Realizat de Maica Gudiila, 4 ianuarie 2008 - publicat în
Revista “Atitudini” – numărul 4/ 2009
....
2. Cum reuşeşti să te învinuieşti
mai mult pe tine decât pe ceilalţi?
Dacă aş fi duhovnicul celui
care problematizează astfel, aş şti desigur cât şi cum anume dăruieşte din
energiile sale pentru a reuşi acest lucru. Un
indiciu că te afli pe calea cea bună este vederea propriei stări de cădere şi
ticăloşie, echivalată de părinţi cu începutul
vieţii duhovniceşti. Îi urmează asumarea păcătoşeniei şi lucrarea de
izbăvire din lucrarea patimilor, lucrare ce se întinde la cei mai mulţi dintre
noi de-a lungul întregii noastre vieţuiri pe pământ şi care duce în chip firesc
la prihănirea de sine şi la o tot mai mare asumare a respnsabilităţii nu numai
pentru păcatele tale, ci chiar ale tuturor celorlalţi. Dacă nu este aşa, pe
undeva am pierdut direcţia cea bună şi avem o nevoinţă eretică, cum bine spunea
Părintele Rafail Noica.
3. Care trebuie să fie atitudinea
noastră, ca fii ai Bisericii, faţă de cei care luptă prin fel şi fel de căi,
alţii mai direct, alţii mai pe la spate, împotriva Adevărului Bisericii ?
Vorbind despre aceasta, un
părinte aghiorit contemporan spunea că în lupta
împotriva forţelor
întunericului trebuie să
folosim armele lui Hristos. Prea
adesea uităm, din nefericire, acest lucru, prinşi în iureşul « războiului
de apărare a Adevărului ». Trecem poate prea
uşor peste faptul că mai întâi trebuie să agonisim Duhul Sfânt şi toate
armele lui Dumnezeu. Socotelile
lui Dumnezeu nu sunt ca cele ale oamenilor. Deşi fiecare suntem înaintea Lui
mai preţioşi decât lumea întreagă la un
loc, nu suntem niciunul dintre noi indispensabil în această lucrare. Are Domnul uneori un fel atât de paradoxal
de a lucra... Iată un mic exemplu :
în plină lucrare de convertire a neamurilor, în cea mai clocotitoare epocă a Bisericii, Dumnezeu îl ţine
întemniţat în Cezareea pe Pavel(cel ce s-a ostenit cel mai mult[...] dintre Apostoli) ceva mai mult de doi ani !
Cine dintre noi şi-ar permite într-un
asemenea conflict să ţină o atât de mare perioadă ca rezervist un combatant de
talia lui Pavel ? Îmi cer iertare pentru limbajul de specialitate, era
numai pentru a sublinia într-un fel cele spuse. Desigur, departe de mine gândul să îndreptăţesc în vreun fel
laşitatea sub toate formele ei, lipsa de fermitate şi responsabilitate,
duhul căldicel, duplicitatea şi alte asemenea
ticăloşii. Fiecare trebuie
să cerceteze conştiinţa şi, cu binecuvântarea duhovnicului, să purceadă la
luptă. Atenţie însă la armele folosite !
4. Care credeţi că ar fi atitudinea cea mai viabilă pentru viaţa Bisericii,
azi ?
Să ne întoarcem la
pocăinţă, cât mai grabnic şi cât mai deplin."
Imagini:
Parastas Valeriu:
RăspundețiȘtergerehttp://video.crestinortodox.ro/ajYtgemI9ZK/Parastasul_lui_Valeriu_Gafencu_VIDEO.html
“Scoate din temniţă sufletul meu, ca să se mărturisească numelui Tău”(Psalmul 141, 10)
RăspundețiȘtergereTemniţă numeşte David peştera în care era închis, iar suflet numeşte viaţa sa şi pe sineşi tot. Deci zice: “Doamne, scoate-mă din peştera aceasta, ca să mulţumesc numelui Tău”. Mai înalt însă, prin temniţă înţelege trupul, care pe suflet îl are legat în sineşi şi închis*.
Notă de subsol
[Sufletul cel închis şi legat nu e sufletul lui Platon sau al lui Origen sau al altora, care-l socotesc străin de trup şi doritor să iasă din el, ca din unul ce nu-i este propriu şi unul vrednic de urât, ci e sufletul ce nu se poate concepe sau cugeta fără legătura lui cu trupul în care este înrădăcinat, sau în care trupul e înrădăcinat, căci sufletul n-a fost făcut cu putinţă de Dumnezeu fără conlucrarea cu trupul sau legătura cu el şi insuflarea harului Său la facerea lui. Sufletul e conştiinţa omului de sine, trup şi suflet, prin care poate vieţui raţional şi lupta împotriva imboldurilor raţionale ale cărnii şi minţii(vezi şi Rom. 7) ce vin din slăbiciunea lăsată în fire de păcat, care fire nu o poate depăşi pe aceasta decât cu chipul lui Hristos, Care a biruit şi ca om lumea cu ispitele şi slăbiciunile ei cu lucrarea Dumnezeirii[...] şi Care se dăruieşte cu totul voii lui Dumnezeu, cu Care lucrează ca Fiu al Lui.]
De aceasta a zis şi înţeleptul Nil : « Temniţă e trupul, legând şi încuind sufletul cel ce e închis într-însul ; rugându-ne dar, zicem : Scoate din temniţă sufletul meu, ca să se mărturisească numelui Tău. Căci trupul adică opreşte de a se înălţa curată mărturisirea lui Dumnezeu ; că dacă simţirea[trupului] se pune asupra simţirii[minţii], iar mintea se îndreaptă spre cele inteligibile – şi Dumnezeul nostru fiind Cel dintâi din cele inteligibile -, mintea doreşte a se izbăvi de cele simţite[cu trupul], voind a vorbi cu Dumnezeu singură cu Singurul ».
Iar Simmah a zis :
« Fă sufletul meu afară din închisoare. »
Cuviosul Eftimie Zigabenul ; Sfântul Nicodim Aghioritul – Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi - Volumul II, Editura Egumeniţa, Editura Cartea Românească, 2009