O, minune !...

Trecerea la Domnul a unui mărturisitor : Părintele Marcu de la Sihăstria – 28 februarie 1999

« ...având omul mintea, inima şi toată fiinţa sa curăţite şi sfinţite, fiind cu totul nevinovat, atunci Dumnezeu va binevoi şi va primi aceste jertfe aduse cu dreptate Lui ca pe nişte viţei nevinovaţi şi curaţi ai Legii Vechi »(Din Însemnări)

« În ziua de 28 februarie 1999, m-am dus de dimineaţă la slujbă. Îmi aduc aminte că era începutul Postului Mare şi că toată suflarea mănăstirii era în biserică. Iar în vremea când se citea Ceasul al şaselea şi urma să înceapă Sfânta Liturghie, l-am văzut pe eclesiarhul mănăstirii că umblă la chivotul  de pe Sfânta Masă şi  pune în linguriţă Sfintele Taine. O bănuială m-a cuprins şi [...] când l-am întrebat, mi-a zis că, într-adevăr, se ducea la Părintele Marcu să îl împărtăşească, pentru că îşi dă duhul. Am lăsat slujba şi am alergat cât am putut de repede.”

“Vorbea încet, rar, încât abia îl puteai auzi. Iar când a intrat părintele ca să-l spovedească şi să-l împărtăşească, mi-a spus rar: “Frate Florine, te rog să nu pleci, mai am ceva să-ţi spun.” Am ieşit cu toţii afară, apoi bătrânul s-a spovedit şi s-a împărtăşit şi am putut iarăşi intra în chilia sa. Se întâmplase parcă o minune, căci toată chilia era plină de o pace cerească, în faţa căreia orice gând amuţea. Am stat o clipă cu părintele Marcu, care nu mai putea vorbi, şi care s-a sprijinit puţin de pat şi a adormit. Am aşteptat, crezând că se va trezi, dar pentru că toţi ceilalţi părinţi  şi fraţi au plecat la biserică, m-am gândit să mă duc şi eu, lăsându-l acolo doar pe ucenicul său.”

“...în timpul mesei a venit ucenicul de chilie al părintelui şi i-a şoptit ceva la ureche egumenului de atunci şi de acum al Sihăstriei, Arhimandritul Victorin. Părintele Ioanichie , care era de faţă şi a auzit, s-a ridicat şi ne-a spus că Părintele Marcu a răposat în Domnul. Am fugit cât am putut de repede şi am ajuns la mica chilie. Abia cât am putut să-i sărut mâna, cu multă durere în suflet că nu am făcut aceasta cu un sfert de ceas mai devreme. Mi-a zis ucenicul său de chilie că s-a trezit şi vreo jumătate de ceas nu a mai rostit niciun cuvânt, apoi pe la unsprezece şi jumătate, aproape de amiază, a închis ochii uşor şi atât a fost.”

“Toţi ne-am întrebat cum şi ce s-ar fi putut face pentru a-l pune pe Părintele Marcu în sicriu, de vreme ce era atât de cocoşat  că niciodată nu se mai îndreptase de spate în  ultimii 30 de ani.

Dar luându-l în braţe şi întâlzindu-l pe jos pentru a-l îmbrăca cu hainele de înmormântare(cămaşa albă de călugărie, dulamă, rasă şi mantie), o, minune ! am văzut cum în faţa noastră se lasă pe spate şi se îndreptează încet, încet.

Apoi l-am putut lua şi  pune în sicriu şi  pe năsălie. De acolo a fost dus  în biserica mare a Sihăstriei. »

« Apoi a treia zi, după ce veniseră toate rudeniile şi fraţii săi de suferinţă câţi au putut veni, i s-a făcut slujba de înmormântare în Paraclisul de iarnă al Sihăstriei[...]. Cel din mijlocul nostru, căruia îi săvârşeam taina de trecere din viaţa aceasta, fusese poate cel mai prigonit şi mai chinuit dintre victimele  antihriştilor României secolului XX, că făcuse 20 de ani de închisoare şi că ţinuse în spate cu rugăciunea  atâtea suflete care de cele mai multe ori nu i-au cunoscut deloc nevoinţele. »

Din volumul « Mărtrisirea unui creştin – Părintele Marcu de la Sihăstria », Petru Vodă, Ediţie  alcătuită de Monahul Filotheu Bălan

 ***

« Ce este umilinţa ?

Umilinţa este conştientizarea neputinţelor omeneşti. Lacrimile care răsar din ea aduc după ele Mângâierea Duhului Sfânt.

Ce este pocăinţa ?

Pocăinţa este conştientizarea păcătoşeniei. Lacrimile ce răsar din pocăinţă curăţă sufletul de păcate şi de patimi. »

***

« Împărate Ceresc, Mângâietorule... »

« ...mângâierea trupească este deşartă şi nu foloseşte sufletului, iar sufletul nu poate fi mângâiat decât de Făcătorul său, aşa cum copiii nu pot fi mângâiaţi cu adevărat şi nu simt mângâierea decât dacă vine de la părinţii lor. Sufletul nu poate să se mângâie decât în Duhul Sfânt ; orice altă mângâiere este amăgire şi deşertăciune. »

Despre Părintele Marcu – articole on line:

http://www.rostonline.org/rost/oct2008/marcu-sihastria.shtml

http://www.punctecardinale.ro/iun_2009/iun_06_2009.html

 ***

Foto : http://www.rostonline.org/rost/oct2008/marcu-sihastria.shtml

http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-sihastria-67905.html

Sfântul Grigorie Palama a trăit această isihie ortodoxă.

“Bucuria mea, rogu-te, agoniseşte duh de pace şi atunci o mie de suflete se vor mântui în jurul tău. »

”(Sf. Serafim de Sarov)

"Sfântul Grigorie a fost un aghiorit. El a trăit în Sfântul Munte şi i-a cunoscut întreaga viaţă  şi trăire. El reprezintă un exemplu viu al  vieţii  existente pe atunci în Sfântul Munte. Citind întreaga operă a Sf. Grigorie putem observa acel duh aghioritic  care se înalţă din ea precum tămâia binemirositoare[...]Dacă l-am aprecia pe acest Sfânt Părinte  dincolo de tradiţia isihasta a Sfântului Munte, nu l-am putea interpreta corect."

Isihia ortodoxă

“Arsenie, taci, fugi, linişteşte-te!”

Făcând afirmaţia că Sfântul Grigorie este unul dintre cei ce exprimă desăvârşit viaţa isihastă a Sfântului Munte, trebuie, mai întâi să examinăm ce este isihia după învăţăturile ortodoxe.

Isihia, tăcerea, liniştea sunt  lucrurie senţiale pentru curăţirea şi desăvârşirea omului, ceea ce înseamnă, de fapt, mântuirea sa. Sfântul Grigorie Teologul afirmă  în mod epigramatic:

“Trebuie să te afli în deplină linişte pentru a putea vorbi în pace cu Domnul şi să-ţi îndepărtezi mintea de a celor ce umblă în greşelile lor”.

Prin intermediul isihiei omul îşi curăţeşte inima şi mintea de patimi şi astfel ajunge la comuniunea cu Dumnezeu şi unirea cu Dumnezeu. Această comuniune cu Dumnezeu, deoarece înseamnă unirea omului cu Dumnezeu, reprezintă, în acelaşi timp, mântuirea omului.

Isihie nu înseamnă nimic altceva decât « a-ţi îndepărta inima de la  întâlnirea, vorbirea şi satisfacerea  dorinţelor celorlalţi oameni, precum şi împlinirea celorlalte activităţi »(Varsanufie şi Ioan, Întrebarea 314)

Când omul îşi eliberează inima de gânduri şi de patimi, când toate energiile sufletului său sunt transfigurate şi îndepărtate de la cele pământeşti şi se îndreaptă către Dumnezeu, atunci el devine un isihast ortodox.
Sfântul Ioan Scărarul scrie că liniştea sufletului este « adevărata cunoaştere  a propriilor gânduri şi aceasta este o minte invulnerabilă ». De aceea, isihia este o stare lăuntrică ; ea este « locaş întru Domnul ».

Desigur, Sfinţii Părinţi fac distincţia între liniştea dinafară şi cea lăuntrică.

Liniştea din afară este eliberarea simţurilor şi a trupului de imagini şi, în special,  de dependenţa de lume, în timp ce liniştea lăuntrică este eliberarea inimii de imagini, fantezii şi griji.

Isihia trupului este în mod obişnuit atitudinea isihastă de rugăciune neîncetată, precum şi încercarea persoanei de a  limita pe cât posibil  reprezentările exterioare, imaginile pe care simţurile noastre le primesc şi le oferă sufletului.

Isihia sufletului reprezintă starea în care  mintea este capabilă să respingă orice ispite de răpire înafară.

În acest fel, mintea omului scapă de lumea exterioară şi intră în inimă, de fapt în adevăratul ei loc de origine. În acest mod, omul capătă pacea inimii şi acolo Dumnezeu Însuşi se revelează omului.

[...] Sfântul Grigorie Palama a trăit această isihie ortodoxă.

Mai întâi a căutat un loc retras şi s-a rugat Domnului  zi şi noapte. Apoi a ajuns la isihia lăuntrică. Trăind în cadrul acestei atmosfere duhovniceşti isihaste, el a ajuns la cunoaşterea lui Dumnezeu, în perioada când şi-a făcut apariţia erezia care cauta să zdruncine trăsăturile fundamentale ale învăţăturilor Bisericii. Tocmai atunci, având experienţa acestui mod de viaţă, el l-a putut exprima perfect.

Doar în această lumină putem privi cu atenţie viaţa Sfântului Grigorie.

El nu a fost doar un învăţăcel al Sfinţilor Părinţi, ci a fost unul care a trăit aceeaşi viaţă, şi în acest fel s-a bucurat de aceleaşi învăţături ca şi aceştia.

(Hierotheos, Mitropolit de Nafpaktos – Sfântul Grigorie Palama Aghioritul, Editura Bunavestire, Bacău, 2000)

Imagini: 

http://logos.md/2007/11/02/sfantul-grigorie-palama-aghioritul/

http://theologhia.wordpress.com/page/7/

Despre "veselia cea din unimea minţii"

“Iată acum ce este bun ori ce este veselitor, fără numai a locui fraţii împreună?”(Psalmul 132, 1)

“....împreună-locuirea fraţilor este totodată şi lucru bun şi lucru veselitor, căci multe lucruri sunt bune, dar nu sunt şi veselitoare şi, dimportivă, multe lucruri  sunt veselitoare, dar nu sunt bune, adică priincioase şi folositoare sufletului. Iar împreuna-locuire după Hrisostom, şi unirea fraţilor au amândouă aceste bunătăţi, care unire dintre ele nu e prea lesne, ci e lucru greu.

Notă de subsol

Pentru aceasta a şi zis Hrisostom :

« Întru împreună-locuirea fraţilor  au urmat amândouă acestea, şi îndulcirea, şi pe cea mai bună ; că dragostea pe aceasta o are cel mai mult ; împreună cu folosul are şi lesnirea, şi cu dulceaţă cu adevărat o laudă pe aceasta de aici ; că nu a zis simplu locuire, nici adunarea împreună într-o casă, ci locuirea împreună, adică cu conglăsuire şi cu dragoste, că aceasta face pe cei mulţi să fie un suflet. »

Zice însă şi Teodorit :

« Prin înseşi lucrurile ne-am învăţat că nimic nu e mai vrednic de iubire decât  frăţeasca conglăsuire. »

[...] După Nichita din Catenă :

« David a zis  stihul acesta prevestind şi despre monahii cei ce trăiesc în împărtăşire, adică cei din chinovii, că cu binele adică arată viaţa priincioasă, iar cu bucuria arată veselia cea din unimea minţii ».

Iar cel nenumit zice :

« Iată, vor fi de o credinţă, după ce vor fi avut şi o îndemânatecă minte, atunci iată binele, iar când şi cu lucrurile se vor conglăsui, iată şi bucuria ; însă prin fraţi locuind împreună să înţelegi cele trei puteri ale sufletului(adică mintea, cuvântul/ raţiunea şi duhul), ori sufletul şi trupul. Deci când acestea se conglăsuiesc după cunoştinţa celor dumnezeieşti, atunci este binele, iar când şi după fapte bune, atunci e bucurie ».

