Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

marți, 23 februarie 2010

Interviu cu Părintele Teofan Ieroschimonahul, duhovnicul Mănăstirii Nera

Realizat de Maica Gudiila, 4 ianuarie 2008 - publicat în Revista “Atitudini” – numărul 4/ 2009
....
2. Cum reuşeşti  să te învinuieşti mai mult pe tine decât pe ceilalţi?
Dacă aş fi duhovnicul celui care problematizează astfel, aş şti desigur cât şi cum anume dăruieşte din energiile sale pentru a reuşi acest lucru. Un indiciu că te afli pe calea cea bună este vederea propriei stări de cădere şi ticăloşie, echivalată de părinţi cu începutul  vieţii duhovniceşti. Îi urmează asumarea păcătoşeniei şi lucrarea de izbăvire din lucrarea patimilor, lucrare ce se întinde la cei mai mulţi dintre noi de-a lungul întregii noastre vieţuiri pe pământ şi care duce în chip firesc la prihănirea de sine şi la o tot mai mare asumare a respnsabilităţii nu numai pentru păcatele tale, ci chiar ale tuturor celorlalţi. Dacă nu este aşa, pe undeva am pierdut direcţia cea bună şi avem o nevoinţă eretică, cum bine spunea Părintele Rafail Noica.
3. Care trebuie să fie  atitudinea noastră, ca fii ai Bisericii, faţă de cei care luptă prin fel şi fel de căi, alţii mai direct, alţii mai pe la spate, împotriva Adevărului Bisericii ?
Vorbind despre  aceasta, un părinte aghiorit contemporan spunea că în lupta  împotriva forţelor  întunericului  trebuie să folosim  armele lui Hristos. Prea adesea uităm, din nefericire, acest lucru, prinşi în iureşul « războiului de apărare a Adevărului ». Trecem poate prea uşor peste  faptul că mai întâi  trebuie să agonisim Duhul Sfânt şi toate armele  lui Dumnezeu. Socotelile lui Dumnezeu nu sunt ca cele ale oamenilor. Deşi fiecare suntem înaintea Lui mai preţioşi decât  lumea întreagă la un loc, nu suntem niciunul dintre noi indispensabil în această lucrare. Are Domnul uneori un fel atât de paradoxal de a  lucra... Iată un mic exemplu : în plină lucrare de convertire a neamurilor, în cea mai clocotitoare  epocă a Bisericii, Dumnezeu îl ţine întemniţat în Cezareea pe Pavel(cel ce s-a ostenit cel mai mult[...]  dintre Apostoli) ceva mai mult de doi ani ! Cine  dintre noi şi-ar permite într-un asemenea conflict să ţină o atât de mare perioadă ca rezervist un combatant de talia lui Pavel ? Îmi cer iertare pentru limbajul de specialitate, era numai pentru a sublinia într-un fel cele spuse. Desigur, departe de mine gândul să îndreptăţesc în  vreun fel  laşitatea sub toate formele ei, lipsa de fermitate şi responsabilitate, duhul căldicel, duplicitatea şi alte asemenea  ticăloşii. Fiecare trebuie să cerceteze conştiinţa şi, cu binecuvântarea duhovnicului, să purceadă la luptă. Atenţie însă la armele folosite !
4. Care credeţi că ar fi atitudinea cea mai viabilă pentru viaţa Bisericii, azi ?
Să ne întoarcem la pocăinţă, cât mai grabnic şi cât mai deplin."
Imagini:

2 comentarii:

  1. Parastas Valeriu:
    http://video.crestinortodox.ro/ajYtgemI9ZK/Parastasul_lui_Valeriu_Gafencu_VIDEO.html

    RăspundețiȘtergere
  2. “Scoate din temniţă sufletul meu, ca să se mărturisească numelui Tău”(Psalmul 141, 10)
    Temniţă numeşte David peştera în care era închis, iar suflet numeşte viaţa sa şi pe sineşi tot. Deci zice: “Doamne, scoate-mă din peştera aceasta, ca să mulţumesc numelui Tău”. Mai înalt însă, prin temniţă înţelege trupul, care pe suflet îl are legat în sineşi şi închis*.
    Notă de subsol
    [Sufletul cel închis şi legat nu e sufletul lui Platon sau al lui Origen sau al altora, care-l socotesc străin de trup şi doritor să iasă din el, ca din unul ce nu-i este propriu şi unul vrednic de urât, ci e sufletul ce nu se poate concepe sau cugeta fără legătura lui cu trupul în care este înrădăcinat, sau în care trupul e înrădăcinat, căci sufletul n-a fost făcut cu putinţă de Dumnezeu fără conlucrarea cu trupul sau legătura cu el şi insuflarea harului Său la facerea lui. Sufletul e conştiinţa omului de sine, trup şi suflet, prin care poate vieţui raţional şi lupta împotriva imboldurilor raţionale ale cărnii şi minţii(vezi şi Rom. 7) ce vin din slăbiciunea lăsată în fire de păcat, care fire nu o poate depăşi pe aceasta decât cu chipul lui Hristos, Care a biruit şi ca om lumea cu ispitele şi slăbiciunile ei cu lucrarea Dumnezeirii[...] şi Care se dăruieşte cu totul voii lui Dumnezeu, cu Care lucrează ca Fiu al Lui.]
    De aceasta a zis şi înţeleptul Nil : « Temniţă e trupul, legând şi încuind sufletul cel ce e închis într-însul ; rugându-ne dar, zicem : Scoate din temniţă sufletul meu, ca să se mărturisească numelui Tău. Căci trupul adică opreşte de a se înălţa curată mărturisirea lui Dumnezeu ; că dacă simţirea[trupului] se pune asupra simţirii[minţii], iar mintea se îndreaptă spre cele inteligibile – şi Dumnezeul nostru fiind Cel dintâi din cele inteligibile -, mintea doreşte a se izbăvi de cele simţite[cu trupul], voind a vorbi cu Dumnezeu singură cu Singurul ».
    Iar Simmah a zis :
    « Fă sufletul meu afară din închisoare. »
    Cuviosul Eftimie Zigabenul ; Sfântul Nicodim Aghioritul – Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi - Volumul II, Editura Egumeniţa, Editura Cartea Românească, 2009

    RăspundețiȘtergere