Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri: " pornirile egoiste sunt duşmanii declaraţi ai adevărului."

Marţi[I Cor. 15, 29-38; Mt. 21, 23-27]. La întrebarea Domnului privitoare la Ioan Botezătorul, arhiereii şi bătrânii cugetau : « Orice răspuns am da, nu picăm bite » ; ca atare, au hotărât că e mai bine să se ascundă în spatele neştiinţei. Interesul le-a legat limba, nelăsându-i să mărturisească adevărul. Dacă ar fi iubit adevărul mai mult decât pe sine, ar fi fost altceva. Interesul propriu a ascuns adevărul şi nu l-a lăsat să pătrundă în inimă, a împiedicat naşterea unei convingeri sincere şi a făcut inima nepăsătoare faţă de acest adevăr. Şi totdeauna este aşa : pornirile egoiste sunt duşmanii declaraţi ai adevărului. Toţi ceilalţi vrăjmaşi ai lui merg în urma acestora şi lucrează prin mijlocirile lor. Dacă am sta să cercetăm cum au luat naştere toate rătăcirile si eresurile, am vedea că izvorul lor, al tuturor, este tocmai acesta. În teorie, adevărul rămâne adevăr, în practică, însă : « Adevărul ne stinghereşte în cutare şi cutare privinţă ; trebuie să-l înlăturăm, în locul lui să punem minciuna care ne convine nouă. ». De ce au apărut, de pildă, materialiştii-nihilişti ? Pentru că ideea de Dumnezeu Ziditor, Proniator şi Judecător, dimpreună cu ideea că sufletul este duh, îi împiedică să trăiască mai în largul lor; ca atare, le înlătură. Faptul că nu adevărul îi călăuzeşte pe nihilişti se poate vedea din nimicnicia temeiurilor pe care ei se reazemă : ar vrea să fie aşa cum socot ei, şi orice iluzie care oglindeşte gândirea lor li se înfăţişeaza ca martor al adevărului. Dacă s-ar deştepta măcar puţin, şi-ar vedea îndată amăgirea; dar îşi cruţă iubirea de sine, drept care şi rămân aşa cum sunt

Unei femei pe care o chinuie o tristeţe apăsătoare

Scrii că te chinuie o tristeţe de neînvins şi inexplicabilă. Trupeşte eşti sănătoasă, casa ţi-e plină, dar inima îţi e pustie. De fapt, inima ţi-este plină de întristare întunecată. Te duci, din obligaţie, la distracţii şi spectacole, dar asta îţi măreşte şi mai mult întristarea. Păzeşte-te bine, aceasta este o boală primejdioasă a sufletului. Ea poate să omoare sufletul cu totul. Biserica priveşte o asemenea întristare ca pe un păcat de moarte - fiindcă, potrivit spuselor apostolului, sunt două feluri de întristare: o întristare după Dumnezeu, care aduce pocăinţă spre mântuire, şi întristarea acestei lumi, care aduce moarte. La tine este – e limpede - al doilea fel de întristare. Întristarea după Dumnezeu vine asupra omului când acesta îşi aduce aminte de păcatele sale, şi se căieşte, şi strigă către Dumnezeu. Sau când cineva se întristează pentru păcatele altor oameni. Sau când cineva are râvnă pentru credinţa lui Dumnezeu, şi vede cu întristare cum oamenii cad de la credinţă. Dumnezeu întoarce această întristare în bucurie. Aşa cum îi descrie Pavel pe apostoli şi pe toate adevăratele slugi ale lui Hristos, spunând că sunt ca nişte întristaţi, dar care deopotrivă se veselesc. Se veselesc, fiindcă simt puterea şi apropierea lui Dumnezeu. Şi primesc mângâiere de la Dumnezeu. Aşa grăieşte şi Psalmistul: adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi m-am veselit.

Întristarea sfinţilor seamănă cu nişte nori prin care străluceşte soarele mângâierii – iar întristarea ta seamănă cu o eclipsă de soare. Trebuie să fi avut multe ticăloşii şi păcate mai mărunte, pe care le-ai privit ca fiind lipsite de însemnătate, şi nu le-ai mărturisit şi pocăit. Ca un păienjeniş vechi, ele s-au îndesit în jurul sufletului tău, şi s-au făcut ca un cuib pentru marea întristare pe care puterea cea rea drăcească o întreţine cu răutăcioasă bucurie în tine.

