Părintele mărturisitor Gheorghe Calciu( I )

Aiud – religie şi cultură

- După Casimcă, unde aţi fost?

- La Aiud, unde am stat până la eliberare, în `63.

-Aţi stat tot timpul numai în Zarcă?

- Da. De fapt, la început m-au dus pe celular. La scurt timp ne-au scos la clubul acela de autocritică. Mie îmi părea bine că ne-au dus acolo, că mai citeam ziare, cărţi...În rest, nu mă interesa ce spuneau ăia; câteodată, rar, mai căscam gura. Era acolo un individ care conducea demascările şi după vreo două săptămâni, mi se pare, îmi spune: “Să-ţi pregăteşti autoanaliza.”

- Analiza asta ce viza, ca legionarii să se autoponegrească?

-Da, sigur. Îi zic: “Ce autoanaliză să-mi pregătesc, domnule? Eu mi-am făcut demascarea la Piteşti, şi dumneata mă pui aici la jocul acesta? Ce să-ţi spun dumitale, că voi nu faceţi nimic faţă de ce a fost la Piteşti.! Eu nu am nimic de spus şi nu mă interesează nimic!”. Drept urmare, după o săptămână m-au dus la Zarcă, unde erau trimişi toţi “refractarii” şi unde am rămas doi-trei ani, până la eliberare.

- Şi cu cei care acceptau autoanaliza ce se întâmpla?

- Rămâneau pe celular şi aveau parte de un tratament mai puţin sever. Apoi erau scoşi la cluburile de reeducare. Nu mai era reeducare violentă ca la Piteşti, ci una perfidă...

- Adică?

- În sensul că oameni care la Piteşti sau la Gherla au fost bătuţi, au ajuns până la pragul nebuniei şi n-au cedat, când s-a schimbat sistemul de reeducare, când a venit Securitatea şi le-a promis: “Vă dăm libertate. Renunţaţi! Ce-i fanatismul ăsta? Uite, domnule, te duci afară, munceşti, te însori, mănânci, bei!”, au cedat la asta. Au rezistat la tortură şi n-au rezistat la această ispită. Cântecul sirenei! N-au rezistat. Doar cei care s-au legat cu lanţuri, ca Ulise, chiar dacă sirena i-a ispitit, au rămas mai departe în corabie. Pe când cei care nu s-au legat, au căzut. Astea sunt marile ispite. Aşa se întâmplă şi acum.

- Ce ne puteţi spune despre perioada aceasta de la Aiud?

- Pot să spun că Dumnezeu m-a scutit de orice apăsare...

- Apăsare în ce sens?

- Păi, nu m-au mai obligat la acte de refuz, nu m-au mai supus la teroare, adică nu m-am mai simţit presat. Pentru că m-au scos din celular şi m-au dus la Zarcă. Iar la Zarcă am stat între oameni aşa de buni, ca părintele Beju, părintele Grebenea...Profesorul Manu, care era la vreo trei celule mai încolo de noi, făcea lecţii de engleză şi de istorie a Americii, pe care ni le transmitea şi nouă. Acolo am citit şi articolele lui Mircea Nicolau, transmise tot aşa, prin morse sau pe săpun.

- Ce fel de articole erau?

- Tot felul de articole filosofice.

- Deci domnul Nicolau era o personalitate cunoscută şi cu atitudine.

- Sigur, doar fusese luat la Zarcă! Tot acolo, Părintele Stăniloae a ţinut o conferinţă despre icoană. Ascultătorii notau pe săpun. Unii notau ceva, alţii altceva, ca la urmă să poată reface întregul. Apoi cineva din celula lor a bătut-o prin morse şi aşa am auzit-o toţi. Nicăieri după aceea, citind diferite studii teologice, n-am mai întâlnit o expunere aşa succintă şi esenţială. Părintele spunea că sfântul din icoană este chipul lui Dumnezeu, dar un chip al lui Dumnezeu nu întunecat, ca al nostru, ci luminos. Deci când noi ne închinăm sfântului, ne închinăm de fapt chipului lui Dumnezeu din el. Şi orice s-ar întâmpla cu icoana – dacă arde, de pildă – chipul lui Dumnezeu rămâne în ea intact. Nu mai ţin minte exact, însă a fost ceva extraordinar... Părintele nu ţinea numai conferinţe religioase. Odată, vorbind despre doctrine, a afirmt că mai uşor îi poţi converti la credinţă pe comunişti decât pe liber-cugetători, pentru că ei cred cel puţin în existenţa materiei şi deci nu trebuie să facă decât un singur pas. Pe când liber-cugetătorii nu cred nici în materie, nici în duh. Aici n-am fost de acord cu părintele Stăniloae. Nu poţi să-i converteşti pe comunişti, fiindcă sunt îndrăciţi.”

Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, Ed Christiana, Bucureşti, 2007, pag. 67-69.

Martyria Aiudului

Aiudul este un oraş cu triste rezonante în sufletul românilor. Mulţi ani la rând toate drumurile s-au îndreptat spre înfricoşătoarea închisoare a Aiudului, care a întrerupt destinele celor mai bravi români ai neamului românesc.

Situata în centrul oraşului, închisoarea are forma unui T uriaş din piatra, ce era programat să terorizeze, să tortureze sufletele si trupurile românilor iubitori de credinţă şi neam, care nu s-au lăsat abrutizaţi de spurcatul şi demenţialul regim comunist. Aceşti oameni deosebiţi, dintre care si foarte mulţi tineri, au înţeles că e vremea când li se cerea imposibilul, curajul, sfânta nebunie, altminteri nu exista scăpare nici pentru ei, nici pentru neam. S-au angajat liber si conştient în purtarea Crucii si în ispăşirea păcatelor neamului. Pe culmile singurătăţii si ale suferinţei s-au întâlnit cu Hristos si l-au urmat sfinţindu-se. Aceştia sunt sfinţii martiri ai Aiudului despre care astăzi se evita să se vorbească si să se mai ştie. “Nu e nevoie de cine ştie ce secrete informaţii, sunt lucruri pe care le poate afla oricine, numai să se vrea câtuşi de puţin (...). Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţa si printre lucruri sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol.” (Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii).

Închisoarea Aiudului a fost o adevărată şcoala de tortura: deţinuţii erau înfometaţi, schingiuiţi, batjocoriţi înjosiţi, deşi foarte mulţi dintre ei erau intelectuali de marcă alcătuind elita societăţii româneşti din aceea epocă, care, dacă ar fi trăit, ar fi schimbat faţa României. Cei omorâţi erau aruncaţi în gropile comune, săpate de administraţia închisorii, la marginea oraşului Aiud, loc numit până astăzi “Râpa Robilor”. Aiudul a fost si o şcoala duhovnicească, “o adevărată obşte filocalică a temniţei” după cum mărturisea Ioan Ianolide în cartea sa, Întoarcerea la Hristos.

Astăzi, se şterg urmele crimelor trecutului, închisoarea se renovează european, are termopane si e văruită proaspăt în galben. Oamenii trec încoace si încolo pe lângă ziduri, efigii însângerate ale fostului regim, copleşiţi de griji, gânduri si preocupări portocalii, râvnind spre acel “Să trăim bine!” ce îi tine captivi într-o alta temniţă a materialităţii, a globalizării si a patimilor liber acceptate. Astăzi, ar trebui să se bătătorească un singur drum spre aceasta închisoare - acela de (re)cunoaştere a adevărului şi de instituire a unui cult al martirilor care s-au jertfit în aceasta temniţă, care pentru ei a devenit altar. Sa fie rânduite zile de pomenire în amintirea lor si sa fie deschisă vizitatorilor. Cei care vor să cunoască adevărul şi istoria, pentru a învăţa si a evita greşelile trecutului, sunt privaţi de acest drept. Nu ne rămân decât mărturiile supravieţuitorilor, de altfel foarte preţioase, si cărţile. Totuşi un alt impact ar fi avut pentru tânăra generaţie vizitarea închisorii, explicaţiile date de un ghid în incinta acesteia, contactul cu vechea atmosfera.

Dar cu toata osteneala aşa-zişilor umanişti de a cosmetiza totul, Dumnezeu lucrează prin aleşii săi care s-au asemănat primilor creştini ai Bisericii din secolele I – III. Aceştia din urmă, în timpul persecuţiilor se adunau la mormintele martirilor si aşezau deasupra lor sfinte Altare creştine pe care săvârşeau Taina Sfintei Euharistii, cinstind jertfa lor si împlinind cuvintele Sfântului Apostol si Evanghelist Ioan din cartea Apocalipsei. “Am văzut sub jertfelnic sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvintele lui Dumnezeu si pentru mărturia pe care au dat-o”. (Apoc. VI, 9). Aceste sfinte biserici se numeau Martyria. La noi în ţară cea mai veche Biserica aşezată deasupra mormintelor de martiri s-a descoperit în Dobrogea, la Niculiţel în cripta sa de sub Sfântul Altar s-au descoperit sfinte moaşte ale sfinţiilor martiri Zoticos, Attalos, Kamasis si Filippos care se crede că au pătimit în timpul persecuţiei lui Diocleţian, prin anii 304 -305.

Cei de astăzi, asemenea acestora de demult, au ridicat la Aiud o Sfânta Biserică deasupra martirilor jertfiţi în închisoare pentru credinţă si neam. Este situata la marginea oraşului în Râpa Robilor unde erau aruncate trupurile fericiţilor osândiţi. Acest spaţiu duhovnicesc si monahal, pentru ca sfântă biserică are statut de mănăstire, se află în proximitatea unor blocuri dintr-un cartier al oraşului, graniţa dintre cele doua lumi, total diferite, fiind marcată de un gard, cum ar zice Mircea Eliade “ o inserţie armonioasă a sacrului în profan”. Dacă localnicii ar conştientiza ce mare binecuvântare e de la Dumnezeu sa vieţuieşti atât de aproape de un astfel de loc sfânt, ce mare folos sufletesc ar avea! Viaţa la mănăstire curge liniştit, după tipicul mănăstiresc, în cadenţa eternă a celor şapte Laude zilnice si a Sfintelor Liturghii.

Tot în aceasta râpa se mai afla si cimitirul oraşului Aiud. În decursul timpului s-au făcut săpături si o, minune!, s-au aflat moaşte sfinte, oseminte de culoare galben-aurie, netede, lucioase, uşoare, plăcut mirositoare, care au sfinţit tainic pământul ţării.

Acestea se afla dispuse în osuarul mănăstirii ca o mărturie a suferinţelor si torturilor îndurate de adevăraţii români în epoca comunistă. Sunt o dovada a credinţei lor, dar si a lucrării lui Dumnezeu si a minunilor săvârşite de El în temniţă, pentru ca însuşi Hristos a fost înlănţuit. Dureri de nesuportat erau răbdate, rănile nu se infectau, oasele se regenerau în condiţiile unei înfometări extreme, în cuptoare la o temperatura de peste 8000C carnea, stratul piloric, oasele nu deveneau cenuşă, legile materiei fiind abolite. Cu adevărat dureri cu neputinţă de suportat erau îndurate: sfinţiilor mucenici li s-au bătut cuie în cap cu vârful bont, li s-au cioplit oasele prin lovituri aplicate astfel ca aşchiile din os sa rămână înfipte în muşchi ca nişte căngi, durerile de dinţi provocate de infecţii măcinau osul mandibular, numite furia dinţilor, dureri ce duceau la nebunie, calote craniene tăiate chirurgical, perfect circular, mâini, picioare, coaste rupte si multele altele. Înainte de a fi scoşi din închisoare pentru a fi îngropaţi, trupurile chinuite erau împunse cu o suliţă, pentru a verifica decesul, fapt ce ne aminteşte de crunta si barbara procedură romană aplicată si Mântuitorului pe Sfânta Cruce.

La toate aceste cumplite suferinţe se adaugă chinurile sufleteşti pe care mintea noastră slabă nu le poate cuprinde si înţelege. Sfinţii au trecut prin iad, au trăit “mlaştina deznădejdii”, dar nu au deznădăjduit. Pe toate le-au răbdat păstrându-şi credinţa si demnitatea, murind pentru acestea, iar sufletele lor curate de crin mijlocesc astăzi pentru noi la tronul lui Dumnezeu , pentru noi cei care prea uşor îi uitam sau, mai grav, nu-i recunoaştem ca sfinţi ai Bisericii Ortodoxe Române si nu le acordam cinstea cuvenită.

