Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

duminică, 22 martie 2009

Generaţii crucificate



Există cruci sublime, pilduitoare, crucile purtate de mărturisitorii şi martirii creştini ai tuturor veacurilor ce s-au scurs de la Naşterea Mântuitorului, există şi cruci umile, purtate în taină de fiecare următor al lui Hristos, în tăcerea casei şi în pacea inimii sale. Dar crucea generaţiilor postbelice, ale celor născuţi după venirea la putere a comuniştilor în România nu aparţine niciuneia din cele amintite.

Noi am dus o cruce teribilă si foarte confuză, cu atât mai teribilă cu cât, purtând-o inconştient, nu ne-am folosit de ea, cu atât mai confuză cu cât, neştiindu-i originea şi rostul dumnezeiesc, n-am primit-o cu mulţumire.

Crucea ateismului a fost o povară tristă şi puţin roditoare, o cruce risipită, că nu a prins rod decât într-unii din noi, dar târziu, poate prea târziu.

A te naşte şi a fi crescut într-o familie atee, a fi educat într-o şcoală atee şi aruncat într-o societate lipsită de credinţă înseamnă a fi împovărat cu o cruce zdrobitoare. Noi am vieţuit ca nişte cârtiţe în galeriile subterane ale unui univers « amputat » de ideologia comunistă, ale unui univers lipsit de spiritualitate. Ochii noştri n-au simţit şi n-au cunoscut lumina soarelui dumnezeiesc. Nouă ni s-a dat să bem apa amară a falsei înţelepciuni, am fost îndopaţi cu minciuni şi dresaţi să executăm proiectul omului neom ieşit din minţile bolnave ale ideologilor comunişti.

În faţa noastră au fost proiectate pe panouri imense monumentale comedii ale minciunii. Ni s-a exploatat credulitatea, ni s-a înteţit orbirea. Dar mai ales ni s-a inoculat un drăcesc orgoliu, o nebună încredere în noi înşine, în puterea nelimitată a omului de a da viaţă utopiilor.

Ce cale mai bună de a-L alunga pe Dumnezeu din lume decât de a-l împinge pe om în locul Său ? Idol hâd şi pervers !

Sub mantia veninoasă a trufiei omeneşti au crescut ca ciupercile patimi, nenumărate patimi născute din voia cea liberă şi crescute monstruos din satisfacerea fără oprelişti a tuturor poftelor, ordinare sau aparent nobile. Morala comunistă nu putea să pună frâu proliferării lor, neavând decât o şubredă temelie omenească.

Am fost lăsaţi cu bună ştiinţă tovărăşească să ne corupem firea dată nouă de Dumnezeu, ba chiar ajutaţi s-o pervertim mai repede şi mai eficient, prin exercitarea fără măsură a tuturor « drepturilor » noastre şi explorarea tuturor posibilităţilor !

De pe crucea necredinţei în Dumnezeu, a Cărui existenţă era negată şi a Cărui Sfântă Scriptură era batjocorită, ridiculizată şi aruncată la coş, am urcat singuri pe crucea patimilor trupeşti şi sufleteşti, iubindu-le şi nebănuind că ne sunt cei mai aprigi duşmani. Iar când adevărului a început să i se spună din nou pe nume, când am descoperit că avem ochi şi că este lumină în lume şi Dumnezeu dincolo de ea şi în adâncul ei, o, cât a fost de dureros ! Nu numai pentru că ne speria lumina, nu numai pentru că ne era greu să credem în existenţa ei, ci pentru că ne ardeau ochii neobişnuiţi cu ea ; ne ardeau patimile strânse acum în frâul credinţei şi al Adevărului. Aşa a început iadul nostru. După trei, patru decenii de bâjbâit prin întuneric vor fi oare de ajuns tot trei, patru pentru a ne acomoda cu lumina şi a nu ne mai îngropa din când în când capetele îngrozite în adâncul galeriilor de cârtiţă abia părăsite?

Ce nume să dau crucii acesteia ? Crucea pocăinţei, crucea repetatelor căderi şi a neputinţei de a sta fermi în Adevăr ? Crucea descurajării ameninţătoare? Crucea răbdării de sine ?

Doamne, de câte ori am vrut să arunc, ca o smintită, crucea Ta mântuitoare de pe umeri ? De câte ori, răstălmăcind-o, am scuturat din umeri cu putere ca s-o lepăd, împreună cu povara suferinţei ?

Dacă n-am învăţat încă lecţia crucii, a răbdării senine, mulţumitoare a tuturor celor trimise de Tine cu dragoste proniatoare este şi pentru că ani de zile mi-am antrenat neascultarea, obrăznicia, părerea de sine, încrederea în sine prostească, dispreţul suveran, mândria luciferică, tot amalgamul patimilor omeneşti.

Dă, Doamne, putere şi har, ca să purtăm lupta cea bună măcar în răstimpul vieţii ce ni-l mai dăruieşti !

2 comentarii:

  1. Va multumesc Iuliana pentru aceasta postare. Este exact ceea ce aveam nevoie sa citesc azi. Am 39 de ani si fac parte din generatia la care tu te referi in articolul tau.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mă bucur că au interesat pe cineva părerile mele. Sunt sigură că Dumnezeu nu ne va părăsi în efortul nostru de a îndrepta ceea ce am stricat, cu inconştienţă, timp de 30-40 de ani. Doamne ajută!

    RăspundețiȘtergere