Din Psaltirea în tâlcuiri Sfinţilor Părinţi, volumul II.

Sfântul Efrem Sirul - Despre ascultare

Fericit este cel ce a câştigat  şi a avut  ascultare adevărată şi nefăţarnică, pentru că unul ca acesta următor este al bunului nostru Dascăl, « Care ascultător s-a făcut până la moarte »(Filipeni 2, 8)

Deci, cu adevărat, cel ce are ascultare este fericit, că al Domnului următor fiind, împreună mostenitor cu Dânsul se face.

 Cel ce are ascultare, spre toţi cu dragoste se uneşte.

Cel ce are ascultare mare  avuţie a câştigat, mare bogăţie a dobândit ! Ascultătorul este bineplăcut tuturor, de toţi este lăudat, de toţi este slăvit.

Ascultătorul repede se înalţă şi  tot astfel va fi în  sporire.

Ascultătorul  se supune şi nu grăieşte împotrivă, i se porunceşte şi nu se răzvrateşte, este mustrat şi nu se mânie, spre tot lucrul bun este gata.

De iuţime nu este prins uşor ; dacă va auzi certare nu se tulbură şi, fiind ocărât, nu se aprinde, în scârbe se bucură, în necazuri mulţumeşte, din loc în loc nu se mută şi din mănăstire în mănăstire nu umblă.

Sfătuit fiind, nu se înfricoşează ; în care loc este pus, rabdă şi de trândăvie nu se ţine.

Pe părinte nu-l defaimă şi pe frate nu-l nedreptăţeşte ; afară de mănăstire nu se abate, de odihnă nu se bucură, cu locurile nu se îndulceşte şi de măriri nu se veseleşte, ci, după Sfântul Apostol, în care loc este chemat, în acela şi rămâne.

Deci, multe sunt cu adevărat roadele ascultării ; pentru aceea, fericit este cel ce  a câştigat-o pe dânsa. 

Sfântul Efrem Sirul ~Cuvinte şi învăţături~ volumul I
Citit la M-rea Turnu, joi noaptea.

Adevărul care doare...

Pe marginea unui articol publict  la adresa:

http://rafaeludriste.blogspot.com/2010/02/ion-coja-unde-sunt-evreii-care-nu-sunt.html

Magistral articolul, mi-a tăiat răsuflarea !  Dureros de convingător, sinistru de adevărat!. Oare niciodată nu se va face dreptate mişcării legionare ? Câtă vreme vor mai circula numai mituri şi minciuni prefabricate la adresa ei ? Vă mărturisesc adânc jenată că, deşi am citit foarte mult despre legionari, despre sfinţii pe care i-a dat acestui neam, despre martiriu şi onoare, tot mai simt o strângere de inimă când se abordează subiectul. Ceva din mine, manipulat de educaţia  comunistă  la care am fost supusă, tresare şi  se teme să recunoască făţiş ceea ce vede cu ochii larg deschişi : cei mai valoroşi oameni ai epocii aceleia au fost legionari sau simpatizanţi legionari.  Mi-am format convingerea după îndelungata meditaţie şi studiind materiale din toate sferele: a fi fost legionar în România secolului trecut este tot ce se putea mai bun şi mai tragic. Nu doctrinar, cât uman. Mă uit la oameni şi nu pot să nu-i admir, să nu le râvnesc virtuţile lor şi duhul lor de jertfă. Mă uit la fetele şi femeile care au făcut parte din mişcarea incriminată obsedant şi mânjită cu tot noroiul răutăţii omeneşti şi simt că am atâtea de învăţat din lacrimile şi sangele în care şi-au scăldat tinereţea, din demnitatea şi nobleţea cu care îşi trăiesc acum bătrâneţea. Mă uit la Noii Martiri şi Mărturisitori, îmi amintesc de Valeriu, de Costache Oprisan, de Părintele Gherasim, de Gheorghe Jimboiu, nume pe care, de altfel, nu le uit aproape niciodată, şi mă înclin în faţa lor cu toată conştiinţa puţinătăţii mele şi a sfinţeniei lor.

