta încearca să-i convingă că nu e aşa ; sau la comportamentul omului care, atunci când gândeşte că a făcut ceva bun sau drept, alungă îndată acest gând, din teamă să nu cadă în mândrie.
Ambele mi se par incorecte nu doar faţă de sine, ci şi faţă de Dumnezeu : a considera că, odată ce am spus ceva sau am făcut, acest lucru deja nu poate fi bun sau că a recunoaşte ceva bun în propria persoană duce la mândrie este greşit. E nevoie aici de o reorientare. Dacă Dumnezeu mi-a dat să vorbesc ceva adevărat, bun, drept sau să fac ceva vrednic de El şi de mine ca om, trebuie să învăţ să-I mulţumesc pentru asta. Să n-o iau, desigur, ca merit personal, dar nici să nu neg fapta în sine, ci să ne repliem de la mândrie şi slava deşartă spre o recunoştinţă plină de mirare şi duioşie.
E primul lucru care trebuie spus despre smerenie, întrucât e primul obiectiv ce ne stă în faţă. Falsa smerenie este unul dintre cele mai distructive lucruri ; ea duce la negarea binelui pe care îl deţinem în sine şi este, pur şi simplu, nedreaptă faţă de Dumnezeu. Dumnezeu ne dă şi cuget, şi inimă, şi bunăvoinţă, şi circumstanţe, şi oameni cărora le putem face bine ; şi binele acesta trebuie făcut cu conştiinţa faptului că este un bine, însă că nu este de la noi, ci este dat de la Dumnezeu.
Al doilea : pe partea cealaltă a balanţei se pun, de obicei, mândria şi slava deşartă. Însă între acestea două este o foarte mare diferenţă.
Un om cu adevărat mândru este cel ce nu recunoaşte deasupra sa niciun fel de lege, nici a lui Dumnezeu, nici omenească ; acesta îşi este sieşi lege. În viaţa Avvei Dorothei avem o povestire despre o vizită a sa la o mănăstire, unde i s-a spus ca vieţuieşte acolo un monah tânăr, care este întruchiparea smereniei : nu se mânia niciodată, nu se revolta, nu se împotrivea cu nimic atunci când era înjosit şi ocărât. . Experimentatul Dorothei nu a crezut şi l-a invitat pe tânăr la el : « În ce chip reuşeşti, în pofida tinereţii tale, sa nu te revolţi atunci când eşti înjosit, ocărât, jignit ? », întrebă stareţul. Tânărul monah răspunse : « De ce m-aş revolta la lătratul unor câini ? » Starea sufletească a acestuia era nu smerenia, ci libera opinie, nesupusă nu doar condamnării oamenilor, ci nici măcar judecăţii lor. Nu-l interesa ce spun alţii despre el, îşi era sieşi judecător şi măsură a tuturor lucrurilor. Reiese de aici că Judecata Dumnezeiască este concediată, rămâne doar cea proprie. Este starea de singurătate extremă, starea în care omul nu mai are Dumnezeu şi nu mai are judecată în afara sa.
Slava deşartă, altfel spus – vanitatea, se deosebeşte mult de mândrie. Ea se rezumă la o dependenţă deplină de părerea şi judecata omenească, însă nu şi de cea divină. În această stare omul caută laudă, încuviinţare, şi cel mai umilitor e că cerşeşte ovaţii chiar şi de la cei cărora nu le respectă câtuşi de puţin părerea, vrea doar să fie lăudat. Şi în momentul când cineva începe să-l laude sau pur şi simplu să-l încuviinţeze, cel ce laudă capătă brusc diverse calităţi intelectuale şi sufleteşti, se transformă în ochii lui în judecător priceput şi drept. Mai există aici o latură : dacă începe să tragă nădejde că cineva îl va lăuda, acest om va căuta să fie lăudat nu doar pentru cele înălţătoare, nobile şi vrednice de Dumnezeu fapte, ci pentru orice, la întâmplare. Într-o ultimă instanţă devenim tot mai mărunţi, întrucât căutăm încuviinţare pentru orice, doar-doar să fim lăudaţi ; şi suntem judecaţi de oameni necugetaţi, ce nu au niciun criteriu Dumnezeiesc al judecăţii şi ne laudă, de obicei, pentru fleacuri. Astfel, omul vanitos depinde totalmente de părerea şi încuviinţarea omenească ; mai mult ca atât, acesta se mulţumeşte cu lucruri mărunte, neînsemnate, doar pentru a căpăta prin ele lauda râvnită.
Smerenia este cu totul altceva. Nu este o simplă absenţă a vanităţii : lipsa vanităţii este, cum s-ar spune, un produs secundar al smereniei. De asemenea, nu este doar o lipsă a mândriei, adică a unei autoizolări depline, integrale, chiar dacă această autoizolare se sparge de smerenie.
Smerenia, dacă e să vorbim de etimologia rusă a termenului, începe din momentul în care intrăm în starea unei păci interioare : a împăciuirii cu Dumnezeu, cu conştiinţa şi cu oamenii a căror judecată o exprimă pe cea a lui Dumnezeu ; este, deci, o împăcare, o împăciuire. »
Smirenie(rus.) are ca rădăcină cuvântul mir, ce poate fi tradus atât ca lume, cât şi ca pace.
Mitropolitul Antonie – Despre credinţă şi îndoială, Editura Cathisma, Bucureşti, 2009.
Foto :
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu