“Suntem responsabili unul pentru altul”!

"Hristos este acolo. El poate vindeca ; da. Dar noi vom fi răspunzători unii pentru alţii, fiindcă sunt atâtea căi prin care ar trebui să fim ochii lui Hristos care văd nevoile, urechile lui Hristos care aud strigătele de ajutor, mâinile lui Hristos care sprijină şi vindecă sau ajută să fie vindecată o persoană bolnavă."  În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Ce tragică este povestea de azi din viaţa lui Hristos ! Un om era paralizat de mulţi ani. Zăcea la o distanţă foarte mică de locul vindecării, dar nu avea puterea să se arunce în apa tămăduitoare. Şi nimeni, nimeni în decursul tuturor acestor ani nu avusese milă de el ! Fiecare se grăbea să fie primul, spre a se vindeca. Alţii, care erau legaţi de ei prin dragoste, prin prietenie, îi ajutau să se tămăduiască. Dar nimeni nu-şi arunca măcar privirea spre acest om, care de ani întregi tânjea după vindecare şi nu era în stare singur să afle puterea de a deveni om întreg. Dacă o singură persoană ar fi fost acolo, dacă o singură inimă ar fi răspuns cu milă, omul acesta ar fi putut fi sănătos de ani şi ani. Dar cum nimeni, nicio persoană nu avusese milă de el, tot ceea ce-i rămăsese – şi o spun cu groază “tot ce-i mai rămăsese” – era intervenţia directă a lui Dumnezeu. Suntem înconjuraţi de oameni care sunt în nevoi. Nu doar oamenii care sunt paralizaţi fizic au nevoie de ajutor. Sunt atâţia oameni paralizaţi în interiorul lor, şi au nevoie să întâlnească pe cineva care  să-i ajute. Paralizaţi înlăuntru sunt aceia care sunt înfricoşaţi de viaţă, pentru că viaţa a fost o sursă de teroare încă de când s-au născut: părinţi insensibili, fără inimă, mediu brutal. Câţi sunt aceia care au sperat, în copilărie, că va fi şi ceva bun pentru ei în viaţă. Dar nu. Nu a fost. N-au aflat milă. N-au găsit prietenie. N-au găsit nimic. Şi când au încercat să primească mângâiere şi ajutor, n-au primit. Ori de câte ori au crezut că pot face aşa ca să se salveze li s-a spus: “Nu încerca. Nu-ţi dai seama că nu eşti în stare ? ». Şi ei au căzut mai mult şi mai mult. Câţi n-au fost în stare să-şi împlinească viaţa pentru că erau bolnavi sufleteşte şi nu aveau suficientă putere... Dar au găsit pe cineva să le întindă o mână de ajutor? Au găsit pe cineva căruia să-i pese atât de mult de ei încât să se oprească din calea lor şi să-i ajute ? Şi câţi dintre cei terorizaţi de viaţă nu au trăit în circumstanţe pline de frică, violenţă şi brutalitate... Dar toate acestea nu li s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost cineva care să-i susţină şi să nu-i abandoneze. Suntem, aşadar, înconjuraţi toţi de oameni care sunt în situaţia paraliticului. Dacă ne gândim la noi înşine descoperim că mulţi dintre noi suntem paralizaţi, incapabili de a ne împlini toate aspiraţiile; incapabili să devenim ceea ce am năzuit, incapabili să-i slujim pe ceilalţi aşa cum ne îndeamnă inima, incapabili să facem ceea ce ei îşi doresc din cauza fricii, din cauza sfârşelii care ne-au cuprins. Şi toţi, toţi sunt răspunzători pentru  fiecare dintre ei. Suntem responsabili unul pentru altul, pentru că privind în dreapta şi în stânga la oamenii care stau lângă noi, ce ştim despre ei? Ştim cât sunt de distruşi? Câtă durere este în inimile lor? Câtă agonie a cuprins viaţa lor? Câte speranţe spulberate, câtă frică şi respingere şi dispreţ, care i-au făcut dispreţuitori faţă de sine însuşi şi incapabili să se respecte măcar pe sine – ca să nu mai vorbim de curajul de a se îndrepta spre însănătoşire, acea întregime de care Sfânta Evanghelie vorbeşte în aceast pasaj şi în atâtea altele. Să reflectăm la toate acestea. Să ne uităm unii la alţii şi să ne întrebam pe noi înşine : « Câtă fragilitate este în el sau în ea ? Câtă durere a strâns în inima lui sau a ei ? Câtă frică de viaţă – dar viaţa exprimată prin aproapele meu, omul pe care ar trebui să pot să mă bizui  – a năvălit în existenţa mea ? Să ne uităm unii la alţii cu înţelegere, cu atenţie. Hristos este acolo. El poate vindeca ; da. Dar noi vom fi răspunzători unii pentru alţii, fiindcă sunt atâtea căi prin care ar trebui să fim ochii lui Hristos care văd nevoile, urechile lui Hristos care aud strigătele de ajutor, mâinile lui Hristos care sprijină şi vindecă sau ajută să fie vindecată o persoană bolnavă. Să privim această parabolă a paraliticului cu alţi ochi ; nu gândindu-ne la acest sărman om de acum mii de ani, care a avut şansa ca Hristos să treacă întâmplător pe lângă el şi să facă, în sfârşit, ceea ce orice semen al lui ar fi trebuit să facă. Să privim unii la alţii şi să avem milă, milă activă/ lucrătoare; vedere interioară; să avem dragoste, dacă putem. Si abia atunci această parabolă nu ne va fi fost spusă sau această întâmplare nu se va fi petrecut în zadar . Amin. Hristos a înviat ! Adevărat a înviat ! Mitropolitul Antonie de Suroj Sursa textului: http://www.metropolit-anthony.orc.ru/eng/eng_38.htm Foto: Scăldătoarea Vitezda azi.