Atmosfera din osuar te îmbie la rugăciune; încă de la intrare te învăluie o pace aproape materială, te încearcă gânduri de recunoştinţă adâncă, de bucurie, de linişte, de însufleţire, de pocăinţă, nu-ti vine sa mai pleci de acolo. Tot în osuar se mai afla o icoana a Maicii Domnului, unica prin reprezentarea la picioarele Ei a unui convoi de deţinuţi aureolaţi, încătuşaţi, contorsionaţi de durere aflaţi pe culmea Golgotei neamului.

La ieşirea din osuar, pe un perete, se afla harta României ce are marcate închisorile comuniste, imaginea de ansamblu fiind tragica: întreaga ţară devenise o uriaşă temniţă în acele vremuri.

Simbolica este si arhitectura monumentului ce adăposteşte sfânta biserica si osuarul. Pe acoperiş sunt 14 sfinte cruci îngemănate, dispuse în doua coloane de câte şapte, care îi simbolizează pe fraţii de cruce, de suferinţă, ce poartă cu dragoste si răbdare Crucea mare si grea a neamului românesc. Cifra şapte are o simbolistica foarte bogata în scrierile Vechiului si Noului Testament: Hristos a rostit şapte pilde despre Împărăţia Cerurilor (Matei 13), de şapte ori zece este numărul ucenicilor Domnului (Luca 10,1), şapte cereri sunt în rugăciunea domnească, şapte sunt darurile Sfântului Duh, şapte sunt Sfintele Taine, “În ziua a şaptea S-a odihnit Dumnezeu de lucrul sau” (Fac. 4,5), ziua a şaptea este ziua Învierii.

Pereţii Sfintei Biserici si ai osuarului sunt tapetaţi cu placi din marmură, comemorative, cu peste 2500 de nume ale celor care au murit în închisorile comuniste: Aiud, Jilava, Gherla, Piteşti, Târgu Ocna, Canal. Deasupra intrării în biserica, în loc de pisanie, sta scris cu litere săpate în piatra: “ Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate” - pentru cei care au ales si au ştiut sa împlinească aceasta fericire în viata lor pământească. Pe platoul din fata Bisericii se afla o troiţă ridicata de asociaţia foştilor deţinuţi politici, cu o inscripţie care nu ne mai da voie, după ce o citim, sa spunem “ Nu ştiu ce a fost aici si ce este aici”: “Trecătorule, opreşte-te o clipa din drumul tău si aprinde o lumânare la acest însemn al suferinţei, pentru cei care au trecut prin moarte la înviere. Nu exista pe întreg cuprinsul acestui loc o palma de pământ fără de oase. Crima trecutului săvârşită de cei fără de Dumnezeu si dragoste de neam, a sângerat trupul sfânt al tarii, dar niciunde mărturisirea acesteia nu cunoaşte limite atât de grave ca în temniţa Aiudului. Cei care au rămas după noi sunt supravieţuitori. Voi care aţi fost unelte ale terorii dezlănţuite de sistem, în acest loc de cumplita suferinţă, spălaţi-vă conştiinţa mărturisind adevărul. Fie ca Dumnezeu, în îndurarea Lui, sa va ierte. Noi am trecut în veşnicie fără sa blestemam. Fie ca pe suferinţa noastră sa se clădească viitorul de lumina al neamului românesc!

Mergi printre noi cu sfânta-ti moarte vie/ Ne tămâiezi cu marea Ta tăcere/ Mormântul tău e numai Înviere/ Prin tine luminam de veşnicie”.

Maicile slujesc cu multa dragoste în aceasta mănăstire, ele ne-au spus ca la Aiud călcăm pe sfinţi, ca aici e Athosul românesc.

De pe platoul din fata bisericii, coboară treptele ce duc în râpa, traversezi cimitirul si într-o margine de mal se afla un mormânt străjuit de o troiţă, care marchează locul unde se bănuieşte ca ar fi fost aruncat trupul filosofului român Mircea Vulcănescu, după indicaţiile primite de la un fost gardian al închisorii.

Printre căpriţe si mioare care pasc liniştite si nestingherite iarba de pe mal, dar si florile de pe mormânt, odihnesc osemintele celui care a lăsat un testament tulburator, prin profunzime, urmasilor: “ Sa nu ne razbunati!”. Din pacate, noi, românii, nu stim sa ne cinstim eroii - se remarca lipsa de implicare a celor în drept care ar fi trebuit sa amenajeze corespunzator locul, sa-l îngradeasca si sa-l înscrie ca reper între obiectivele spirituale si culturale ale orasului Aiud.

Situatia e derizorie având în vedere ca Mircea Vulcanescu a fost un filosof de prestigiu, asistent al lui Nae Ionescu, care, spre deosebire de Emil Cioran si Mircea Eliade, si-a asumat suferinta, ramând în tara. Oare asa întelegem sa fim europeni? De ce adoptam numai surogatele occidentului, nocive spiritului nostru national? De ce nu vedem cum îsi cinstesc ocidentalii eroii si oamenii de valoare?

În apropierea Râpei Robilor exista o cale ferata. Zgomotul rotilor de tren ne poarta înapoi pe firul istoriei, spre acele vremuri crunte cu zornait agresiv de lanturi, zavoare si vigoare ale mortii, dar dangatul blând al clopotului de la manastire ne ancoreaza într-o realitate liturgica, duhovniceasca care da un sens suferintei.

Aceasta jertfa a lor nu a fost zadarnica îndreptându-ne sufletul catre Dumnezeu, Maica Domnului si toti sfintii din veac care au bineplacut Lui si spre vesnica lor cinstire si pomenire.

Prof. Ana-Maria Cutulab

Sursa imaginii:
www.rapa.robilor.4t.com/

Un nou cuvânt al Sfântului Sinod - 1937

“Multiplele primejdii care bat mereu la poarta Vieţii româneşti şi a viitorului Neamului au prilejuit de o vreme-ncoace puternice răscoliri de gânduri şi de îndemnuri de legitimă apărare.

Românimea întreagă devine mai atentă şi mai stăruitoare în a căuta calea mântuirii dinaintea atâtor rele puteri văzute şi nevăzute care s-su asociat pentru a ne desfiinţa Sufletul şi Cultura, specific româneşti, pentru a le înlocui, spre pierzarea ţării, chiar şi spre zădărnicirea, momentană măcar, a Bisericii noastre care stă de pază şi la muncă, de veacuri, în slujba acestui Neam, prea mult legat la ochi, uneori şi subminat de mulţi, chiar şi din propriii săi fii, inconştrienţi ori înstrăinaţi.

În asemenea împrejurări, cu drept cuvânt şi cu tari temeiuri s-a făcut auzit un nou cuvânt din partea Sf. Sinod al Sf. Noastre Biserici, conştient de misiunea istorică a Bisericii noastre, ca şi de propriile sale rosturi în viaţa Neamului.

De data asta, Sf. Sinod s-a ridicat împotriva literaturii imorale şi stricătoare mai ales a sufletului tineretului, nădejdea zilei de mâine, apelând la cei dăruiţi de Dumnezeu cu talentul literar, să-l pună în slujba Binelui şi a Frumosului moral.

Acest organ s-a făcut în mai multe rânduri, în timpul din urmă, răsunetul acelor năzuinţi de sufletească vindecare a culturei şi vieţii româneşti.

De data aceasta ne rămâne să aşezăm la acest cuviincios loc Comunicatul însuşi Sfântului Sinod, pentru ca şi cititorii noştri să-l cunoască după cuprinsul şi importanţa lui.

“Sănătatea morală a tineretului celui mai ales al neamului este greu primejduită de valul tot mai mare al unui scris nesănătos a cărui singură preocupare este să zugrăvească în culori cuceritoare cele mai urâte patimi.

Biserica Ortodoxă, maica păzitoare a Neamului în toate vremurile, priveşte cu îngrijorare la această înmulţire a scrisului care conrupe, manifestare a unor suflete bolnave, care şi-au pierdut orice sentiment de ruşine şi de demnitate morală, orice scrupul de conştiinţă şi orice tresărire de responsabilitate pentru efectele dezastruoase ale activităţii lor. Ea nu poate privi nepăsătoare cum se destramă sub influenţa acestei literaturi sufletul tineretului şi prin el însăşi viaţa neamului.

