Roadele educaţiei : caracterul oamenilor şi oameni de caracter
« Fericirea cea mai mare în viaţă e să fii om deplin ;
norocul cel mare
e să ai, pe deasupra, şi armonia unui suflet frumos,
adică să fii o personalitate.”
Creierul nu este ca o coală de hârtie nescrisă. Copilul are anumite însuşiri din naştere, care pot determina măcar o parte a caracterului. Altă parte se poate adăuga prin educaţie. Sufletul se poate altoi, ca şi pomii.[...]
Ţinta cea mai însemnată a educaţiei e să formeze caracterul, întrebarea e : poţi şti de la început dacă vei izbuti ori nu ? Repetenţii lui Hagenbeck ne spun din capul locului că sunt unele bleavuri din care n-ai să faci oţel niciodată. Totuşi, descoperirea asta nu-i tocmai veche. Acum o sută şi ceva de ani, erau oameni cu multă învăţătură, care pretindeau că educaţia este atotputernică ! Întemeiaţi pe o psihologie care afirma despre creierul copilului că e ca o coală de hârtie albă(Locke), ei socoteau că poţi scrie pe ea orice vrei. Într-o carte despre suflet(Helvetius, De l`esprit) se spunea că, dacă iei seama ce prinde mintea unui copil, vei ghici îndată apucăturile lui. Cine îşi încarcă mintea cu numere ajunge matematician ; cine se îndeletniceşte cu probleme de fizică ajunge fizician ; cine învaţă versuri va fi poet etc... Prin urmare, poţi creşte un copil cum ai îndopa un curcan. Poţi face şi un om de geniu dacă, alături de cunoştinţe, izbuteşti a deştepta în sufletul lui o pasiune puternică[...].
Dacă lucrurile ar sta aşa, cum credeau pedagogii materialişti ai veacului al XVIII-lea, Europa ar fi azi plină de oameni geniali şi de caracter. Adevărul sună însă altfel :
E drept că « nimic nu e în sufletul nostru care să nu fi trecut prin simţurile noastre », dar asta nu înseamnă că creierul e ca o coală de hârtie pe care să scrii orişice. Căci, chiar hârtie de ar fi, şi tot e deosebire : una prinde repede cerneala, alta nu ; una suge, alta lăţeşte scrisul etc. Prin urmare, copilul vine şi el cu o anumită zestre de la mamă, tată, moşi şi strămoşi.[...] De aici urmează că e de cea mai mare însemnătate pentru părinţi şi profesori să dibuiască din capul locului ce însuşire aduce cu sine copilul din naştere. Lucrul nu e uşor, dar sunt totuşi mijloace ca să pipăim însuşirile cele mai răsărite ale cuiva. De pilda, unul are o agerime în ceea ce priveşte văzul. Nu numai că deosebeşte bine formele şi culorile, dar le şi ţine minte cu înlesnire. Sunt pictori care pot zugrăvi chipul cuiva după ce l-au văzut o singură dată. Astfel de oameni se zic că au tipul vizual.[...]
Alţii au un auz foarte fin. Urechea lor e ca placa unui fonograf ; ascultând o singură dată un concert, pot transcrie din memorie o partitura întreagă[...]Acesta este tipul auditiv.
În sfârşit, alţii se bizuie pe memoria mişcărilor mâinii. Se pomeneşte de croitori care iau măsura numai pipăind corpul cuiva. Acest tip se numeşte motor.
Astfel de vorbe dovedesc că pornirile înnăscute au mare însemnătate. Fiecare om este un amestec de însuşiri moştenite şi altele dobândite cu vremea, aşa că numai închegarea lor în cursul vieţii îţi poate lămuri care este adevăratul fond al caracterului unui individ. De unde urmează că încercarea de a caracteriza copilul e cu mult mai grea decât caracterizarea omului matur.
Totuşi, putem deosebi de timpuriu mai multe categorii.