Drept aceea, cercetează-ţi întreaga viaţă, fă-ţi un examen necruţător, şi mărturiseşte totul la spovedanie. Prin spovedanie vei curăţa şi aerisi casa sufletului tău. Şi va intra în tine aerul proaspăt şi sănătos de la Duhul lui Dumnezeu. După aceea, începe să faci cu vitejie tot ce este bine. Începe, să zicem, cu milostenia în numele lui Hristos. Adu-ţi aminte: în numele lui Hristos. Hristos va vedea şi va simţi asta, şi degrabă îţi va dărui bucurie, îţi va dărui bucurie negrăită, bucurie pe care numai El o dă şi pe care nici o mâhnire ori chin ori putere drăcească nu o poate întuneca.

Citeşte Psaltirea. Aceasta este cartea pentru sufletele întristate, cartea mângâierii.

Domnul să te bucure în curând !

Sf. Nicolae Velimirovici - Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi - scrisori misionare –(Traducere din limba sârbă de Adrian Tănăsescu-Vlas)

Bucureşti, 2002, Editura Sofia. Ediţie electronică ; APOLOGETICUM, 2005

Ne vorbeşte Părintele Porfirie : « Pe diavol să-l dispreţuiţi »

« Să înfruntaţi fiecare atac al vicleanului cu dispreţ »

Cea mai însemnată armă asupra diavolului este Cinstita Cruce, care îl înfricoşează[...]Crucea se poate îmbina cu metaniile.

Părtăşia cu Hristos, atunci când se lucrează simplu, lin, fără siluire, îl face pe diavol să fugă. Satana nu pleacă prin siluire, prin constrângere. Se îndepărtează prin blândeţe şi rugăciune. Se risipeşte când vede sufletul dispreţuindu-l şi întorcându-se cu iubire către Hristos. Nu poate suferi dispreţul, fiindcă este trufaş. Însă, când îl îmbrânciţi, duhul rău prinde de veste şi vă luptă. Nu vă îngrijiţi de diavol, nici nu vă rugaţi să plece. Pe cât vă rugaţi să plece, pe atât vă împresoară. Pe diavol să-l dispreţuiţi. Nu-l înfruntaţi nemijlocit. Când lupţi cu pizmă împotriva diavolului, atunci năvăleşte şi el ca un tigru, ca o pisică sălbatică. Când îi arunci un glonţ, el îţi aruncă o grenadă. Când îi arunci o bombă, el îţi aruncă o rachetă. Nu priviţi la rău. Să priviţi către braţele lui Dumnezeu, să cădeţi în braţele Lui şi să înaintaţi. Să vă dăruiţi Lui, să-L iubiţi pe Hristos, să trăiţi cu trezvie. Trezvia este trebuitoare omului care Îl iubeşte pe Dumnezeu .

Lucrurile sunt simple şi uşoare în viaţa duhovnicească, în viaţa în Hristos, ajunge să aveţi discernământ. Când vă stânjeneşte ceva – un gând, o ispită, o năvălire, atunci dispreţuindu-le pe toate acestea, să vă întoarceţi luarea aminte, privirea către Hristos. Acela va va lua de mână si va va dărui îmbelşugat dumnezeiescul Său har. Voi să faceţi puţină străduinţă. Luăm un milion, îl tăiem într-un milion de părticele ; o milionime dintr-o părticică este străduinţa omului, adică puţină dispoziţie. Mişcaţi-vă către Dumnezeu, şi într-o clipă vine dumnezeiescul har. O cugetaţi, şi îndată vine Duhul Sfânt. Nu faceţi nimic. Mişcaţi-vă către cele de acolo, şi vine degrabă harul dumnezeiesc. Îndată ce suspinaţi, vine, lucrează. Ce spune Apostolul Pavel : ...Se roagă pentru noi cu suspine negrăite(Rom. 8, 26). Mare înţelepciune ! Acestea nu sunt simple cuvinte, ci Cuvântul viu al lui Dumnezeu.

Când vedeţi duhul cel potrivnic venind să vă înşface, voi să nu vă lăsaţi stăpâniţi de teamă, nici să-l priviţi, nici să vă străduiţi a-l scoate dinlăuntrul vostru. Ce faceţi ? Cel mai bun mijloc este dispreţul. Adică deschideţi-vă braţele, deschideţi-va mâinile către Hristos, precum copilaşul care vede o fiara sălbatică şi nu se teme, căci alături este tatăl lui şi-i sare în braţe. Chipul acesta, adică dispreţul, să-l folosiţi la orice năvălire a vicleanului şi la orice gând.

Ne vorbeşte Părintele Porfirie, Editura Cartea Ortodoxă – Editura Egumeniţa, Galaţi, pp. 249-251.

Sursa imaginii: http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/parintele_porfirie.htm

Cuvânt al Sfântului Vasilie cel Mare, despre împlinirea poruncilor

Cel ce primind zece talanţi, va ţinea unul sau doi, dar pe ceilalţi îi leapădă, nu se dovedeşte a avea dreaptă înţelegere, ca unul ce dă înapoi pe cei mai mulţi talanţi; şi, chiar mai puţini talanţi de ar lepăda, tot greşeşte. Ba, se osândeşte chiar şi acela căruia i s-a încredinţat de cineva, chiar un singur talant şi îl dă înapoi, deplin şi întreg, precum îl luase; deci, se osândeşte, pentru lipsa de câştig cu talantul dat. Căci, acel ce a cinstit pe tatăl său, zece ani, iar, pe urmă îl loveşte, pe el, numai o dată, acela nu se numără, nici nu se cinsteşte, ca un recunoscător, ci se osândeşte, ca un ucigător de tată. Mergând, dar, a zis Domnul, învăţaţi toate neamurile, spunându-le lor nu ca pe unele să le păzească, iar de altele să nu se îngrijească, ci să păzească toate câte v-am poruncit vouă şi Apostolul scrie: "Nedând nici o sminteală întru nimic, ca să nu fie slujirea voastră defăimată, ci în toate înfăţişându-ne pe noi înşine, ca slujitori ai lui Dumnezeu." (II Cor. 6, 3-4).

Pentru că, dacă nu toate ne-ar fi fost de folos, spre cunoştinţa mântuirii, apoi, nu s-ar fi scris toate poruncile, nici nu ne-ar fi spus că este nevoie să se păzească toate. Ce folos îmi este mie din isprăvi, atâta vreme cât, de voi numi nebun pe un frate, mă fac vinovat de gheena? Ce folos îmi este a fi slobod de multe patimi, dar numai de una aş fi ţinut în robie? Fiindcă, cel ce face păcatul, rob este păcatului.

Iar, de ar zice cineva: Oare, mulţimea creştinilor, care nu păzesc toate poruncile, nu au nici un folos din păzirea numai a unora? La aceasta, bine este să pomenim pe fericitul Petru, care, după atât de multe fapte dumenzeieşti, numai pentru că nu voia să păzească o singură poruncă, a auzit pe Domnul zicându-i: "Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine" (Ioan, 13,8). Dar, ar mai zice cineva, că scris este: "Oricine va chema numele Domnului, se va mântui." (Rom.10,13).

Drept aceea, destulă este şi singură chemarea numelui Dumnezeului nostru, ca să mântuiască pe cel ce Il cheamă. Deci, să audă şi acela pe Apostolul, zicând, iarăşi: "Dar cum vor chema numele Aceluia, în Care încă nu am crezut? (Rom.10, 14). Sau, deşi crezi, să auzi pe Domnul, Care "Nu oricine Îmi zice Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, Celui din Ceruri." (Matei 7,21). Iar unii, chiar crezând că fac voia lui Dumnezeu, dar nu cum voieşte Dumnezeu, nici după înţelegerea dragostei dumnezeieşti, pentru aceasta nu au sporire la sârguinţa lor, după glasul însuşi al Domnului nostru Iisus Hristos, Care a zis că fac acestea," ca să arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor." (Matei 6,5). Căci a lepăda ceva din cele poruncite, nu este fără de primejdie. Dumnezeului nostru, slava! Amin.

Din Proloage, luna august, ziua a noua.

Sursa: http://credo.ro/proloage.php

Sfântul Teofan Zăvorâtul – "Trebuie păstrată căldura dintâi a credinţei şi nădejdii"

Duminica a noua după Cincizecime

[I Cor.3, 9-17, Mt. 14, 22-34] Sfântul Apostol Petru, cu îngăduinţa Domnului, coboară din corabie şi merge pe apă ; apoi, se lasă biruit de imboldurile fricii şi începe să se scufunde. Faptul că s-a hotărât să facă un lucru atât de neobişnuit nu este vrednic de mustrare, altminteri Domnul nu i-ar fi îngăduit ; mustrare merită faptul că nu şi-a păstrat starea sufletească dintâi. Pe Apostol îl umpluse o nădejde în Domnul plină de însufleţire, întemeiată pe credinţa că El poate orice şi asta i-a dat curajul să înfrunte valurile. A făcut câţiva paşi pe această cale nouă : ar fi trebuit să se întărească în nădejde, având în vedere pe Domnul, Care era aproape, şi faptul că deja mersese pe apă prin puterea Lui ; el însă s-a lăsat prada cugetărilor omeneşti : « Vântul este puternic, valurile sunt mari, apa n-are statornicie », iar aceasta l-a zdruncinat, slăbind în el tăria credinţei şi a nădejdii. Din această pricină a scăpat din mâna Domnului şi, rămânând supus lucrării legilor firii, a început sa se scufunde. Domnul l-a dojenit : « Puţin credinciosule ! pentru ce te-ai îndoit ? », arătând pricina primejdiei. Iată o lecţie pentru toţi cei ce întreprind vreun lucru mic sau mare, cu scopul arătat de a plăcea Domnului. Trebuie păstrată căldura dintâi a credinţei şi nădejdii, din care se naşte o mare virtute : stăruinţa în fapta bună, care slujeşte de temelie a vieţii plăcute lui Dumnezeu. Atâta vreme cât această stare se păstrează, însufleţirea de a purta ostenelile căii pe care ai păşit, nu piere, şi piedicile, oricât de mari ar fi, trec nebăgate în seamă. Atunci când ea slăbeşte însă, sufletul omului se umple îndată de închipuiri privitoare la mijloacele omeneşti de păstrare a vieţii şi de ducere la bun sfârşit a treburilor începute ; şi întrucât acestea se arată întotdeauna neputincioase, în sufletul lor se strecoară frica : « Ce o să fie ? » ; de aici se naşte şovăiala : « Să mai continuu ? », şi în cele din urmă părăsirea deplină a lucrării cu pricina. Trebuie făcut aşa : ţine-te de ce ai început, goneşte gândurile care te tulbură şi îndrăzneşte întru Domnul, Care este aproape.

Icoana Maicii Domnului de la Kiev

Sursa:

http://www.lacasuriliterare.com/article-34708749.html

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Sâmbătă[Rom. 14, 6-9 ; Mt. 15, 32-39]. Încă o dată a saturat Domnul, în chip minunat, poporul ce-L însoţea, ca să arate că El e gata întotdeauna să îndestuleze cu dărnicie poporul credincios. Ar fi putut să facă asta de fiecare dată, dar n-a vrut să îi dezveţe de felul obişnuit de viaţă, pe care tot El l-a rânduit, l-a întărit şi îl face să dăinuie. Lucrările de căpetenie, atotcuprinzătoare ale Proniei, au fost săvârşite la începutul lumii, prin întocmirea tuturor lucrurilor ; dar rânduind şi punând în mişcare totul, Dumnezeu nu s-a legat cu nimic prin legile firii, ci a rămas pe deplin slobod să se amestece, atunci când este nevoie, trimiţând ajutoare mai presus de fire. El lucrează ca un stăpân în gospodăria Sa, care întocmeşte rânduieli, însă, păzindu-le, nu este legat cu nimic de ele, ci are putere asupra lor, cârmuindu-le cu bunătate de gospodar. Potrivnicii credinţei nu înţeleg însemnătatea dumnezeieştii Pronii : o caută în gândurile lor dincolo de hotarele cuvenite şi, nevăzându-şi împlinite închipuirile, o tăgăduiesc. Pronia pe care o cer ei nu se află nicicum ; dar fiinţează, fără îndoială, cea pe care I-a plăcut să o rânduiască şi să o păzească Însuşi Domnului Dumnezeu.