Refugiul la argumentul că prin acest fel de literatură se servesc frumosul şi arta pură e nesincer. Viciul şi perversitatea nu sunt frumoase, iar tulburările şi stările sufleteşti, ce le trezesc şi le creează în cititori, sunt tot ce poate fi mai depărtat de starea de linişte şi seninătate – cu adevărat dezinteresată – în care se poate contempla frumosul. Categoria frumosului, chiar dacă nu este totuna cu categoria moralului, nu-i poate fi nici opusă. Căci frumosul şi binele iradiază împreună cu adevărul din acelaşi soare al luminii şi izvor al vieţii, din plenitudinea Dumnezeirii.

Frumosul nu poate fi contra vieţii, distrugător al rânduielilor eterne care o menţin, ci sau o înalţă şi o îmbogăţeşte în sensuri, sau nu e frumos. Dacă totuşi unii ţin să numească frumos ceea ce distruge şi aduce haosul, orice om cu judecată sănătoasă se va declara împotriva acelui aşa zis frumos şi în favorul vieţii.

Constatăm însă, mângâiaţi în suflet, că din diferite puncteale societăţii româneşti s-au produs, în timpul din urmă, manifertări puternice de dezaprobare a acestui fel de a scrie. Biserica e alăturea de toţi cei ce luptă pentru stârpirea literaturii îndemnătoare la vicii şi pune la suflet tuturor fiilor ei, întregului Neam românesc, să respingă produsele necuviincioase ale acelora care nu ştiu sau nu vreau să folosească darul ce li l-a dat Dumnezeu.”

Publicat în revista arădeană “Biserica şi şcoala”, nr. Din 17 octombrie 1937, articolul care include Comunicatul Sf. Sinod este mai actual acum decât a fost atunci, deoarece germenii răului insinuaţi în arta modernă au proliferat şi au infestat mortal creaţiile artistice, astfel încât este ruşine a şi grăi despre ele, dar a le studia în şcoală? Şi totuşi, se studiază, insuflând duhul rău al patimilor poetizate, am balate astfel încât să-şi etaleze falsa lor dulceaţă, dar să-şi ascundă otrava. Adevărat că fecioarele au îndrăgit balaurul şi l-ar alunga pe Sf. Gheorghe care ar veni să le salveze. Pentru că astăzi societatea i-a conferit prestigiu şi o aură mitică, romantica” balaurului”, iar noi, bătrânii care mai ştim adevărul, nu prea avem puterte, curaj şi spirit de jertfă spre a zdrobi prin cuvântul lui Dumnezeu, cu ajutorul Lui, această fiară.

Mulţumesc celui ce a răspuns frământărilor mele de multă vreme prin acest insuflat de Duhul Sfânt comunicat al Sf. Sinod al B.O.R. din 1937.

Sursa: http://victor-roncea.blogspot.com/2009/04/180-de-ani-de-presa-romaneasca-mai.html

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Marţi[Fapte 4, 1-10; In. 3, 16-21] “Cel ce nu crede în Fiul lui Dumnezeu este dinainte osândit”. De ce? Fiindcă atunci când în jur este lumină, el rămâne întru întuneric din dragoste faţă de acesta. Dragostea de întuneric, ura faţă de lumină îl face pe de-a-ntregul vinovat, chiar de nu ştie care e adevărul, fiindcă pe cel ce are dragoste nefăţarnică de adevăr, adevărul îl scoate din întunericul rătăcirii şi îl aduce la lumina adevărului. Pilda este Sf. Ap. Pavel. Acesta era un adevărat iubitor al adevărului, luptând din tot sufletul pentru ceea ce el socotea drept adevăr, fără vreun fel de interes. Ca atare, îndată ce Iisus i-a arătat că adevărul e altul decât ceea ce socotea el drept adevăr, în aceeaşi clipă a lepădat vechea părere, arătată a nu fi adevăr, şi s-a legat din toată inima de noua descoperire, dovedită în chip simţit ca adevărată. Acelaşi lucru se întâmplă cu oricine iubeşte adevărul fără făţărnicie. Adevărul despre Hristos e limpede ca lumina zilei: caută şi vei găsi; iar ajutorul de sus e gata oricând să întâmpine pe oricine caută fără făţărnicie. Aşadar, dacă cineva rămâne în întunericul necredinţei, acela o face numai din dragoste de întuneric, şi pentru aceasta este dinainte osândit.”

Sf. Siluan: "adevărata libertate stă în a nu mai păcătui"

“Cine nu doreşte libertatea ? Toată lumea o doreşte, dar trebuie să ştim în ce anume stă ea şi cum s-o găsim...Pentru a ajunge liberi, trebuie ca mai întâi de toate să ne “legăm” pe noi înşine. Cu cât mai mult ne vom lega pe noi înşine, cu atât mai mare va fi libertatea minţii noastre...Trebuie să legăm în noi patimile, ca să nu ne stăpânească; trebuie să le legăm ca să nu-i vatăme pe semenii noştri...Libertatea e căutată de obicei pentru puterea de a “face ce vrem”. Dar acest lucru nu e libertate, ci domnia păcatului asupra noastră. Libertatea de a ne deda desfrânării sau de a mânca pe săturate şi de a ne îmbăta, de a pizmui sau de a silui şi a omorî, sau a face vreun alt lucru de acest fel, nu este nicidecum libertate; fiindcă, aşa cum spune Domnul, “tot cel ce împlineşte păcatul e rob păcatului”. Trebuie să ne rugăm mult pentru a ne slobozi din această robie. Credem că adevărata libertate stă în a nu mai păcătui, în a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele din toată inima noastră şi din toată puterea noastră. Adevărata libertate e a rămâne neîncetat în Dumnezeu.”

Arhimandritul Sofronie, Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, Deisis, Sibiu, pag. 68.

Sursa imaginii: laurentiudumitru.ro/.../

Duhovnic - ucenic

"Nu trebuie sa tolerezi sa-l judece cineva pe duhovnicul tau. Sa te opui, sa te impotrivesti cand auzi ca se spune ceva impotriva duhovnicului tau. Asa e corect si asa trebuie sa faci. O intamplare asemanatoare cu cea in care acel monah a zis: „am duhovnic" si prin aceasta au disparut dracii, i s-a intamplat si tatalui parintelui Amfilohie. Parintele Amfilohie si-a adus tatal la Sfantul Munte, l-a facut monah si-l ingrijea. Ca sa vezi, copilul si-a facut tatal calugar!… Cand tatal lui tragea sa moara, parintele Amfilohie a intrat in camera muribundului si vazandu-l foarte tulburat il intreba:
- De ce esti, tata, atata de tulburat?
- Au venit diavolii si mi-au spus, inspaimantandu-ma, ca-mi vor lua sufletul. Iar parintele Amfilohie i-a spus:
- Nu-ti fie frica pentru ca nu-ti pot face nimic, pentru ca esti sub ascultare. Daca mai vin la tine sa le zici: Ce aveti cu mine? Am duhovnic. Eu sunt ascultator".
Au venit din nou demonii in ziua urmatoare cu mai mult zgomot, cu sabii, cu topoare, cu furci, speriindu-l ca-l vor lua. Cum le-a zis ca are duhovnic, demonii s-au fãcut nevãzuti. Numai diavolul stie ce putere are duhovnicul, ce zice duhovnicul.
A zis duhovnicul? Du-te! Urca-te pe luna, nu te teme! Orice vrea duhovnicul, sã fie fãcut. Nu te intereseaza. Nu intereseaza decat ascultarea. Ai facut ascultare, mergi in Rai, nu ai facut, mergi in Iad.
N-ai venit sa te impartasesti de zece ori pe zi, sa faci rugaciunea mintii, privegheri sau posturi. Toate nu valoreaza nimic fara ascultare. Ai facut ascultare, mergi in rai, ai facut neascultare, mergi in Iad! Adam a facut neascultare si a ajuns in iad! Noi calugarii spunem putine cuvinte: ASCULTARE DE DUHOVNIC = VIATA, NEASCULTARE = MOARTE. Ai facut ascultare, ai facut totul. Eu nu spun ca celelalte nu ne folosesc, insa sunt pe planul doi"
Restul articolului pe blogul Ortodoxie si viata, 19 martie 2009

Tulburătoarea simplitate a Omului duhovnicesc

« Stareţul Siluan era un om cu o inimă uimitor de afectuoasă, plin de o iubire milostivă şi de o mare delicateţe, sensibil la orice suferinţă şi durere, însă fără nicio urmă de vreo sensibilitate bolnăvicioasă sau efeminată. Lacrimile sale duhovniceşti neîncetate nu se transformau niciodată într-o sentimentalitate plângăcioasă, lacrimogenă. Veghea sau trezvia sa lăuntrică, neslăbită vreodată, nu aveau caracterul unei tensiuni nervoase.

Marea înfrânare a acestui om cu trup robust şi viguros nu era mai puţin vrednică de admiraţie. Se păzea cu tărie de orice gând ce putea să nu-i placă lui Dumnezeu, dar aceasta nu-l împiedica să aibă legături libere de orice constrângere, pline de iubire şi blândeţe cu toată lumea ; se comporta cu oamenii fără a lua în seamă situaţia lor socială, nici felul lor de viaţă. N-avea în el însuşi nici măcar umbra unui dispreţ pentru cei ce duceau o viaţă necurată, dar în adâncurile sufletului său se mâhnea de căderile lor, aşa cum un tată sau o mamă se întristează de greşelile copiilor iubiţi.

Stareţul era un om de o autentică şi adâncă smerenie, atât înaintea lui Dumnezeu, cât şi înaintea oamenilor. Îi plăcea să dea întâietate altora, să fie întâiul să salute, întâiul în a cere binecuvântarea preoţilor, dar toate acestea le făcea fără nicio complezenţă servilă. Respecta cu sinceritate pe cei înzestraţi cu harul Preoţiei, pe cei ce ocupau o poziţie socială importantă sau care aveau o educaţie superioară, însă fără a-i invidia vreodată sau a se simţi umilit de ei, poate pentru că era profund conştient de caracterul trecător al oricărei poziţii sociale, al puterii, al bogăţiei sau chiar al cunoştinţelor ştiinţifice. El ştia « cu câtă iubire iubeşte Domnul poporul Său » şi, în iubirea sa pentru Dumnezeu şi oameni, aprecia şi respecta cu adevărat pe fiecare om.

Conduita exterioară a Stareţului era marcată de simplitate şi, în acelaşi timp, avea o autentică nobleţe interioară sau, dacă vreţi, o aristocraţie în sensul cel mai bun al cuvântului. Intrând în contact cu el în împrejurările cele mai diverse, omul cu intuiţia cea mai fină n-ar fi putut detecta în el nici cea mai mică mişcare grosolană a inimii : respingere, lipsă de stimă sau atenţie, afectare sau alte atitudini de acest gen. Era cu adevărat un om nobil, cum numai un adevărat creştin poate fi.

Nu vorbea niciodată cu subînţeles şi nu-şi bătea niciodată joc de oameni, nici nu-i linguşea. Pe faţa sa de obicei serioasă şi liniştită, se schiţa uneori un surâs, dar nu râdea niciodată în aşa fel încât să-l poţi auzi.

Înfrunta şi răbda ispitele cu mare vitejie. Mânia cu patimă nu putea fi găsită în el, dar alături de o remarcabilă blândeţe şi de o rară dispoziţie de a ceda şi de a asculta, era extrem de ferm în împotrivirea sa faţă de tot ce este minciună, răutate şi josnicie. Nici judecata celorlalţi, nici vulgaritatea, nici meschinăria, nici alte trăsături de acest gen nu stăpâneau peste el ; aici se arăta neclintita sa fermitate, dar şi aici avea grijă întotdeauna să nu-şi rănească interlocutorul, nici în exterior, nici prin vreo mişcare a inimii sale care n-ar fi scăpat unui om înţelegător. Pentru aceasta, se ruga lăuntric şi aşa putea rămâne calm şi refractar la orice rău.

Era într-adevăr un om: chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Lumea e minunată, e creaţia Celui Preaînalt. Dar nimic nu e mai frumos decât omul, fiul lui Dumnezeu. »

Arhimandritul Sofronie, Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, Deisis, Sibiu, p. 56-57

Sursa imaginii: www.cartiortodoxe.ro/cartea-carte/1128-viata-...