***

Avem nevoie de adevăr, avem nevoie ca de un stâlp de susţinere. Atâta minciune oarbă ne întunecă mintea şi inima. Nu putem respira fără să spunem lucrurilor importante pe nume, ne sufocăm când tolerăm înşelătoria.  Adevărul tebuie afirmat fără patimă, dar cu toată convingerea şi fără încetare. Este tot o formă de mărturisire, mai blândă, care nu solicită nici suferinţă, nici jertfe de sânge, doar onestitate. Doamne, dă-ne puterea să stăm în adevăr : adevărul de credinţă – Hristos Mântuitorul  şi adevărul neamului – creştinii mărturisitori. Cine nu iubeşte adevărul, cum Îl poate iubi pe Domnul, Adevărul întrupat ?

Icoana : http://apologeticum.wordpress.com/2009/05/14/14-mai-ziua-de-praznuire-a-sfintilor-inchisorilor/

De văzut :

http://www.youtube.com/watch?v=jOr2F8NqLIY&feature=email

Parintele Justin Parvu

Despre Corneliu Zelea Codreanu si Legiunea Arhanghelului Mihail, istoricii nostri mai vechi sau unii mai noi au avut grija sa denatureze adevarul. Au facut-o cu un scop: generatiile care le-au urmat(sau vor urma) sa nu stie adevarata istorie a romanilor. Nu s-a scris “fara ura si partinire”, asa cum ar trebui sa o faca adevaratii istorici.

Corneliu Zelea Codreanu a fost inca din timpul vietii sale o legenda, iar moartea sa, care a fost o jertfa – “cea mai scumpa dintre nunti”, cum spunea cantecul legionar, a facut ca proiectarea sa mitica sa capete o deosebita profunzime. Corneliu Zelea Codreanu si Miscarea Legionara au fost insa si o realitate care apartine istoriei romanilor. N-o putem neglija si trebuie sa o intelegem. Mai mult, Corneliu Zelea Codreanu a intrat intr-un panteon al mitologiei romanesti, unde trebuia demult sa-si afle locul.

Ma bucura faptul ca se studiaza acest fenomen si marturiile noastre, ale celor care mai traiesc, putini intr-adevar, pot ajuta la descrierea unei istorii care n-a beneficiat pana nu demult decat de un singur fel de prezentare, bineinteles, negativa. Caci cei care au scris erau dusmanii miscarii, cei carora le era frica de ea si ma mira faptul ca inca le mai este, astazi cand tinerii din “Fratiile de Cruce” de la sfarsitul anilor ‘30 sunt octogenari sau nanogenari. Sunt tot mai putini astazi dintre cei care au trait acele vremuri si au crezut in biruinta legionara si marturia lor nu trebuie sa se piarda.

Tinerii legionari erau credinciosi si au crezut in rolul crestin al Miscarii. Dupa ani sau chiar zeci de ani de temnita grea, multi dintre supravietuitori s-au indreptat catre manastiri. Aici si-au aflat linistea, loc de rugaciune, nevointa si curatenie. Candva, Codreanu gandea ca ultim mijloc, retragerea in munti, caci de veacuri, romanul a primit lupta in munti si codri. Astazi, muntele si manastirile sale raman doar locurile unde romanul lucreaza pentru mantuire. Pentru mantuirea neamului nostru. Aceasta este lupta noastra.

Parintele Arsenie Papacioc

Nu putem gandi Miscarea Legionara fara voia lui Dumnezeu; deci a fost voia lui Dumnezeu chiar daca a plecat de la niste cauze materiale istorice.

Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa

Tinand cont de cati martiri a dat, cred ca a fost de la Dumnezeu, dar oameni fiind, au facut si greseli.

Parintele Ilarion Felea

Nu am facut politica si nu sunt legionar, dar vorbesc ca preot: Miscarea legionara va birui sigur, caci:

1. a cucerit tinerimea tarii
2. are un cap care stie ce vrea si e ascultat
3. are la temelia ei adevarul, credinta si dragostea crestina si impotriva acestora nu avem nicio putere.

Monahul Athanasie Stefanescu spunea despre idealurile si “omul nou” pe care il dorea Corneliu Codreanu ca baza a “Romaniei legionare”:

Telul final nu este viata, ci Invierea. Invierea neamurilor in numele Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Neamul este, deci, o entitate care-si prelungeste viata si dincolo de pamant. Neamurile sunt realitati si in lumea cealalta, nu numai in lumea aceasta. Acest student(Corneliu Zelea Codreanu) a indrumat generatia lui avand ca arhetip pe Hristos. Lupta a fost grea, acerba, cerand sacrificii pentru credinta lor in Dumnezeu si neamul romanesc, tineretul a fost supus la un experiment unic in lume, cunoscut sub numele de experimentul Pitesti, unde toti au fost prabusiti ca asa era reteta. Dar in fata lui Dumnezeu nu conteaza caderile, ci ridicarile. Preotul Calciu a fost unul dintre acestia. Generatia acestui student, in verde imbracata si la icoane inchinata, a fost martirizata cum n-au fost decat crestinii din primele secole. Din randurile ei ridicandu-se pe treptele cele mai inalte ale eroismului si chiar sfinteniei. Daca in iuresul luptei au fost si greseli, sa nu se uite ca una este individul cu instincte morbide, care ucide dragul de a ucide si alta  este individul care lupta in numele cetatii si al tarii, care a fost dintodeauna declarat erou.

extras din cartea Realitatea unui mit: Corneliu Zelea Codreanu

http://apologeticum.wordpress.com/2010/02/17/minunea-prin-care-a-luat-nastere-miscarea-legionara-marii-duhovnici-ai-romaniei-despre-legionari-si-capitanul/

Tâlcuire la Psalmi

“Scoate din temniţă sufletul meu, ca să se mărturisească  numelui Tău”(Psalmul 141, 10)

Temniţă numeşte David peştera în care era închis, iar suflet numeşte viaţa sa şi pe sineşi tot. Deci zice: “Doamne, scoate-mă din peştera aceasta, ca să  mulţumesc numelui Tău”. Mai înalt însă, prin temniţă înţelege trupul, care pe suflet îl are legat în sineşi şi închis*.

Notă de subsol

[Sufletul cel închis şi legat nu e sufletul lui Platon sau al lui Origen sau al altora, care-l socotesc străin de trup şi doritor  să iasă din el, ca din unul ce nu-i este propriu şi unul vrednic de urât, ci e sufletul ce nu se poate concepe sau cugeta fără legătura lui cu trupul în care este înrădăcinat, sau în care trupul e înrădăcinat, căci sufletul n-a fost făcut cu putinţă de Dumnezeu fără conlucrarea cu  trupul sau legătura cu el şi insuflarea  harului Său la facerea lui. Sufletul e conştiinţa omului de sine, trup şi suflet, prin care poate vieţui raţional şi lupta împotriva imboldurilor raţionale ale cărnii şi minţii(vezi şi Rom. 7) ce vin din slăbiciunea lăsată în fire de păcat, care fire nu o poate depăşi  pe aceasta decât cu chipul lui Hristos, Care a biruit şi ca om lumea cu ispitele şi  slăbiciunile ei cu lucrarea Dumnezeirii[...] şi Care se dăruieşte cu totul voii lui Dumnezeu, cu Care lucrează ca Fiu al Lui.]

 De aceasta a zis şi înţeleptul Nil : « Temniţă e trupul, legând şi încuind sufletul cel ce e închis într-însul ; rugându-ne dar, zicem : Scoate din temniţă sufletul meu, ca să se mărturisească numelui Tău. Căci trupul adică opreşte de a se înălţa curată mărturisirea lui Dumnezeu ; că dacă  simţirea[trupului] se pune asupra  simţirii[minţii], iar mintea se îndreaptă spre cele inteligibile – şi Dumnezeul  nostru  fiind Cel  dintâi din  cele inteligibile -, mintea doreşte a se izbăvi de cele simţite[cu trupul], voind a vorbi cu Dumnezeu singură cu Singurul ».

Iar Simmah a zis :

« Fă sufletul meu afară din închisoare. »

Cuviosul Eftimie Zigabenul ; Sfântul Nicodim Aghioritul – Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi  - Volumul II, Editura Egumeniţa, Editura Cartea Românească, 2009

Interviu cu Părintele Teofan Ieroschimonahul, duhovnicul Mănăstirii Nera

Realizat de Maica Gudiila, 4 ianuarie 2008 - publicat în Revista “Atitudini” – numărul 4/ 2009

....

2. Cum reuşeşti  să te învinuieşti mai mult pe tine decât pe ceilalţi?

Dacă aş fi duhovnicul celui care problematizează astfel, aş şti desigur cât şi cum anume dăruieşte din energiile sale pentru a reuşi acest lucru. Un indiciu că te afli pe calea cea bună este vederea propriei stări de cădere şi ticăloşie, echivalată de părinţi cu începutul  vieţii duhovniceşti. Îi urmează asumarea păcătoşeniei şi lucrarea de izbăvire din lucrarea patimilor, lucrare ce se întinde la cei mai mulţi dintre noi de-a lungul întregii noastre vieţuiri pe pământ şi care duce în chip firesc la prihănirea de sine şi la o tot mai mare asumare a respnsabilităţii nu numai pentru păcatele tale, ci chiar ale tuturor celorlalţi. Dacă nu este aşa, pe undeva am pierdut direcţia cea bună şi avem o nevoinţă eretică, cum bine spunea Părintele Rafail Noica.

3. Care trebuie să fie  atitudinea noastră, ca fii ai Bisericii, faţă de cei care luptă prin fel şi fel de căi, alţii mai direct, alţii mai pe la spate, împotriva Adevărului Bisericii ?

Vorbind despre  aceasta, un părinte aghiorit contemporan spunea că în lupta  împotriva forţelor  întunericului  trebuie să folosim  armele lui Hristos. Prea adesea uităm, din nefericire, acest lucru, prinşi în iureşul « războiului de apărare a Adevărului ». Trecem poate prea uşor peste  faptul că mai întâi  trebuie să agonisim Duhul Sfânt şi toate armele  lui Dumnezeu. Socotelile lui Dumnezeu nu sunt ca cele ale oamenilor. Deşi fiecare suntem înaintea Lui mai preţioşi decât  lumea întreagă la un loc, nu suntem niciunul dintre noi indispensabil în această lucrare. Are Domnul uneori un fel atât de paradoxal de a  lucra... Iată un mic exemplu : în plină lucrare de convertire a neamurilor, în cea mai clocotitoare  epocă a Bisericii, Dumnezeu îl ţine întemniţat în Cezareea pe Pavel(cel ce s-a ostenit cel mai mult[...]  dintre Apostoli) ceva mai mult de doi ani ! Cine  dintre noi şi-ar permite într-un asemenea conflict să ţină o atât de mare perioadă ca rezervist un combatant de talia lui Pavel ? Îmi cer iertare pentru limbajul de specialitate, era numai pentru a sublinia într-un fel cele spuse. Desigur, departe de mine gândul să îndreptăţesc în  vreun fel  laşitatea sub toate formele ei, lipsa de fermitate şi responsabilitate, duhul căldicel, duplicitatea şi alte asemenea  ticăloşii. Fiecare trebuie să cerceteze conştiinţa şi, cu binecuvântarea duhovnicului, să purceadă la luptă. Atenţie însă la armele folosite !

4. Care credeţi că ar fi atitudinea cea mai viabilă pentru viaţa Bisericii, azi ?

Să ne întoarcem la pocăinţă, cât mai grabnic şi cât mai deplin."

Imagini:

http://www.razbointrucuvant.ro/2009/01/22/parintele-justin-parvu-in-atitudini-nr4-suntem-printre-ultimii-supravietuitori-ai-ortodoxiei/

http://www.episcopiacaransebesului.ro/photogallery.php?photo_id=1659