Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

duminică, 25 aprilie 2010

Păcatul este în fond, nesănătate, izvorâtă din separarea noastră de Dumnezeu


« Să reflectăm asupra acestor trei aspecte : pe cine sau cât de multe persoane am trecut cu vederea noi, persoane pe care am fi putut să le ajutăm să se însănătoşească ? Am ales noi vreodată în viaţă să renunţăm la ceva ce ne doream în favoarea altei persoane, pentu că aceea avea nevoie ? Şi, în cele din urmă, de ce suntem atât de departe de Dumnezeu, încat slăbiciunea este starea nostră permanentă ? »
V-aş ruga să vă îndreptaţi atenţia spre trei fraze din Sfânta Evanghelie de azi.
Prima este tragică, vorbind despre un om care era bolnav de 38 de ani, fără să primească vreun ajutor de la cei din partea cărora spera vindecarea. 38 de ani  nu a găsit o singura persoană care să-l ajute să dobândească vindecare şi sănătate. Este o imagine şi o realitate. A fost realitate, deoarece i s-a întâmplat acelui om, dar oare nu este şi o imagine care ar trebui să ne mişte pe toţi?  Câţi oameni în zilele noastre nu au o nevoie disperată de sănătate fizică, de sprijin, de vindecare spirituală – şi nu se află nicio persoană  gata să i le ofere: nu incapabili, ci nepregătiţi să ofere, deoarece nimeni nu caută să vadă nevoile reale ale altuia.
Şi mai este un lucru  asupra căruia vreau să vă atrag atenţia – nicio persoană, nici una dintre cele care au nevoie ele însele de vindecare nu este gata să renunţe la speranţa, la şansa  de a fi prima care să se scufunde în apele acelea tămăduitoare din Scăldătoarea Vitezda. Nici una nu alege să rămână bolnavă, în nevoi, privată de sănătate din sentimentul milei, gândindu-se : « Iată unul care are mai multă nevoie decât mine: cum el a aşteptat 38 de ani şi a sperat – pot şi eu să aştept.”
Nu ni se întâmplă asta nouă înşine mai mereu? Ne grăbim să înaintăm, vrem să primim şi-i înlăturăm cu cotul din drum pe alţii care pot fi în mai mare nevoie decât noi – sau care, deşi nu sunt în mai mare nevoie ca noi, ne-ar putea smulge puţină compasiune din inimile noastre. Dar inimile noastre rămân de piatră ; vrem ceea ce credem că ne trebuie, ceilalţi mai pot să aştepte, pot să renunţe.
Şi apoi, mai este şi o treia caracteristică. Hristos l-a întâlnit pe acest om care nu ştia cine este El, şi i-a spus : « Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău. »( Ioan 5, 16). Sunt cuvinte care nu se mai spun azi celor aflaţi în suferinţă, care n-au nimic sănătos în ei, nici celor care s-ar fi putut sacrifica de dragul altora. Ele ne sunt adresate fiecăruia dintre noi de asemenea. Păcatul este în fond, nesănătate, izvorâtă din separarea noastră de Dumnezeu. În Dumnezeu nu putem fi înfrânţi, în Dumnezeu este sănătate ; şi « nu mai păcătui » înseamnă : dacă Domnul a fost aşa milostiv încât să-i dea din nou sănătatea trupului, a sufletului, a minţii, a voinţei pe care a pierdut-o – agaţă-te şi tu de cel Care te-a făcut sănătos, întreg – de Dumnezeul cel Viu !
Acestea ni se aplică tuturor, pentru că tuturor ne lipseşte sănătatea. Toţi suntem bolnavi fizic, dar fiecare este distrus în mai multe moduri ; cine poate pretinde că află în sine acea senină sănătate pe care o află în Iisus Hristos, omul întreg, perfect, în Maica Domnului, în mulţi dintre sfinţi sau în toţi sfinţii ?
Să reflectăm asupra acestor trei aspecte : pe cine sau cât de multe persoane am trecut cu vederea noi, persoane pe care am fi putut să le ajutăm să se însănătoşească ? Am ales noi vreodată în viaţă să renunţăm la ceva ce ne doream în favoarea altei persoane, pentu că aceea avea nevoie ? Şi, în cele din urmă, de ce suntem atât de departe de Dumnezeu, încat slăbiciunea este starea nostră permanentă ? Amin.
Mitropolitul Antonie de Suroj
Sursa:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu