Sursum corda!

Dacă ne-am afla pe o suprafaţă acoperită cu gheaţă sau pe o muchie de stâncă sau pe buza unei prăpăstii, cu câtă grija şi atenţie încordată am păşi?Aşa ar trebui să ne simţim acum, când se năruie rapid o lume de încercări cotidiene, dar minore, suportabile, şi se înalţă una de mari presiuni şi cumplită aşteptare a suferinţei cu chip necunoscut. Detest panica. Ea nu face decât să consume inutil forţa de rezistenţă la încercări pe care o avem, în proporţii diferite, noi toţi. Dar nu pot să nu mă întreb cu teamă: Ce răspuns voi da când mi se va cere să aleg între Hristos şi diavol, lumea de aici şi cea veşnică, existenţa comodă şi mucenicie?

Dacă voi continua să păşesc încet, prudent şi fără frică împreună cu biserica şi cu fraţii de credinţă, sub purtarea de grijă a Părintelui Duhovnic, sigur voi reuşi să străbat până la capăt drumul greu al mântuirii. Însă nu îmi pot permite să-mi pierd cumpătul în acest proces. Postul şi rugăciunea ajută sufletului meu să rămână în pace sub vremi, oricum ar fi ele, spovedania şi ascultarea de duhovnic sunt armele victoriei împotriva diavolului, iar rămânerea în comuniune cu Hristos, singura cale spre Viaţă. Sunt om şi sunt slab, dar toate le pot întru Hristos, care mă întăreşte. Am nevoie de aceste îndemnuri spre echilibru, am nevoie să mi se insufle curaj, fie chiar în acest mod aparte, întărindu-mă pe mine însămi prin cuvânt. E necesar să nu uit: „Ajutorul meu de la Domnul, cel Ce a făcut cerul şi pământul”.

A fost Duminica Înfricoşatei Judecăţi. De-mi voi aminti mai des şi mai intens însemnătatea acelei clipe, voi câştiga mai multă hotărâre de a părăsi cele pământeşti şi trecătoare, îndreptându-mă spre cele cereşti şi nepieritoare cu toată inima. Dar de nu ar zidi Domnul casa…

Monahii români de la Sfântul Munte susţin apelul Părintelui Justin

Părinţii români au semnat împotriva introducerii cipurilor biometrice în documentele personale. Informaţia este preluată de pe blogul lui Victor Roncea, împreună cu următorul cuvânt:

Iubiti frati intru Hristos !

Am fost adunati cu totii de acelasi apel, al aceluiasi parinte. Telul este comun pentru toti. Lupta devine mai grea, pe masura ce este dusa mai inversunat. Se starnesc astfel legiuni intregi de vrajmasi, iar principalul lor scop este sa strice aceasta unitate, creata in jurul parintelui Justin. Creand zazanie intre noi, e mai usor pentru cel viclean de a ne birui si a ne pierde sufletele. Am spus ca ne uneste acelasi scop si acelasi “stalp” al Ortodoxiei. Nuantele dintre noi sunt inevitabile, si ca mod de gandire si ca personalitate. Dar nu exista “perechea potrivita”, “jumatatea perfecta”, daca nu ne ingaduim unii pe altii. Stim cu totii asta. Ascultarea de inteleptul parinte Iustin trebuie sa elimine orice susceptibilitate intre noi. Chiar nu exista alta sansa. Parintele sustine o cauza, sustine niste actiuni, sustine niste persoane cu buna stiinta, cu multa pricepere si cu un binecuvantat discernamant, daruit de Dumnezeu cel Atotstiitor. Suntem dispusi, pur si simplu, de a merge pe mana parintelui Justin, pana in “panzele albe” ? Dorim mantuirea mai presus de orice, fara a cauta argumente care sa ne alunge aceasta “neliniste” ce inca rasuna in urma apelului facut de parintele Justin ? Sa ne dam seama ca lupta va fi cumplita, poate peste puterile multora dintre noi. Ne va fi greu sa renuntam la “cuibusorul” nostru, sa ne stramutam si, intr-un fel, sa o luam de capat. E un sacrificiu enorm pentru o familie cu copii mici, cu copii la scoala etc. Constient de acest lucru este si parintele Iustin si nu ne-a cerut decat sa facem ce e mai bine pentru mantuirea noastra. Aceasta a ajuns sa fie solutia pentru mantuire, in zilele noastre. Nu este absolut nici o exagerare si nu incape nici o indoiala in aceasta privinta. Ne trebuie doar increderea, credinta si iubirea pentru Adevar. Cine vede toate acestea in parintele Justin nu poate face altceva decat ce-i scris in cuvantul parintelui Justin. Cuvant ce este rod al trairii dupa Sfanta Scriptura. Sa punem in practica ce ne indeamna parintele Justin si sa ne insusim ca pe o binecuvantare, fiecare cuvintel din comunicatul parintelui. Astfel se pogoara peste noi binecuvantarea cuvenita celor ce fac ascultare; a celor ce merg in sfat pe cale, a oamenilor smeriti si a celor increzatori in sfintenia daruita de Dumnezeu celor bineplacuti Lui. Aici se rezuma totul : ascultarea in duhul Sfintei Evanghelii si a Sfintilor Parinti. Din acest “izvor” ne vom “hrani sufletele” cand va trebui sa ne lipsim de toate cele lumesti. Sa ne intarim aceasta credinta si incredere in marele iubitor de Hristos si de neam romanesc, cuviosul parinte Justin Parvu. Restul va fi lucrarea Prea Bunului Dumnezeu.
Noi cerem si ii daruim autoritate parintelui Justin asupra noastra, iar el primind-o isi asuma responsabilitatea pastoririi noastre.
„Dacă citiţi cărţile Sfinţilor Părinţi, veţi vedea că mulţi s-au sfinţit cu uşurinţă, fără să-şi facă prea multe griji, şi-au sfinţit sufletele fără să facă osteneli, fără să facă jertfe, fără să ducă lupte ascetice. Dar cum s-au sfinţit? Au ales ascultarea.
Acela care face ascultare de Stareţul său, Îi urmează lui Hristos, Care a făcut ascultare faţă de Tatăl Său. Şi, astfel, Dumnezeu se simte îndatorat să îl binecuvînteze pe cel ce îi urmează”.
Ieromonahul Efrem Katunakiotul

Nu-i place lui Dumnezeu compromisul

„Dumnezeu vrea de la toţi hotărâre şi statornicie. Omul, dacă nu este convins, nu vrea să se ocupe cu nimic altceva. Dacă ei erau convinşi de valoarea crezului lor, au suferit. Viaţa sfinţilor ar trebui să fie pilda vieţii noastre. Nu-i place lui Dumnezeu compromisul. Ori eşti în lumină, ori în întuneric, ori cu Dumnezeu, ori cu Satana. Dacă nu apără cineva dreapta credinţă, înseamnă că nu-i cu Dumnezeu. Pentru mântuire, adevărul nu suportă schimbări, aşa după cum viaţa nu suportă moartea. Viaţa nu există numai pe pământ, ci în veşnicie, unde este exclusă moartea. Nu există viaţă pe pământ, este numai un termen, o posibilitate de a dobândi viaţa cea veşnică, prin fapte, atât. Zice şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Poţi să câştigi şi viaţa şi moartea prin faptele tale.” Dumnezeu Îşi alege oamenii. Acum e vreme de cernere.”(Părintele Ioan de la Rarău, din volumul „Din temniţe spre sinaxare”, Editura Egumeniţa, 2008)

Sfinţenia care sminteşte

Cu tristeţe mă aplec asupra icoanei mărturisitorului Valeriu Gafencu, gândind la conul de indiferenţa rea în care egoismul nostru îi aruncă pe sfinţii veacului trecut, al XX-lea, stavrofori şi hristofori a căror jertfă, în loc să ne smulgă din inerţia depărtării de cele cereşti şi duhovniceşti, aproape că ne irită sau ne scandalizează. Revărsarea harului în inimile lor, purificate prin rugăciune continuă şi suferinţă îndelung răbdată, ni se pare străină şi cu neputinţă de dobândit, nouă, „inimi reci”, minţi sceptice, voinţe pervertite, care ne îndoim în faţa minunilor credinţei şi căutăm zadarnic să ne justificăm amorţirea duhovnicească.
Tot mai mult ne abatem de la trăirea în Hristos autentică, de parcă ea ar fi rezervată unor supraoameni, nu cerută nouă de Mântuitorul, ca o legitimă exigenţă din partea Celui Ce ne-a răscumpărat prin Sfintele Patimi de pe Golgota. Taina purtării Crucii, a înţelegerii propriei vieţi drept crucificare împreună cu Hristos, întru Învierea cu Hristos, ne-a devenit inaccesibilă. Aceasta pentru că închidem ochii inimii şi ai minţii şi ne astupăm urechile, ca să nu ne mai pătrundă mustrător mesajului unor sfinţi ca Valeriu Gafencu. Viaţa şi cuvântul său, păstrat viu în versuri sau scrisori adresate din temniţă nu numai familiei şi prietenilor, ci şi fraţilor săi creştini de pretutindeni şi din orice veac, nu găsesc încă ecoul aşteptat. Trăirea mărturisită curat şi simplu în poeziile lui se loveşte de împietrirea noastră vinovată. „Potirul florii” din sufletul său era mereu deschis să primească harul dătător de viaţă, dar sufletele noastre când vor înflori? Când vom cunoaşte şi noi bucuria nutrită cu lacrimi de pocăinţă şi de dor a descoperirii lui Hristos înlăuntrul nostru?
Până când ne vom sminti, cugetând că aşa viaţă nu pot trăi decât sfinţii, iar nouă nu ni se cere decât să cochetăm din când în când cu rugăciunea, în rest, putem să ne vedem liniştiţi de nimicurile noastre?


Trăiesc flămând

Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie,
Frumoasă ca un crin din Paradis,
Potirul florii e mereu deschis
Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie;
Potirul florii e o-mpărăţie.

Când răii mă defaimă şi mă-njură
Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,
Potirul lacrimilor se revarsă
Şi-mi primeneşte sufletul de zgură,
Atunci Iisus de mine mult Se-ndură.

Sub crucea grea ce mă apasă sânger
Cu trupu-ncovoiat de neputinţă,
Din când în când din cer coboar-un înger
Şi sufletul mi-l umple cu credinţă;
M-apropii tot mai mult de biruinţă.

Mă plouă-n taină razele de soare,
Iisus m-adapă-n veci cu Apă Vie,
Grăuntele zvârlit în groapă-nvie
Cu haina îmbrăcat, de sărbătoare;
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie.

Refren: Sub flacăra iubirii arzătoare
Din zori de zi şi până-n noapte-aştept,
Te chem şi noaptea, ghemuit cu capu-n piept:
Iisuse, Iisuse! Încet mă mistui, ca o lumînare.

Tristeţea fiului risipitor

“Părintele Paulin Lecca (de la Cozia) împarte lumea în patru categorii: Cea a fiului risipitor care nu se mai întoarce la Tatăl. Sunt şi dintr-aceştia, rămân printre roşcove şi porci. Cea a fiului risipitor care se întoarce şi intră la ospăţul împărătesc. Cea - foarte numeroasă, poate cea mai numeroasă - a fiului bun, care e drept şi cuminte, dar e călduţ şi fudul şi cu toate că e drept, nu intră la cină! Cea - vai, rară - a fiului drept care nu e numai cuminte, ci e şi înflăcărat şi ia parte la cina împărătească. Pilde: Sf. Fecioară, Sf. Ioan Evanghelistul. Ei reprezintă idealul”(Părintele Nicolae Steinhardt, „Jurnalul fericirii”).
Mulţi dintre noi, cei care, orbiţi şi prostiţi de către ateismul comunist timp de câteva decenii, ne-am întors la Domnul ca fiul risipitor, am adăstat prea mult printre roşcove şi porci, pentru a nu trudi amarnic la menţinerea hainei primite cu generozitate iubitoare înapoi de la Tatăl. Ne ameninţă permanent tentaţia întoarcerii printre străini şi a convieţuirii cu porcii. Simţurile noastre îngroşate în desfătări nefireşti şi nepermise ne amăgesc să le satisfacem dorinţele ”porceşti”, iar mintea se înceţoşează de noianul poftelor şi se încâlceşte în patimi. Oricând putem să ne prăbuşim între cei ce, părăsind din nou casa părintească(Sfânta Biserică), nu mai au puterea să se reîntoarcă la Tatăl, ci mor în robie, printre străini(păcate şi patimi).
Dar, oricât de curios ar părea, risipitorii pocăiţi, restauraţi în condiţia de fii de către multmilostivul părinte, sunt ameninţaţi de un alt pericol, mult mai perfid: să înceapă, cu vremea, să se considere drepţi! Paradoxul se explică prin uitare şi prin trufia minţii celui care, văzându-se repus în drepturile fieşti, nu îşi mai aminteşte rătăcirea pe care a avut-o, ruşinea şi suferinţa stării de păcătoşenie, ci doar dulceaţa mărturisirii şi a iertării primite – nu pentru dreptatea sa! pentru dragostea atotiertătoare a Părintelui!
Dacă fiul cel bun, care nu şi-a părăsit niciodată tatăl, nu a risipit averea şi a păzit ascultarea, este ameninţat să fie alungat de la Cina din Împărăţia lui Dumnezeu, fiind plin de sine şi satisfăcut de dreptatea şi cuminţenia sa, ce se va întâmpla cu risipitorul „călduţ şi fudul”? De câte ori putem rătăci şi de câte ori ne putem întoarce cu nădejdea că Tatăl ne va primi iar cu braţele deschise? Cum vom intra la ospăţul împărătesc?
An de an, apropiindu-ne de începutul Postului, observăm cu tristeţe că iar am fugit din casa părintească, iar am risipit averea Tatălui şi iar am rămas goi şi flămânzi, tremurând de frica mâniei drepte a Părintelui nostru în faţa necugetatei noastre perseverări în rău. Dar de ne descoperim călduţi şi fuduli, înrădăcinaţi în falsa îndreptăţire de sine, tristeţea noastră nu mai are margini. Dă-ne nouă, Doamne, să ne vedem rătăcirea şi să cădem la picioarele Tale şi să plângem, curăţind miasmele porceşti din sufletele şi trupurile noastre! Amin.

Arhimandritul Serafim Alexiev - Smerita cugetare (Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul)

Pentru iubitorii de carte duhovnicească, numele Arhimandritului Serafim Alexiev nu mai are nevoie de nicio recomandare, valoarea şi forţa cuvântului său fiind binecunoscute. Interpretarea pe care acesta a dat-o Rugăciunii Sfântului Efrem Sirul a găsit cu siguranţă ecou în conştiinţa creştinilor care i-au citit cu interes lucraările. Colecţia apărută la Editura “Sophia”, pe parcursul ultimilor ani, în traducerea lui Gheorghiţă Ciocioi, cuprinde titluri de referinţă: “Curăţia”, “Smerita cugetare”, “Răbdarea”, “Dragostea”, “Vederea păcatelor noastre”, “Izbăvirea de păcate”, urmând pas cu pas treptele rugăciunii atât de cunoscute din viaţa Bisericii, care o repetă stăruitor în cadrul slujbelor din Postul Mare. O lectură foarte folositoare în perioada ce prefigurează Postul, un punct de plecare spre pocăinţă şi apropierea de Dumnezeu. Reproduc în continuare un fragment din « Smerita cugetare », scriere asupra căruia e bine să reflectăm, ca o temelie a urcuşului duhovnicesc la care ne aşteaptă Domnul să trudim de-a lungul întregii noastre vieţi.


Capitolul I
Sărăcia duhovnicească - călăuzitoare spre cea mai mare bogăţie
Domnul Iisus Hristos este Chipul desăvârşit al desăvârşitei smerite cugetări. Binevoind să îmbrace haina smereniei, El ne-a arătat înălţimea cerească a acestei virtuţi, considerată cea mai de jos în ochii oamenilor. De aceea sunt atât de convingătoare lecţiile sale despre smerenie, pentru că întreaga Lui viaţă pământească este o întruchipare a smereniei. Propovăduirea Sa de temelie – Predica de pe munte – El o începe prin cuvintele : Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor !(Mt. 5, 3). Săraci cu duhul sunt cei smeriţi, aceia care nu văd niciun fel de bogăţie duhovnicească întu ei , aceia care nu conştientizează nicio vrednicie personală în sufletul lor, însă care simt păcatele lor ca pe o mare povară şi se căiesc pentru ele. Astfel de săraci vor moşteni cea mai mare bogăţie – împărăţia cerurilor ! Începându-şi învăţătura Sa prin a ferici pe cei săraci cu duhul, dumnezeiescul Învăţător aşază prin aceasta smerita cugetare ca temelie a vieţii duhovniceşti.
Temelia este cel mai important lucru la înălţarea unei construcţii. Constructorii marilor clădiri toarnă la temelie materiale scumpe – fier şi beton – ca să o facă pe aceasta rezistentă şi capabilă să poarte greutatea întregii zidiri. Iar Iisus Hristos aşază o neobişnuită temelie pentru înălţarea casei mântuirii – nu materiale pământeşti, valorând mulţi bani, ci virtutea sărăciei cu duhul ! Oamenii se chinuiesc să strângă mari averi, ca să poată să ridice o casă pământească. Iar pentru înălţarea casei cereşti, Mântuitorul întăreşte că nu este nevoie să risipeşti bogăţie, ci dimpotrivă, să devii sărac cu duhul, adică să conştientizezi că nu ai nimic bun care să-ţi aparţină(I Cor. 4, 7). Omul poate să se dezvinovăţească de faptul că nu a reuşit să-şi construiască o casă pe pământ, deoarece toată viaţa a fost sărac. Însă cum se va dezvinovăţi acela care nu şi-a înălţat casa cea veşnică a mântuirii sale, care tocmai cu sărăcie şi nu cu bogăţie se construieşte ? Dacă nu orice om reuşeşte să devină bogat, să devină sărac poate fiecare, numai să o dorească.
Ar fi fost de aşteptat ca omul, la starea jalnică de păcat a fiecăruia dintre noi, să se simtă sărac cu duhul în cel mai înalt grad. Însă realitatea arată cu totul altceva. Deşi am pierdut şi fericirea raiului, deşi lipsiţi de bogăţiile cele duhovniceşti ale harului, noi ne simţim « bogaţi cu duhul ». Fiecare se laudă cu ceva : unii cu talentele, unii cu frumuseţea, unii cu ştiinţa, alţii cu banii. Insă toate aceste privilegii sunt cu totul trecătoare, Ele repede se topesc, precum se topeşte visul îndată ce ne-am deşteptat(Ps. 7, 20). Asemenea unui somn de scurtă durată, viaţa pământească se sfârşeşte întotdeauna întru moarte. Dar când ne trezim la viaţa duhovnicească, noi ne vom convinge că tot trupul este ca iarba şi toată mărirea lui, ca floarea câm,pului ! Se usucă iarba, floarea se veştejeşte, că duhul Domnului a trecut pe deasupra(Is. 40, 6-7). Atât de scurt, atât de nesigur este totul pe pământ! Dacă privim cu ochii înţelepciunii duhovniceşti, ni se arată limpede că noi, oamenii păcătoşi, vrednici de plâns, nu avem cu ce să ne lăudăm înaintea Domnului, în afară de neputinţele noastre(I Cor. 11, 30).
Însă aici este nenorocirea: că toţi se înşală pe sine şi, fără să fie bogaţi cu duhul, gândesc în acest fel. Ei sunt, după cuvintele Sfâtului Filaret al Moscovei, „bogaţi în mândrie, slavă deşartă, făţărnicie, neştiinţă şi orbire. Şi de aceea nu ajung până la mântuitoarea simţire a sărăciei lor duhovniceşti. Unul a făcut câteva fapte bune şi îşi închipuie că s-a îmbogăţit deja în virtuţi. Alţii l-au lăudat şi el crede că a ajuns deja la desăvârşire. Oarecine a reuşit să-şi ascundă păcatele sale şi de aceea socoteşte că de acum nu are nevoie de virtuţi. Altul însă obişnuieşte să-şi satisfacă doar nevoile trupeşti, aproape că nu are cunoştinţă de trebuinţele duhului şi, în belşugul bunătăţilor sale pământeşti, ascunde de sine neajungerea la bunătăţile cereşti. Prin satisfacerea simţurilor, el şi-a tocit simţirea sa cea duhovnicească. Dacă locuinţa sa este îndestulată, îmbrăcămintea elegantă, corpul – sătul şi îmbuibat, el este foarte mulţumit cu acest trai. Şi întocmai cum bogatul priveşte la sărac, tot astfel priveşte şi el pe oamenii care îi vorbesc de flămânzirea duhovnicească, de deşertăciunea păcatului, despre nefericitul surghiun pământesc al nefăcutei de mână şi veşnicei case a Tatălui ceresc. „Cine are urechi , să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor. Fiindcă tu zici: sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!”(Apoc. 3, 13, 17)
Judecata lui Dumnezeu este de neînduplecat. Dumnezeu îi trimite goi(Lc. 1, 53) pe acei oameni care se socotesc pe sine ca bogaţi şi din această pricină nu cer cu smerenie de la Cer bunătăţile cele duhovniceşti.
A fi sărac şi a-ţi conştientiza sărăcia ta nu comportă nimic înfiorător, deoarece această sărăcie conştientizată smereşte. Iar sufletelor smerite şi Dumnezeu şi oamenii le arată îndurarea lor. Însă a fi un sărac vrednic de plâns în viaţa duhovnicească, şi totuşi să te crezi bogat, este pierzător în cel mai înalt grad. Deoarece orbirea mândriei şi înfumurata încântare de sine închid inima în faţa milostivirii cereşti. Nimeni nu este atât de milostiv precum Dumnezeu . Însă nici El nu-şi impune mila Lui acelora care se închid în faţa acesteia, socotind-o pe ea ca nefolositoare.
Hristos ne deschide ochii asupra jalnicei noastre sărăcii duhovniceşti prin toate înţeleptele Sale învăţături din Sfânta Evanghelie. Pentru că cei mai mulţi dintre oameni, fiind robio prejudecăţilor pământeşti, dispreţuiesc sărăcia şi preamăresc bogăţia; anume pentru acest fapt, spre a ne face virtutea smereniei scumpă, Hristos a înjosit starea celor bogaţi, a celor mândri, a celor ce se socotesc a fi cineva, şi a proclamat ca fericiţi pe cei săraci cu duhul, dezvăluind că sărăcia lor este legată cu moştenirea celei mai de seamă bogăţii – împărăţia cerurilor. Prin aceasta, El ne umple de pace: că sărăcia duhovnicească nu este ceva înfiorător, nici înjositor, pentru aceia care o conştientizează. Dimpotrivă, ea este o foarte înaltă virtute, încât este întrutotul vrednică de dregătorii împărăţiei lui Dumnezeu. Nimeni dintre aceştia, chiar şi blagoslovit cu cele mai mari bogăţii pământeşti, nu s-a mărit înaintea lui Dumnezeu, nici înaintea oamenilor, ci s-a smerit adânc.
Bucuraţi-vă, cei săraci cu duhul, pentru că a voastră este cea mai mare bogăţie – împărăţia de deasupra oricărei împărăţii!

Analogii - Măsura sfinţeniei

Sfinţenia se poate impune încă din timpul vieţii, anterior canonizării de către Biserică a persoanei. Ea este recunoscută prin evlavia populară de care se bucură viitorul sfânt. În veacul al IV-lea, în Antiohia, episcopul Meletie, conform mărturiei Sf. Ioan Hrisostom, atrăgea haric pe păstoriţii săi care îşi manifestau dragostea şi evlavia lor de o manieră surprinzatoare pentru neavizaţi:
„de la venirea lui în oraş, aţi dat copiilor voştri numele lui, socotind că prin acest nume aduceţi în casa voastră pe sfânt. Mamele au lăsat la o parte numele părinţilor, ale bunicilor şi ale rudelor şi au pus nou-născuţilor numele fericitului Meletie. Dragostea credinţei a biruit dragostea firii.”
Sfântul Meletie, impregnat de dragoste duhovnicească, era sursa de dragoste suprafirească în inimile antiohienilor. Aceştia îi socoteau chiar numele „podoabă a neamului, apărarea casei, mântuire celor ce-l purtau, mângâiere dorului”, aducându-l in familiile lor ca pe o lumină, cu încredinţarea că este purtător de mii şi mii de bunătăţi duhovniceşti.
Spune dumnezeiescul Hrisostom, ucenicul Sf. Meletie, că numele acestuia îl preţuiau ca „liman de scăpare de toată patima şi de tot gândul necurat”.
Dar nu numai numele, ci şi chipul său deştepta evlavia antiohienilor, fiind transpus în icoane: „mulţi au săpat icoana aceea sfânta în montura inelelor, pe peceţi, pe sticle, pe pereţii caselor, pretutindeni”.
Se întâmplă sub ochii noştri, ai ortodocşilor din România, minunea recunoaşterii sfinţeniei unui om care, asemenea Sf. Meletie, episcopul Antiohiei, luptă duhovniceşte să înlăture rătăcirea cea ereticească(ecumenismul actual), spre a nu se risipi turma lui Hristos, în absenţa unor pastori adevăraţi. Iar credincioşii îl ascultă şi îl urmează cu dragoste, evlavia lor faţă de Părintele arhimandrit Justin Pârvu sporind clipă de clipă Chipul să este ţinut în rând cu icoanele în casele multora dintre noi, iar numele său este invocat în rugăciune, ca puternic mijlocitor în faţa lui Dumnezeu. Este binecunoscută povestea Sf. Simeon Noul Teolog, care instituise un adevărat cult părintelui său duhovnicesc, Simeon Evlavis, fapt pentru care a şi fost persecutat, dar care n-a ştirbit cu nimic autenticitatea evlaviei lui, nici sfinţenia celui iubit. A-i cinsti pe mărturisitorii drepteicredinţe este în firea românului adevărat, de aceea căutarea tot mai asiduă şi ascultarea tot mai largă a cuvântului Părintelui Justin de la mănăstirea „Petru Vodă”, cu care ne-a binecuvântat Dumnezeu în aceste vremuri apocaliptice, este de înţeles. Şi nu exagerez spunând că la ora actuală numele său ne este cel mai drag.
Notă: Citatele sunt extrase din Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvânt de laudă la cel întru Sfinţi Părintele nostru Meletie…”.