I. Oameni simţitori, adică aceia ale căror suflete vibrează foarte uşor. Şi anume :
a) Unii sunt slabi: tremură şi de umbra lor, ca iepurele. N-au destulă putere fizică, nu-s adânci la cuget şi n-au statornicie nici în ce zic,nici în ce fac. (De obicei, felul acesta de simţire se vede la unele femei.)
b) Alţii sunt simţitori şi gândesc cu mare agerime ; însă de prea multă gândire, rămân nehotărâţi, nu păşesc la faptă. Cum stă barza într-un picior, aşa stau ei în contemplarea lumii, cântărind mereu cugetul lor şi al altora, luând seama să noteze zi cu zi întâmplările traiului, ca şi cum Universul s-ar învârti în jurul fiinţei lor(Călugări, filosofi, ipohondri...)
c) În sfârşit, sunt oameni simţitori, care au şi destulă putere pentru a lucra, dar lucrul lor e cu toane ca zborul liliacului : aci se avântă spre cer, aci se întorc spre pământ şi ating abia o clipă realitatea, pentru a se dezgusta de ea şi a cădea iarăşi în pirotire. În categoria aceasta intră mulţi artişti.
Din punct de vedere filosofic, oamenii simţitori sunt aplecaţi spre pesimism. Pentru cea mai slabă cauză de nemulţumire, nervii lor vibrează. O mică suferinţă e în stare să le răscoleasca sufletul mai mult decât o mare bucurie. Senzaţiile organice(interne) precumpănesc asupra impresiilor din afară.[...] Marea impresionabilitate a nervilor e întotdeauna semn de slăbiciune şi de ruină cu o scadenţă foarte apropiată.
II. Temelia unei naţiuni trainice o fac îndeosebi oamenii cu destulă putere, adică energici(voluntari).
La aceştia, pornirea spre lucru e ceva statornic. De dimineaţă până seara, muncitorul vrednic roboteşte când una, când alta. Odihna pare pentru el o greutate. E semnificativ cuvântul unui plugar care, întrebat de ce mai munceşte, după ce agonisise destulă stare, a răspuns : Muncesc ca să nu mă găsească moartea stând...
Omul care nu cunoaşte odihna şi la care munca porneşte din plinătatea puterilor trupeşti şi sufleteşti, întocmai ca apa din izvor, e tipul de caracter cel mai preţios pentru stat.
Dar şi în hărnicie putem deosebi variante. Alături de tipul sănătos descris până aici, e şi un tip vulgar, caracterizat printr-un apetit nemăsurat. Sunt oameni care veşnic se agită şi, neavând destulă putere să creeze, ei caută să acapareze, după formula : obraznicul mănâncă praznicul. De aceea, astfel de specimene se amestecă peste tot, pretind toate slujbele, se aşează la toate mesele şi-s gata să dea prin băţ, numai să aibă succes material ori de vanitate. Democraţia modernă a scos la iveală varianta aceasta în toate societăţile contemporane şi, îndeosebi, în cele semiculte, unde oamenii sunt preţuiţi nu în raport cu meritele, ci cu pretenţiile lor.
Exista însă şi un tip de hărnicie superioară : a acelora care lucrează fără să urmărească un interes personal. Aceştia sunt marii creatori(artiştii, oamenii de stat şi inventatorii). Goethe, Cavour, Pasteur...ar fi exemple caracteristice printre moderni. Precum dintre senzitivi se iveşte tipul fricos, iar din ceata harnicilor vulgari iese tipul tiranic al celor care chinuiesc pe alţii, de asemenea, din categoria activilor superiori se înalţă tipul optimistului senin, care potoleşte furtunile şi îndreaptă scăderile epocii lor. Pentru toate neajunsurile lăuntrice, ei se despăgubesc cu o activitate îndreptată spre o creaţiune impersonală. : artă, stat, ştiinţă etc. Caracterul cel mai deosebitor al acestei hărnicii superioare este lipsa de vanitate.
III. În sfârşit, a treia categorie e a caracterului apatic sau cum îi zice românul : moale. Deosebim şi aici două trepte de potolire sau nepăsare :
- a celor sterpi, care vegetează – trândavii adevăraţi;
- a celor cu oarecare putere de a lucra, iar uneori şi cu o reală putere de a gândi.
