Sărmane omule, vino-ţi în fire !

Nimic nu-mi pare mai greu de acceptat, primind credinţa şi pornind pe calea vieţii duhovniceşti, decât adevărul că  se poate să nu ai – tu, creştinul – vreo chemare specială sau spectaculoasă, în sensul consacrat al termenilor. Vine vremea să recunoşti, distrus, faţă de tine însuţi/ însăţi că anonimatul este mult mai propriu creştinului decât afirmarea sau distingerea între semeni. Dacă sfinţii, mustind de virtuţi, rămân de multe ori necunoscuţi în timpul vieţii, la ce să te aştepţi, omule,  în vremelnicia ta ?  Chemarea ta poate fi, ca a curelarului din Alexandria, a cărui poveste mă marchează ori de câte ori o citesc, să munceşti umil şi împăcat în atelierul tău, alături de familia ta, dând lui Dumnezeu rodul cel mai curat al mâinilor şi cugetului tău, dându-i în rugăciune statornică întreaga ta inimă.

Se cutremură orgoliul meu mărunt în faţa acestui om al lui Dumnezeu., care n-a căutat niciodată să iasă în evidenţă prin ceva anume, plăcut oamenilor, ci L-a căutat cu insistenţă şi mare smerenie doar pe Domnul şi Dumnezeul său.

Dar nu despre acest minunat anonim al vieţuirii creştine vreau să scriu, ci despre tristeţea amară a celui ce-şi descoperă insignifianţa în lume, despre sentimentul fals al eşecului pe care orgoliosul îl dramatizează şi îl mestecă luni şi ani, poate o viaţă întreagă, neputând să se smerească nici în faţa evidenţei că acela care doreşte să fie mare inevitabil trebuie să fie cel mai mic, umilul slujitor al tuturor, după cuvintele şi după exemplul Mântuitorului Hristos.

Nu cred că mai este nevoie să scriu anume că mă refer la mine însămi, nu fac aluzie la nimeni altcineva.  Dacă iubesc adevărul şi îl caut, atunci începutul cel bun este îmbrăţişarea adevărului interior şi primirea celor bune şi rele ale mele, cu sinceritate şi deschidere.

Am experimentat această tristeţe necuvenită, nedorită şi jignitoare ca un reproş la adresa Domnului, Care apare  ca un vinovat în ochii celui ce se lamentează că  nu descoperă în sine nimic extraordinar şi nici nu are pe ce să-şi sprijine ambiţia de a împlini în lume vreo chemare specială. Urmând învăţăturilor dascălilor ortodoxiei, orice credincios ar trebui să ştie că tristeţea este un păcat, izvorând dintr-o insatisfacţie a inimii nerecunoscătoare şi nemulţumite cu ceea ce i-a dat Dumnezeu. Omul trist uită că pentru păcatele sale îi sunt necesare leacuri amare şi pentru vindecarea patimilor sale este nevoie de multe umilinţe şi loviri.  El s-ar vrea pus în fruntea mesei sau dăruit cu bucurii duhovniceşti continue, ignorând că nu şi-a curăţat cămara sufletului într-atât încât să le poată primi pe cele bune. El se crede îndreptăţit, în urma iertării milostive a păcatelor sale de către Domnul, pe deplin restaurat în condiţia de fiu al lui Dumnezeu, ceea ce presupune a fi ca Hristos. Dar este el ca Mântuitorul Iisus Hristos ? Impresia lui că i se cuvin unele sau altele, că merită una sau alta, pretenţiile lui de a fi special înzestrat şi anume chemat la vreo lucrare, acestea sunt semnele bolii duhovniceşti care îl descalifică din treapa de fiu în aceea de slujitor, slugă netrebnică. Pentru că, la o mai atentă privire în sine, credinciosul se vede a nu fi în stare nici pe cele simple a le face bine.  Dar rareori se priveşte el cu sinceritate pe sine, mai ales de spaimă, din neputinţa laşa de a primi adevărul. Şi atunci se învăluie în tristeţea lui îmbufnată, aruncând vina pe viaţă – adică pe Domnul – că nu i-a dat  ceea ce aşteaptă de la ea. Sărmane omule, vino-ţi în fire ! Mulţumeşte-I Domnului că-ţi lasă încă vreme de pocăinţă şi vindecare ! Nu-L mâhni pe Domnul cu orbirea ta şi cu nesimţirea ! Trezeşte-te ! Cel ce cugetă smerit nu dă loc niciunei tristeţi în inima lui, pentru că toate cele ce-i vin le primeşte cu mulţumire din mâinile Stăpânului său. Şi se umple de bucurie când îl cercetează Domnul cu vreo încercare şi se frânge inima lui de atâta bunătate a Domnului. La care să ne ajute şi nouă Multmilostivul !