Pastorala P.S. Sebastian

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi mila de la Dumnezeu, Tatăl nostru, iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi, Preacuvioase Maici, Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Sărbătorim în fiecare decembrie Naşterea Celui ce este „chipul” lui Dumnezeu-Tatăl (Colos. 1, 15; II Cor. 4, 4; Evr. 1, 3), adică „icoana” Sa. Şi n-am fi avut astăzi decât o cunoaştere foarte limitată despre Dumnezeu-Părintele, dacă nu ni L-ar fi descoperit pe Acela Fiul Său întrupat (Mt. 11, 27 si Lc. 10, 22), pogoâarea Sa pe pământ dând Dumnezeirii un chip şi o icoana şi făcându-ne accesibilă, astfel, calea ce duce la îndumnezeire. De aceea, a respinge chipul şi icoana Sa înseamna a refuza comuniunea cu El.

Acest lucru se cere afirmat cu tărie într-o vreme în care chipul, adică icoana şi celelalte însemne creştine – expresii şi reprezentari ale comuniunii sfinte – sunt atacate cu o agresivitate de neînţeles într-o lume care, formal, a proclamat drept „zeu” toleranţa. Vă amintiţi, însă, de aşa numitul „război al icoanelor” de acum trei ani, când unii compatrioţi de-ai noştri au cerut – culmea, tocmai „în numele democraţiei” -, expulzarea icoanelor din şcoli, iar Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminarii, în virtutea aceleiaşi „democraţii”, a constatat „nocivitatea” sfintelor icoane? Sunteţi la curent, apoi, cu recenta decizie a Curţii Europene pentru Drepturile Omului, prin care a fost incriminată prezenţa crucifixelor în şcolile din Italia? Nu vi se pare că am mai văzut clişeele acestea? Ba da… însă în „era dictaturii comuniste”, când ne erau prigonite însemnele şi manifestările religioase de către un regim care, cel puţin, îşi asuma pe faţă ideologia atee.

De data aceasta, surpriză!? Avem de-a face cu o toleranţă dusă până la fanatism… şi, cine ar fi crezut că şi toleranţa îşi poate avea fanaticii ei?… Multa vreme, personal am considerat ca cel mai mare rău al libertăţii greşit înţelese este „cultivarea” nepăsării şi a indiferentismului religios. Constat însă că „cineva” şi-a pierdut cu totul răbdarea şi bate din picior nemulţumit de ritmul prea lent (?!) al secularizării şi descreştinării. Pe cine, oare, deranjează sfintele icoane şi crucifixele? Intr-o lume care cultivă cu insaţietate „imaginea” prin televiziune şi internet, pe cine supară „imaginile” sfinte ale simbolurilor noastre religioase? Nu vi se pare decizia autorităţilor Uniunii Europene, cu privire la interzicerea crucifixelor în şcoli, ridicolă? Sau este, de fapt, aceeaşi obsesie a Revoluţiei Franceze care tocmai a dezbrăcat uniforma stalinistă pentru a-şi pune, de data aceasta, papionul european?

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul!

Am crezut, în decembrie ‘89, că democraţia înseamnă inclusiv libertate religioasă şi, pentru aceasta, am consimţit cu toţii la toleranţă. De aceea, consider că avem tot dreptul acum ca, privind cum ne sunt „demonizate” reprezentările creştine, sub pretextul unei „toleranţe intolerante”, să ne întrebăm dacă nu cumva avem de-a face, de fapt, cu o „demono-craţie”, iar nu cu o democraţie autentică?! Pentru că, dacă imaginile (adeseori imorale) promovate de televiziune şi internet sunt tolerate, imaginile sfinte, adică icoanele, de ce sunt intolerabile? Dacă marşurile stradale ale persoanelor care cer dezincriminarea păcatelor împotriva firii sunt morale, simbolurile religioase de ce sunt „imorale”? Si dacă prostituţia şi drogurile se cer, până şi de către cea mai înaltă instituţie a Statului, dezincriminate, de ce sunt condamnate crucifixele? Ce sunt mai nocive – imaginile sfinte, ori cele imorale? Ce provoacă mai mult pervertirea firii omului şi pierderea echilibrului fiinţei lui – simbolurile noastre religioase, ori demonstraţiile neruşinate şi sfidatoare ale unor persoane care au nevoie mai degrabă de doctor decât de legi speciale? Şi ce afectează mai mult coeziunea familiei şi sănătatea spirituală a unui popor – afişarea însemnelor religioase, ori dezincriminarea şi liberalizarea prostituţiei şi a drogurilor, fie ele şi uşoare?

Dragii mei!

Cred că a venit vremea să ne întrebăm şi să căutăm cu toţii un răspuns cât se poate de clar la întrebarea: Pe cine deranjează simbolurile noastre creştine în Europa, câtă vreme ele sunt vechi de 2000 de ani, iar popoarele ei s-au născut toate pe rând în cristelniţa sfântului Botez şi a Mirungerii creştine? Cu ce impietează o identitate, mai sigură şi decât vârsta însăşi a naţiunilor creştine europene? Cine are interes să schimbe prematur istoria şi cultura bâtranului continent, mai înainte ca acesta să agonizeze singur, sub spectrul secularizarii şi descrestinarii ce îi pândesc avide ultimele zvâcniri de spiritualitate?

De aceea, la o zi sfânta ca cea de astăzi, în care sărbatorim mai bine de 2000 de ani de când „Cuvantul S-a facut trup şi S-a sălăşluit între noi…” (In. 1, 14) ca Icoană şi Chip al Tatălui, nu ne ramâne decât să ne rugăm şi să luptăm ca Binele să se arate, ca totdeauna de altfel, mai puternic decât răul; ca tot ce avem mai sfânt şi mai valoros în noi să nu poată fi niciodată răpus de o logică cel putin stranie, a unei democraţii interpretată într-un mod halucinant. Să ne păstrăm cu sfinţenie însemnele religioase, obiceiurile şi datinile sfinte, pentru ca tăvălugul globalizării să nu ne poată înghiţi tot ceea ce a mai rămas creştinesc şi românesc în noi – credinţa şi cultura străbună.

Să ne rugăm Dumnezeului întrupat, şi pentru aceasta zugrăvit în icoane şi reprezentat prin însemne sfinte, să ne păzească de toţi duşmanii credinţei şi culturii noastre, aşa cum a fost păzit şi Pruncul Sfânt de mânia celor ce au vrut să-I ia viaţa încă de la Naşterea Sa. Să sărbătorim Crăciunul creştineşte şi româneşte, bucurându-ne de tot ceea ce am moştenit de la strămoşi şi împărtăşind fiilor şi urmaşilor noştri tezaurul acesta sfânt al unei istorii şi tradiţii de doua ori milenare!

Al vostru către Domnul rugător, † SEBASTIAN,
EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

Sursa: http://apologeticum.wordpress.com/2009/12/21/pe-cine-deranjeaza-simbolurile-crestine-sa-ne-pastram-cu-sfintenie-insemnele-religioase-obiceiurile-si-datinile-sfinte/

Vom muri şi vom fi liberi!

Vom muri sau vom fi liberi!

REVOLUŢIA  FĂRĂ  METANOIA NU ÎNSEAMNĂ MAI NIMIC!

DOAR HRISTOS - ADEVĂRUL  NE VA ELIBERA!

Foto: http://www.martiri.ro/poze_revolutie.html

Fecioara logodită

« Pe Hristos se cade să-L iubeşti mai mult decât pe mamă şi pe tată,

mai mult decât pe soţie şi copii, mai mult decât pe fraţi şi pe surori şi

chiar mai mult decât pe tine însuţi ! »

Vedem în lume că fecioarele logodite devin miresele bărbaţilor lor. Tot aşa şi sufletele creştine, binecredincioase, se logodesc prin botez cu Mirele Ceresc, cum spune Apostolul către creştini : « Căci vă râvnesc pe voi cu râvna lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit unui singur bărbat, ca să va înfăţişez lui Hristos, fecioară neprihănită »(2 Cor. 11, 2). Taina aceasta mare este ! Este mare şi de nepătruns cu mintea. Cinste, slavă şi vrednicie mai mare ca aceasta nu există, ca sufletul omului să se logodească şi să devină  mireasa Împăratului Ceresc, Fiului lui Dumnezeu, « împodobit cu frumuseţea mai  mult decât fiii oamenilor »(Psalm 44, 5). Cine poate pricepe şi cerceta iubirea de oameni a lui Dumnezeu ? Cine poate grăi despre nobleţea, cinstea, slava şi vrednicia sufletului creştin, care s-a logodit cu Mirele Ceresc ? Ia aminte la aceasta, suflete al meu! Adu-ţi aminte, creştine, că şi sufletul tău este logodit mireasă Acestui Mire preaslăvit !

După cum vedem, mireasa îl iubeşte numai pe mirele ei şi  numai aceluia îi face pe plac. Tot aşa şi sufletul creştin trebuie să-L iubească numai pe Hristos, Mirele  lui, şi numai Lui să-I facă pe plac. Nu-i place mirelui acea mireasă care se poartă cu dragoste faţă de alt iubit, de aceea o părăseşte. Tot aşa se întoarce Hristos de la sufletul creştin care arată dragoste faţă de lume şi de păcat, acestora făcându-le pe plac.

O, cât de grav păcătuieşte înaintea lui Hristos un asemenea suflet ! Cât de nerecunoscător şi de neruşinat se poartă ! Ce mare  este nenorocirea  lui dacă el, întoarcându-se de la preadulcele şi preaiubitul Mire Ceresc, se îndreaptă spre dragostea necurată şi scârboasă a păcatului şi a lumii ! Creştine, te rog, ia aminte: nu te-ai întors şi tu oare de la Mântuitorul  tău Hristos spre păcat şi spre lume ?  Oare nu iubeşti altceva la fel sau – ceea ce este şi mai rău – chiar mai mult decât pe El ? Pe Hristos se cade să-L iubeşti mai mult decât pe mamă şi pe tată, mai mult decât pe soţie şi copii, mai mult decât pe fraţi şi pe surori şi chiar mai mult decât pe tine însuţi(Matei 10, 37-39. Aceasta aşteaptă de la tine, pentru că El aşa te-a iubit, încât S-a dat ca jertfă pentru tine.

Priveşte ce frumoase sunt cerul, soarele, luna şi stelele şi celelalte creaturi ale Lui ! Dar pentru nici una dintre ele nu a binevoit El aşa, ca pentru sufletul tău. Vezi cât de mult te-a cinstit El, de ce cinste şi  slavă s-a învrednicit sufletul tău ![...]

Ascultă şi tu, suflete al meu, ascultă glasul Mirelui tău Hristos şi doreşte după bunătăţile  Sale prea frumoase şi preasfinţite :  « Că pe cine am eu în cer afară de Tine? Şi afară de Tine, ce am dorit pe pământ? Stinsu-s-a inima mea şi trupul meu, Dumnezeul inimii mele şi partea mea, Dumnezeule, în veac. Că iată cei ce se depărtează de Tine vor pieri; nimicit-ai pe tot cel ce se leapădă de Tine. Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădejdea mea, ca să vestesc toate laudele Tale în porţile fiicei Sionului. » (Psalm 72, 24-27). Înjositoare îţi este, suflete, al meu, dragostea îndreptată spre păcat, spre lume şi spre iubirea de sine necuviincioasă. Iubeşte numai pe Cel ce te iubeşte, pe Iisus ; doreşte-L numai pe Cel ce te doreşte ; năzuieşte şi apropie-te numai de Cel ce te caută pe tine ! Fii împreună pătimitor cu Cel ce a pătimit pentru tine ; fii trezvitor dimpreună cu Cel ce ţi-a purtat de grijă ; fii curat dimpreună cu Cel curat ; fii iubitor dimpreună cu Cel iubitor ; fii blând dimpreună cu Cel blând ; fii smerit dimpreună cu Cel smerit ; fii răbdător dimpreună cu Cel îndelung răbdător ; fii milostiv şi milosârd dimpreună cu Cel milostiv ! Fereşte-te să te îndepărtezi de El în această viaţă, ca şi în veacul viitor să fii unit împreună cu El. Iar mie bine îmi este a mă alipi de Domnul !

Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk 

Icoana:

http://users.thess.sch.gr/xariskuts/Agiografia1.htm

Troparul şi condacul Sfintei Iuliana din Nicomidia

Tropar (glasul al 4-lea):

Mielușeaua Ta, Iisuse, Iuliana striga cu mare glas: pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc, și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc cu Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci ca o jertfă fără prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.

Condac (glasul 1):

Preafrumoasă fecioară ai fost, o, înțeleaptă Iuliana; și cum sufletul tău a fost rănit de dragostea Făcătorului tău, așa și trupul ți-a fost străpuns cu minunate răni mucenicești, ce te-au împodobit ca pe o mireasă a Lui Hristos și muceniță a lui; iar acum, precum te odihnești în cămara cerească de nuntă, roagă-te pentru noi toți 

Condac (glasul al 3-lea):

Cu frumuseţile fecioriei împodobindu-te, fecioară, şi cu cununa muceniciei acum încununându-te, Iuliana, dăruieşti tămăduiri celor ce sunt în nevoi şi boli şi izbăvire celor ce se apropie de racla ta, din care Hristos izvorăşte dumnezeiesc dar şi viaţa veşnică.

Icoana: http://en.wikipedia.org/wiki/Juliana_of_Nicomedia

Pătimirea Sfintei Muceniţe Iuliana Fecioara şi a celor împreună cu dânsa (21 decembrie)

 « O! tatăl meu satana, pentru ce m-ai trimis aici, cum n-ai ştiut

ce mi se va întâmpla?

Cum n-ai ştiut că nimic nu este mai puternic decât fecioria şi

nimic nu este mai tare decât rugăciunile cele muceniceşti? »

   

“Vai, mie, ce voi face acum şi cum voi scăpa?

Pe mulţi am înşelat şi i-am aruncat în nevoi, iar acum singur înşelându-mă, am căzut în nevoie. Pe mulţi i-am înfăşurat cu legături şi cu răni, iar acum sunt singur legat şi 

cu bătăi rănit de mâinile fecioreşti.

 Pe mulţi i-am robit mie, iar acum singur sunt ţinut,

 ca un rob şi ca un prădat »

        Nicomidia, preamărita cetate a Bitiniei, se îndeletnicea foarte mult întru slujirea idolilor, pe vremea când domnea Diocleţian la apus şi Maximian la răsărit, amândoi împăraţi păgâni. În acea cetate era atunci un om bogat şi cinstit, cu numele African, care foarte mult se ţinea de păgânătatea elinească. Acesta avea o fiică, cu numele Iuliana, care, după ce a început a veni în vârstă, a înflori cu frumuseţea şi a-şi arăta înţelepciunea şi obiceiurile cele bune, a logodit-o cu un oarecare din suita împărătească, cu numele Elevsie. Dar a amânat nunta, până la vremea aceea cînd ar fi mai bine a se face.

       În acea vreme, fecioara auzind propovăduirea Evangheliei pentru Hristos, a crezut în taină, pentru că văzând cerul şi pământul, marea şi focul, căuta pe Cel ce le-a zidit şi din zidiri s-a învăţat a cunoaşte pe Ziditorul, precum grăieşte Sfîntul Pavel: Cele nevăzute ale Lui de la zidirea lumii, din făpturi sunt văzute. Deci grăia întru sine fecioara, cea cu bună cunoştinţă, unul este Dumnezeu cel adevărat, Căruia, se cuvine a ne închina, iar idolii, cei fără suflet nu sunt dumnezei, ci locaşuri drăceşti. Ea se nevoia în rugăciuni şi în citirea dumnezeieştii Scripturi, învăţând legea Domnului, ziua şi noaptea, în taină de tatăl său, care era mare prieten al păgânilor şi vrăjmaş al creştinilor.

      Iar mama ei, deşi era elină, nu se îngreţoşa de dreapta credinţă creştinească, însă de amândouă nu ţinea seamă, căci nici nu slujea idolilor cu osârdie, nici nu cinstea pe Hristos cu bună credinţă şi nici nu ţinea seamă ce credinţă are fiica ei. De aceea, cu greu putea fericita fecioară a tăinui de tatăl său credinţa cea întru Hristos şi a se îndeletnici în rugăciuni şi în citiri, mai ales că maica ei nu lua seamă de aceea. Avînd inima sa plină de dragostea lui Dumnezeu şi întărită întru buna credinţă, se gândea cum ar putea să scape de logodnicul ei şi să se dezlege de însoţirea nunţii cu păgânul, apoi să-şi păzească fecioria curată de către închinătorul de idoli şi să-şi ferească trupul neatins de sluga diavolului.

       Deci, venind vremea nunţii, a trimis Iuliana la Elevsie, logodnicul său, zicând: "Nu te pregăti în zadar de nuntă căci să ştii că nu voi merge după tine, de nu te vei face mai întîi eparh laturii acesteia". Aceasta a făcut-o sfânta, crezând că este cu neputinţă lui Elevsie a câştiga dregătoria eparhiei şi, cu acea pricină, va scăpa de însoţirea lui. Iar Elevsie, robit fiind de dragostea ei, a început în tot chipul a se îngriji de dregătoria eparhiei, pe de o parte prin rugăminţile cele cu sârguinţă, iar pe de alta prin daruri mari şi prin mijlocitori foarte puternici.

       Cerând la împăratul Maximian ca să-l cinstescă cu acea dregătorie, abia după multă vreme şi după multă bogăţie a dobândit ceea ce dorea, ajutându-i diavolul. Pentru că diavolul, vrând să risipească gândul cel bun al fecioarei a ajutat lui Elevsie, care, făcându-se eparh, îndată a trimis la logodnica sa, zicând: "Bucură-te, Iuliano, că mă ai pe mine mirele tău, luminat cu slava, căci, iată, sunt eparh; deci, fii gata de nuntă". Iuliana, văzând că n-a reuşit cu acel meşteşug a scăpa din cursa lui, a descoperit ceea ce de mult tăinua în inima sa, răspunzându-i: "Bine este a te învrednici de a fi eparh, dar de nu te vei închina Dumnezeului meu şi de nu vei sluji Domnului Iisus Hristos, Căruia şi eu Îi slujesc, apoi caută-ţi altă soţie, pentru că eu nu voiesc să am bărbat necredincios". Acestea auzindu-le Elevsie, s-a mirat de schimbarea logodnicei sale şi s-a mâniat foarte. Deci, chemând pe tatăl ei, African, l-a întrebat: "Pentru ce fata ta se leapădă de zeii noştri şi pe mine mă urăşte?" Şi i-a spus lui toate cuvintele ei, pe care i le aduseseră trimişii.

       African, auzind acestea şi minunându-se de lucrul cel neaşteptat, nu cu mai puţină mânie decât eparhul, s-a aprins asupra Iulianei, fiind asemenea mare râvnitor pentru necuraţii zei. Deci, întorcându-se îndată la casa sa, mai întîi cu blândeţe şi părinteşte a început a întreba pe fiica sa: "Spune-mi, fiica mea iubită şi lumina ochilor mei cea dulce, pentru care pricină te lepezi de nuntă şi te întorci de către eparh?"

        Ea, nerăbdând a auzi numele lui, a răspuns:

 "Lasă, tată, căci mă jur pe nădejdea mea, pe Domnul meu Iisus Hristos, că de nu va primi Elevsie mai înainte credinţa mea, nu va fi părtaş nunţii mele. Căci ce este aceasta a fi cu trupul uniţi, iar cu duhul despărţiţi şi a fi vrăjmaşi unul cu altul?"

       Tatăl său, umplându-se de nesuferită mânie, a zis:

"Oare ai nebunit, ticăloaso şi voieşti să fii muncită?"

         Fecioara a răspuns:

"Munci voiesc pentru Hristos".

         Tatăl său a zis:

"Mă jur pe marii zei, Apolon şi Artemida, că fiarelor şi câinilor voi da trupul tău spre mâncare".

        Iar sfânta a răspuns:

"Dar pentru ce zăboveşti? Să vină câinii, să vină fiarele şi mai multe chinuri de se poate să-mi fie, pentru că mă voi bucura, murind pentru Hristos şi primind de la El mari răsplătiri".

Apoi iarăşi tatăl său, voind s-o vâneze, cu meşteşug a lăsat mânia şi, cu dragoste, vorbea către dânsa, rugând-o şi sfătuind-o ca să nu-i fie neascultătoare.

       Iar ea, fiind plină de nădejdea cea bună, cu glas tare zicea:

"Oare şi tu eşti asemenea zeilor tăi celor surzi, urechi având şi neauzind? Nu ţi-am spus acestea mai înainte cu jurămînt, că nu voi avea parte cu Elevsie, dacă nu se va îndupleca mai întîi să se închine Hristosului meu?"

Tatăl său, auzind acestea, a închis-o într-o cămară. Apoi iarăşi a scos-o şi se nevoia cu cuvinte bune, cu momeli, cu lacrimi fierbinţi, a întoarce pe sfânta către cinstirea zeilor şi către dragostea lui Elevsie. Iar fecioara cea plină de bărbăţie, iarăşi a strigat:

"Nu voi jertfi zeilor, nu mă voi închina ciopliţilor, nu voi iubi pe păgânul Elevsie! Lui Hristos unuia mă închin, pe Hristos cinstesc, pe Hristos iubesc!"

       Atunci tatăl său, mâniindu-se, a apucat-o şi a bătut-o fără cruţare, aruncând-o la pământ, trăgând-o de păr şi călcând-o cu picioarele, fiind nu ca un tată, ci ca un muncitor, nearătând deloc milostivire părintească şi uitând dragostea cea firească de tată, în cumplita sa iuţime şi mânie. Deci, a bătut-o până a obosit el, iar fericita fecioară a rămas de-abia vie. După aceasta a trimis-o la Elevsie eparhul, logodnicul ei, spunându-i să facă ce vrea cu dânsa. Iar el, fiind trecut cu vederea de dânsa, o! cât se iuţea, suflând de mânie şi scrâşnind cu dinţii asupra ei şi nu puţină ocară socotea aceea, fiindcă s-a scârbit de dînsul şi s-a lepădat de dragostea lui. Apoi se bucura foarte că a căzut în mâinile lui şi a dobândit stăpânire asupra ei. Deci îndată a gândit să o judece, fiind eparh, pentru că nu cinsteşte pe zei, iar cu fapta răzbunându-se pe ea căci nu-l voieşte.

      Şezând la judecată, a poruncit să aducă la întrebare pe mieluşeaua lui Hristos. Când s-a adus sfânta fecioară Iuliana la judecată înaintea lui Elevsie, logodnicul său, cu frumuseţea ei strălucea ca o rază de soare şi toţi, întorcându-şi ochii spre dânsa, s-au minunat de bunacuviinţa chipului ei. Atunci Elevsie, căutând spre dânsa, s-a îmblânzit şi mânia lui, în dragoste s-a prefăcut. La început nu putea să zică către dânsa nici un cuvânt aspru, ci cu pace şi cu dragoste vorbea, legat fiind de frumuseţea ei feciorească. Deci a zis: "Crede-mă o! preafrumoasă fecioară, că de mă vei alege pe mine, ca să-ţi fiu bărbat, te vei izbăvi de toate muncile cele grele care au să ţi se întâmple, chiar de nu vei aduce jertfă zeilor, căci nu te voi sili, decât numai să voieşti nunta".

       La acestea mireasa lui Hristos a răspuns:

"Nici un cuvânt, nici o muncă, nici însăşi moartea nu mă va îndupleca să mă însoţesc cu tine, până nu te vei face creştin şi nu vei primi Sfîntul Botez".

       Zis-a Elevsie:

"Şi aceasta aş fi făcut-o, o, preaiubito, de nu m-aş fi temut de mânia cea împărătească; căci de va afla împăratul, nu numai această dregătorie mare, ci împreună cu dregătoria îmi va lua şi viaţa".

       Sfânta a zis:

"Dacă tu astfel te temi de împăratul cel muritor şi vremelnic, care numai peste trup are stăpînire, iar nu şi peste suflet, apoi eu, având Împărat fără de moarte, Care stăpâneşte peste toţi împăraţii şi peste toată suflarea şi sufletul omenesc, nu mă voi teme? Şi cum mă voi uni cu vrăjmaşul Lui, prin legătura însoţirii? Dacă cineva din robii tăi s-ar fi însoţit cu vrăjmaşul tău, oare ai fi binevoit la aceasta? Oare nu te-ai fi mâniat asupra robului tău? Deci nu te înşela, nici nădăjdui, că mă vei îndupleca cu cuvinte dulci. Apoi, de voieşti, apropie-te şi tu de Dumnezeul meu, iar de nu, omoară-mă, în foc aruncă-mă, cu bătăi mă răneşte, fiarelor mă dă şi oricare munci voieşti, pune-le asupra mea, dar eu ţie nu mă voi supune. Căci tu îmi eşti urât şi însoţirea ta îmi este ca o împrietenire cu dracii, iar nunta ta ca o groapă întunecoasă, pusă înaintea ochilor mei!"

      Auzind acestea, Elevsie, îndată i s-a adăugat peste focul dragostei, focul mâniei şi-i ardea faţa ca focul. Căci astfel este dragostea, când este trecută cu vederea şi nebăgată în seamă. Deci, a poruncit să o dezbrace şi s-o întindă în patru părţi, legând-o cu frânghii de mîini şi de picioare şi s-o bată cu vine uscate şi cu vergi, foarte tare. Şi a fost bătută sfânta de şase ostaşi multă vreme, până cînd au ostenit. Iar ea, deşi era cu firea vas neputincios, răbda cu bărbăţie. Şi, poruncind eparhul ostaşilor să înceteze a o mai bate, a zis către ea: "Iată, o! Iuliano, acestea sunt începuturile muncilor tale şi încă fără de asemănare mai mari chinuri te aşteaptă, de nu vei aduce jertfă marei Artemida". Iar muceniţa, mai cu înlesnire răbda bătăile cele date de ei, decât a auzi pe Elevsie grăindu-i şi aşteptând încă a o îndupleca către voia sa. Apoi a răspuns: "O! cu adevărat nebun şi fără de minte, pentru ce nu mă munceşti mai mult, ce aştepţi încă? Căci mai gata sunt eu a răbda munci, decât tu a mă munci".

      Atunci, sfânta a fost spânzurată de părul capului şi a stat astfel o parte din zi, încât şi pielea capului şi faţa ei s-au ridicat în sus de la locul lor, iar sprâncenele s-au ridicat mai sus decât fruntea. Iar Elevsie, din dragostea ce o avea către dânsa, avînd încă nădejde, o sfătuia cu cuvinte bune ca să se cruţe. Deci, zicându-i multe cuvinte momitoare şi rugătoare, văzând că nu sporeşte nimic, mai mult s-a mâniat şi a poruncit să-i ardă coastele cu ţepuşe de fier înroşite, apoi să-i ardă subţiorile şi mijlocul şalelor. După aceea, coborând-o de la locul de muncă, i-au legat mâinile înapoi şi cu un fier ascuţit au străpuns mijlocul ei, apoi, abia vie fiind, au aruncat-o în temniţă.

      Zăcând sfânta, aruncată în temniţă pe pămînt, striga către Dumnezeu: "Doamne, Dumnezeul meu, Atotputernice, Cel ce eşti nebiruit în putere şi tare întru lucruri, ia de la mine necazurile acestea şi mă izbăveşte de durerile care m-au cuprins, precum pe Daniil de la lei, pe Tecla din foc şi de la fiare. Tatăl meu şi maica mea m-au lăsat, iar Tu, Doamne, nu Te depărta de la mine, ci precum ai păzit odată pe Israel, care fugea prin mare, iar pe vrăjmaşii lui i-ai înecat, astfel şi pe mine acum mă păzeşte. Iar pe Elevsie, care a ridicat război asupra mea şi împreună cu el şi pe satana, care se sârguieşte să-mi facă împiedicare, sfărâmă-i, Împărate nebiruit".

      Astfel grăind sfânta către Dumnezeu şi încă rugăciunea fiind în gura ei, vrăjmaşul cel nevăzut, prefăcându-se în înger luminat, a venit la dânsa şi a zis: "O, Iuliano! rabzi munci grele, dar încă mai grele şi mai multe şi cu adevărat nesuferite ţi-a gătit Elevsie, iar tu, când vei fi scoasă, jertfeşte îndată, pentru că nu poţi mai mult să rabzi cumplitele munci". Atunci sfânta l-a întrebat: "Cine eşti tu?" Iar diavolul i-a răspuns: "Îngerul lui Dumnezeu sunt şi de vreme ce mult se îngrijeşte de tine Dumnezeu, de aceea m-a trimis la tine, voind să te supui eparhului şi să nu piară trupul tău cel sfărâmat cu multe munci, căci mult îndurat este Domnul şi-ţi va ierta aceea pentru neputinţa trupului tău rănit".

      Acestea auzind, muceniţa s-a înspăimântat şi s-a tulburat, căci vedea pe cel ce se arătase, cu chipul de înger, dar cu sfatul fiindu-i vrăjmaş. Apoi, suspinînd din adâncul inimii şi umplându-i-se ochii de lacrimi, a zis: "Doamne, Dumnezeul meu, ziditorule al tuturor, pe Care Te laudă puterile cereşti şi de Care se cutremură mulţimea dracilor, nu mă trece cu vederea pe mine, care pătimesc pentru Tine, ca nu cumva în loc de dulceaţă, să-mi dea mie amărăciune vrăjmaşul meu, ci arată-mi cine este acesta care grăieşte acum? Cine este cel ce zice că este robul Tău?"

       Aşa a strigat sfînta şi îndată a fost auzită. Căci a venit din cer glas, zicând:

"Îndrăzneşte, Iuliano, Eu sunt cu tine, iar pe cel ce a venit la tine, prinde-l că ţi-am dat stăpânire şi putere asupra lui şi de la el însuşi te înştiinţează cine este şi pentru ce a venit la tine".

Astfel glasul a urmat rugăciunii, iar glasului, minunea, pentru că îndată s-au dezlegat legăturile şi a căzut lanţul de pe coapsele ei. Apoi s-a sculat sfânta de la pământ sănătoasă şi tare cu trupul. Iar diavolul stătea nemişcat, fiind ţinut cu puterea lui Dumnezeu, legat fiind cu legături nevăzute. Şi l-a apucat muceniţa ca pe un rob netrebnic şi l-a întrebat ca la o judecată cine este, de unde şi de cine este trimis? Iar el, deşi plin de minciuni, însă fiind silit de puterea Ziditorului tuturor care îl muncea pe el, chiar nevrând, a început a spune adevărul:

      "Eu sunt un diavol din domnii cei mai dintâi ai întunericului, trimis de tatăl meu satana ca să te ispitesc şi să te înşel pe tine. Pentru că mare rană am primit prin rugăciunile tale de la întreaga înţelepciune feciorească şi de la răbdarea ta cea bărbătească. Eu sunt acela care, odată cu pierzarea, am sfătuit pe Eva în Rai ca să calce porunca lui Dumnezeu. Eu am îndemnat pe Cain să ucidă pe fratele său Abel. Eu am învăţat pe Nabucodonosor să pună chipul cel de aur în câmpul Deira. Eu sunt acela care am înşelat pe evrei ca să se închine idolilor. Eu l-am înnebunit pe înţeleptul Solomon, făcându-l iubitor de femei. Eu am sfătuit pe Irod spre uciderea pruncilor şi pe Iuda la vânzarea Învăţătorului său, apoi şi pe el la spânzurare. Eu am ridicat pe evrei ca să-l ucidă pe Ştefan cu pietre şi pe Neron să spânzure pe Petru cu capul în jos, iar pe Pavel să-l taie cu sabia".

      Auzind acestea, Sfînta Iuliana a făcut altă minune, căci alte legături şi bătăi a pus asupra lui, afară de acele nevăzute cu care diavolul se legase de la Dumnezeu şi, el fiind legat, ea îl bătea. Şi o! minune, că pe duhul cel fără de trup şi nematerial, a putut sfânta a-l lega cu legături materiale şi a-l bate. Căci puterea lui Dumnezeu, care îl ţinea cu legături nescăpate şi cu nemincinoase răni îl muncea, l-a dat nevăzut în stăpânirea iubitei Sale mirese. Iar diavolul răbda dureri din mâinile cele fecioreşti, ca şi din mâinile lui Dumnezeu, pentru că cu biciul material i se dădeau răni nemateriale, adică din acelea cu care se munceşte de la Dumnezeu neamul diavolesc.

       Atunci diavolul a început a striga: "Vai, mie, ce voi face acum şi cum voi scăpa? Pe mulţi am înşelat şi i-am aruncat în nevoi, iar acum singur înşelându-mă, am căzut în nevoie. Pe mulţi i-am înfăşurat cu legături şi cu răni, iar acum sunt singur legat şi cu bătăi rănit de mâinile fecioreşti. Pe mulţi i-am robit mie, iar acum singur sunt ţinut, ca un rob şi ca un prădat. O! tatăl meu satana, pentru ce m-ai trimis aici, cum n-ai ştiut ce mi se va întâmpla? Cum n-ai ştiut că nimic nu este mai puternic decât fecioria şi nimic nu este mai tare decât rugăciunile cele muceniceşti?" Astfel Sfânta Iuliana, muncind pe diavol toată noaptea, dimineaţa eparhul a poruncit s-o scoată din temniţă, dacă este vie.

       Venind sfînta şi trăgînd după sine pe diavol, l-a aruncat la un loc de gunoaie ce s-a întâmplat în cale, apoi a venit înaintea lui Elevsie, strălucind cu frumuseţea feţei şi cu podoaba cea dintîi, fiind cu tot trupul sănătoasă, ca şi cum n-ar fi primit nici o muncă. Muncitorul minunându-se, a zis către dânsa: "Spune-mi, Iuliano, cînd şi cum ai învăţat această vrăjitorie şi cu ce meşteşug te-ai tămăduit aşa degrabă de răni, încât nimic nu se mai află pe tine?" Sfânta a răspuns: "Nu este în mine nici un meşteşug vrăjitoresc, ci puterea cea dumnezeiască negrăită şi atotputernică m-a tămăduit, care nu numai pe tine, ci şi pe tatăl tău satana l-a umplut de ruşine. Pe mine m-a făcut mai puternică decît voi amândoi, că şi tu şi domnul tău, diavolul, sunteţi sub picioarele mele, pentru că am legat pe stăpânul tău, căruia îi slujeşti şi muncile tale în nimic le-am socotit. Astfel, Hristosul meu a sfărâmat aici puterea voastră, iar acolo, ţie şi tatălui tău şi slujitorilor voştri, v-a gătit focul cel veşnic, tartarul cel înfricoşat, întunericul cel dinafară şi viermii cei neadormiţi, pe care munci le vei moşteni degrabă".

      Tiranul, auzind din gura sfintei despre focul cel veşnic, îndată a poruncit să gătească un foc mare şi a ars un cuptor, unde a aruncat pe sfânta. Ea, stând în văpaia focului nevătămată, se ruga către Domnul său cu lacrimi şi acele puţine lacrimi s-au făcut ca două râuri mari, care au stins tot focul. Atunci poporul Nicomidiei a fost cuprins de mare spaimă şi a crezut în Hristos, ca la cinci sute de bărbaţi, iar femei o sută treizeci. Aceştia toţi au strigat:

"Unul este Dumnezeu, unul este Acela pe Care Îl proslăveşte muceniţa Iuliana şi noi credem într-însul, iar de închinarea idolilor cea elinească ne lepădăm. Suntem creştini, să vină peste noi sabia, focul şi orice fel de moarte cumplită, suntem gata împreună cu Iuliana a muri pentru unul adevăratul Dumnezeu".

       Zicând ei aceasta cu mare glas, îndată a poruncit eparhul să scoată ostaşii înarmaţi şi pe toţi cei ce au crezut, despărţindu-i din privelişte, să-i taie până la unul. Şi aşa s-a făcut. Apoi toţi cu bucurie îşi plecau grumajii sub sabie şi mureau pentru Hristos, botezându-se în sîngele lor. Muncitorul, cu neîmblânzită mânie, tulburându-se, a poruncit să arunce pe sfânta, goală, într-o căldare plină cu plumb topit şi s-o fiarbă mult timp, ca pe nişte bucate. Dar sfintei i s-a făcut căldarea aceea ca o baie caldă, după multe osteneli, nevătămând deloc trupul ei cel curat, decât numai a o spăla ca o baie minunată, căci s-a pogorît la dînsa îngerul Domnului şi a păzit-o nevătămată. Iar focul s-a pornit asupra celor ce stau împrejur şi a făcut ceea ce altădată a făcut cuptorul haldeilor, căci pe toţi câţi i-a ajuns, i-a făcut cenuşă. Apoi şi căldarea s-a sfărâmat şi a ieşit muceniţa întreagă, iar poporul, înspăimîntându-se, o înconjura ca pe o zidire înaltă, căci sfânta era cu statul mai înaltă decât toţi.

       Văzând muncitorul toate acestea şi pe schingiuitorii săi mistuiţi de foc, s-a îndrăcit de mânie şi nu se pricepea ce va face mai mult, căci acum slăbiseră toate chinurile lui. Deci, fiind ruşinat şi batjocorit de o fecioară, a început a-şi smulge părul, a-şi zgâria faţa, a-şi rupe hainele de pe dânsul şi a vorbi multe hule şi cuvinte dosăditoare asupra zeilor săi, căci slujind lor, n-a putut să biruiască pe o fecioară. Apoi a osândit pe Sfânta Muceniţă Iuliana la tăiere de sabie. Şi a venit iarăşi diavolul acela care fusese prins şi bătut de sfânta muceniţă în temniţă, dar stătea departe - că încă se temea şi pomenea bătăile - şi ca un om se bucura pentru osândirea ei la moarte. Apoi îndemna pe gealaţi s-o ia mai degrabă şi s-o omoare. Sfânta fecioară, când s-a uitat asupra lui cu ochi groaznici, îndată diavolul a tremurat şi a strigat: "Vai, mie, că iarăşi vrea să mă apuce în mâinile sale această nemilostivă!" Zicând acestea înaintea tuturor, a pierit dinaintea lor, iar ostaşii, luând pe muceniţă, au dus-o la locul de ucidere.

        Sfânta mergea ca şi cum ar merge la o nuntă şi se grăbea, bucurându-se şi veselindu-se. Apoi, rugându-se, şi-a plecat sub sabie sfântul său cap şi a fost tăiat, unindu-se cu iubitul său Mire, Hristos Domnul, pentru Care a pătimit cu osârdie. Iar o femeie oarecare, romană, cu numele Sofia, venind atunci în Nicomidia pentru o trebuinţă oarecare şi întorcându-se înapoi la Roma, a luat cu dânsa trupul muceniţei lui Hristos, Iuliana şi, ducându-l în casa sa, după o vreme a zidit o biserică frumoasă în numele ei, precum se cuvenea muceniţei şi a pus într-însa sfintele ei moaşte cu mare slavă. Iar pe Elevsie degrabă l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, căci el, plutind pe mare, s-a ridicat o furtună care a spart corabia şi s-au înecat cei ce erau în corabie. Elevsie, spre mai mare pedeapsă, s-a izbăvit de înecare şi a fost aruncat într-un ostrov, unde a fost mâncat de fiare, pierind ticălosul păgîn şi primind vrednică răsplată pentru faptele sale, pentru uciderea nevinovată a Sfintei fecioare Iuliana.

       Astfel a fost dragostea ei cea către Hristos, astfel a fost sfârşitul pătimirii ei. A fost logodită cu Elevsie în al nouălea an de la naşterea sa, iar în al optsprezecelea cu sângele său s-a făcut mireasă lui Hristos, a Mirelui celui fără de moarte, punîndu-şi pentru El sufletul său. Acum se veseleşte în cămările cele cereşti cu Hristos, Domnul cel lăudat de toată zidirea în vecii vecilor. Amin.

Icoana:

www.ingrijiripaliative.ro/desprenoi.html

Sfântul Ioan de Kronstadt - Biserica noastră ne este luminătoare şi vindecătoare

“Copiii mei, sufăr pentru voi, până când Hristos va lua chip în voi[Ga 4, 19]. În sufletele voastre trebuie să ia chip Hristos, adică dreptatea şi sfinţenie, blândeţea, smerenia, « înţelepţiţi-vă întru cele înalte, unde este Hristos ». Icoanele lui Hristos, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor sunt mijloace ajutătoare prin care trebuie să-L facem pe Hristos să ia chip în noi  şi să se întipărească în noi virtuţile sfinţilor. »

***

"Biserica este izvorul cunoaşterii de sine, cel mai limpede, mai curat, mai desăvârşit ; învăţătoarea pocăinţei şi a desavârşirii creştine ; izvorul păcii, fericirii, al sfintei simplităţi ; învăţătoarea tuturor virtuţilor ; blândeţea, smerenia, ascultarea, răbdarea, milostenia ; izvorul oricărei cunoaşteri adevărate, al desăvârşitei înţelepciuni, învăţătoarea desăvârşitei vieţi comunitare.

 

***

 

 

De ce nu poate creştinul să ducă o viaţă adevărată fără Biserică(casă a rugăciunii), făra dumnezeieştile slujbe, făra participarea la Taine ?Fiindcă omul este o fiinţă căzută, coruptă, întinată de păcat sau de mari şi funeste patimi, este prizonierul nenumăratelor sale patimi ; este şi ţinta permanentă a diavolului, cel ce a luat în robie neamul omenesc şi care ţinteşte mereu cu  săgeţile sale bine ochite în oameni ; o fiinţă rănită peste tot, bolnavă de păcat, urât mirositoare din pricina nenumăratelor sale patimi, desfrânată şi potrivnică lui Dumnezeu, nu poate fi în comuniune cu El, cât timp nu se pocăieşte, nu se schimbă în bine, nu se leapădă de păcat, nu se îndepărtează de la năravurile şi deprinderile păcătoase, dacă nu agoniseşte credinţă, duh de rugăciune şi pocăinţă, nu se împodobeşte cu înfrânarea, blândeţea, smerenia, simplitatea, predarea totală lui Dumnezeu şi Sfintei Sale Biserici. Biserica noastră ne este luminătoare şi vindecătoare ; în ea găsim sfinţire şi împăcare cu Dumnezeu, îndumnezeire.

Sfântul Ioan de Kronstadt – Liturghia – cerul pe pământ, Deisis, 2002

Foto : http://ciprianvoicila.blogspot.com/2009/04/sfantul-ioan-de-kronstadt-cum-trebuie.html

Duminica dinaintea Naşterii Domnului(a Sfinţilor Părinţi după trup ai Domnului)

Duminica dinaintea Naşterii Domnului(18-24 decembrie) este cunoscută ca Duminica Sfinţilor Părinţi. În această zi Biserica îi prăznuieşte pe toţi cei ce I-au bineplăcut lui Dumnezeu din toate timpurile, de la Adam la Iosif, Logodnicul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cei care sunt menţionaţi în genealogia Sf. Ev. Luca(3, 23-39). Sfinţii profeţi şi proorociţele sunt de asemenea  amintiţi astăzi, mai ales profetul Daniel şi cei trei tineri(17 decembrie).

Troparul Profetului Daniel şi al celor trei sfinţi tineri(„Mari sunt faptele credinţei…) este similar Troparului Sf. Teodor Stratilat(17 februarie; Prima Sâmbătă din Postul Mare). Condacul Sf. Teodor, care a fost martirizat prin foc, ne aminteşte că şi el avea credinţa ca platoşă(I Tesaloniceni 5, 8)

Troparul – Glasul 2

Mari sunt faptele credinţei, că cei trei Sfinţi Tineri s-au bucurat în cuptor ca la apa odihnei şi Profetul Daniel le-a apărut păstor leilor, ca şi cum ar fi fost nişte oi. Cu rugăciunile lor, Hristoase Dumnezeule, mântuieşte sufletele noastre!

Condacul – Glasul 1

(Când această duminică dinaintea pică Crăciunului, între 20-24 decembrie)

Bucură-te, Betleeme! Pregăteşte-te, Efrata! Mieluşeaua se pregăteşte să-L nască pe Arhipăstorul pe careÎl poartă în pântecele ei.

Purtătorii de Dumnezeu strămoşi se vor bucura, văzându-L şi cu păstorii, ei o vor slăvi pe Fecioara care Îl hrăneşte.

http://molonlabe70.blogspot.com/2009/12/sunday-before-nativity.html