Practic vorbind, în loc de cele 8 despărţituri înşirate până aici, ne putem mulţumi cu trei:
Omul normal. Limba română are un cuvânt frumos, omenie, arătând însuşirea specifică a omului în sens sufletesc. Când ai zis de omenie ai spus tot. Din contră, când ai zis Ne-tot, ai afirmat din capul locului că ai în faţă un exemplar care stă sub nivelul obişnuit al speciei umane. Aşadar, după experienţa condensată în limba poporului nostru, ierarhia valorilor omeneşti cuprinde aceste trepte :
a) netoţi : slăbănogii, trândavii, infirmii, degeneraţii şi, în genere, cei lipsiţi de echilibru. Fireşte, scara e lungă şi foarte variată. La un capăt stau tâmpii care, numai prin caracterele somatice, pot fi puşi în rândul oamenilor. La celălalt capăt stau netoţii cu unele însuşiri remarcabile şi chiar extraordinare. Pentru un om normal, trebuie oarecare gândire să socotească în minte cât preţuiesc 175 saci de grâu dacă sacul se vinde cu 177 lei. Calculatorul-fenomen îţi spune cu ochii închişi câte fire de nisip se afla într-o ladă de 376. 891 metri cubi[...] Dar la atât se mărgineşte puterea sufletească a omului ne-întreg. E ca un boa constrictor care, din timp în timp, cască o gură cât o şură, înghite un mistreţ, apoi cade în nesimţire ca un bolovan. [...] Cutare ticălos superlativ nu unea pictura cu beţia, escrocheria, omuciderea şi toată hora viciilor şi a crimelor ? Medicii au o vorbă ciudată. Vorbind despre o rană complicată, un cancer sau o alta grozăvie patologică, ei zic : e un caz frumos ! Adevărul e că oricât de extraordinare ar fi unele însuşiri, astfel de oameni numai « suflete frumoase » nu pot fi ; ci, după toate regulile logice ale clasificării, ei sunt ne-toţi, adică făpturi lipsite de întregimea şi armonia care caracterizează pe omul adevărat.
De aceea, din punct de vedere practic, educatorul trebuie să ţină veşnic sub observaţie pe toţi netoţii, fie că sunt brute pasive, fie că în mijlocul dezechilibrelor lor licăreşte, ca ochiul şarpelui, raza unei însuşiri, pe care cel fără simţ critic o numeşte îndată talent[...] socotim că toţi tâmpiţii, toţi săracii cu duhul şi toate sufletele lipsite de armonia sănătăţii, exact vorbind, merită numele de infra-oameni. Toţi aceştia, ca regim de creştere, intră în categoria repetenţilor lui Hagenbeck. Toată admiraţia pentru virtuozitate – când este, dar imediat, toate lanţurile şi zăbrelele, pentru a izola acel infra-om, botezat pe nedrept cu numele de artist.
b) Mai sus, stă omul normal, având atributul deplin al omeniei. Fie că e muncitor cu palmele, fie că munceşte cu gândul, el este axa împrejurul căreia se învârteşte zilnic tipul speciei omeneşti : mijlociu în unele sau chiar în toate manifestările sale, omul normal are însă armonia care îl ajută să cuprindă şi apoi să reflecteze lumea în proporţiile sale juste. El e chezăşia progresului omenirii. Infra-oamenii sunt eliminaţi, iar oamenii normali elimină pe netoţi, după cum stolul păsărilor sănătoase ciupeşte şi alungă o zburătoare cu înfăţişare monstruoasă. De aceea putem zice : Fericirea cea mai mare în viaţă e să te naşti om întreg.
c)În sfârşit, deasupra mijlociei simpatice, se ridica un tip mai înalt : lângă întregime se adaugă o mare putere, dar în acelaşi timp o deplină armonie între suflet şi manifestările lui în afară. Astfel de exemplare se numesc personalităţi. Ei sunt ca zeii lui Homer : au toate însuşirile oamenilor, însă ridicate la o treaptă cu mult superioară. Goethe, de pildă. Frumoasa armonie a vieţii sale pururea activă, pururea simţitoare la natura frumuseţii şi statornic îndreptată spre progresul omenirii[...] e o dovadă că natura nimereşte câteodată îmbinări de însuşiri care ridică unele exemplare la nivelul omului-erou. Aici poate fi vorba într-adevăr de supraoameni, - ceea ce este norocul cel mai mare în viaţă.
Se înţelege, din punct de vedere psihologic, împărţirile înşirate până aici sunt neîndestulătoare. Cele opt nuanţe de caracter cuprinse în categoriile : simţitor, activ şi appatic nu-s aşa de simple. [...] Pentru educator şi pentru omul de stat, e însă vrednic de notat : că numai pe încetul cu încetul, caracterul se încheagă prin colaborare între însuşirile moştenite şi cele adăugate în cursul vieţii, în copilărie şi în tinereţe ; se poate, aşadar, vorbi cel mult de o caracterizare provizorie ; abia în mijlocul vieţii se dezveleşte pe deplin caracterul adevărat al fiecărui om.
Simion Mehedinţi Soveja, Altă creştere – Şcoala muncii, Editura Rotonda, Piteşti, 2009.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu