"Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut" - Evocare

Mircea Vulcănescu( „Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut”)

„…Influenţele suferite de cineva până la o anumită vârstă sunt poate în legătură cu obscure afinităţi latente; dar sunt, de cele mai multe ori , pentru un tânăr neformat, cum eram eu, o chestiune de întâmplare. Când te-ai cristalizat deja într-un fel, sunt desigur oameni pe care simţi că trebuia să-i întâlneşti, într-atât de mult răspunde strădania lor aşteptării tale; când eşti încă tânăr şi amorf, conformaţia ta viitoare atârnă de mult ori de întâlnirile pe care ţi le prilejuieşte întâmplarea.”(21)

„Peste Nae Ionescu am dat întâia oară într-o miercure din primăvara anului 1920 sau 1921. Eram în clasa a VI-a ori a VII-a de liceu Veneam la minunatele cursuri făcute de Vasile Pârvan în sala a 4-a a vechii Universităţi[…] Ascultam regulat cursurile lui despre drama antică, în sala ticsita de lume[…] Aflând ca V. Pârvan nu-şi ţine cursul în acea zi, ca să nu-mi pierd timpul în zadar, am coborât în sala a 18-a…” „Peste puţin timp a intrat un tânăr lung şi uscat, cu nişte ochi care atunci mi s-au părut negri, şi a făcut o lecţie extrem de abstractă, dar în acelaşi timp extrem de clară, despre principiul uniformităţii în ştiinţele naturale. Nu-l mai văzusem până atunci şi nici nu mai auzisem de Nae Ionescu. Dar m-a impresionat coerenţa gândirii lui şi mai ales expresivitatea gestului lui cu mâna dreaptă.[…]

M-am întors acasă de la curs şi am aşternut îndată o „teorie a criteriilor”…e prima influenţă suferită de mine din partea lui Nae Ionescu.”[...]„L-am revăzut pe Nae Ionescu după bacalaureat, în toamna anului 1931, la examenele de logică. Dădeau cu el examen mai mulţi „crocodili” din anii superiori ai Facultăţii[…] dădeau examen de logică despre… Cartea lui Iov.(22-23)”

„M-am interesat de el de pe la alţi prieteni mai mari care-i fuseseră colegi de Facultate”; am aflat că „era om evlavios, că se ducea regulat la Biserica Albă şi îngenunchea la citirea Evangheliei şi la ieşirea cu Darurile”, „că era foarte deştept, că scrisese la Noua revistă română a lui Motru, care-l iubea mult, că scria sub pseudonim la Ideea europeană, că e foarte leneş, că nu vrea să scrie cărţi…”(23)

M. Sebastian( „Cum am devenit huligan”)„Nae Ionescu”

„Pe profesorul Nae Ionescu l-am văzut prima oară în Brăila, prin 1923 sau 1924, la o conferinţă. Vorbea, într-un ciclu al Ideii europene, despre criza religioasă în Germania, daca ţin bine minte. Eram în clasa a cincia de liceu”(48) „L-am revăzut trei ani mai târziu, la examenul meu de bacalaureat, ca preşedinte al comisiei. Prezenţa lui în acest liceu, de unde cu vreo 15 ani înainte fusese eliminat pentru „republicanism naţional”, producea acum un val de rumoare…” „îl aşteptam în bănci cu atâta frică , dar, mai ales, cu atâta curiozitate” „Ni se părea că acest tânăr , căruia bara energică a sprâncenelor îi dădea nu ştiu ce privire aprigă, era „aliatul” nostru.”

„Un an mai târziu, în august 1927, când trimiteam la „Cuvântul primul meu foileton, îl trimiteam la întâmplare.[…] O clipă fusesem ispitit să-l trimit lui Nae Ionescu. Dar omul mă intimida. La gândul că vor fi citite de el, rândurile mele mi se păreau dintr-o dată puerile, fără interes.”

„Am aflat mai târziu că era cineva în redacţie care se interesa de acele plicuri galbene ce veneau de la Brăila, aducând lungi foiletoane confuze: Nae Ionescu. Mă întreb cu sinceritate ce anume îl putea interesa în scrisul unui băiat de 19 ani, obsedat încă de lecturile sale de adolescent.”(49)

„Îi plâng pe tinerii care n-au întâlnit la timp, în viaţa lor, un astfel de om în care să creadă, un om în stare să-i pasioneze până la a le modifica viaţa. E un noroc pe care merită sa-l plăteşti cu toate entuziasmele, oricât ar părea ele de excesive, imprudente sau ridicole în ochii străinilor.”(50)

„Sunt oameni destinaţi să comunice direct cu tinerii, prin anumite valori pe care le realizează viaţa lor, prin anumite sensuri de gândire sau de sensibilitate pe care le exprimă scrisul lor. Înţelegerea între generaţii este aproape întotdeauna grea, dacă nu imposibilă, din lipsa de generozitate a bătrânilor şi din excesul de fervoare al tinerilor. Este ceva opac între ei, este o incapacitate reciproca de a se înţelege, ceea ce constituie uneori un conflict surd, domol şi suportabil, dar duce alteori spre foarte grave şi adânci lupte.”(51)

„ Oamenii care pot birui aceste rezistenţe sunt puţini. A vorbi tinerilor, a-i înţelege şi a te face înţeles de ei este un lucru dificil şi rar. Trebuie să fie cineva purtătorul unui mesaj personal, purtătorul unor experienţe capabile să lumineze nu numai propria sa viaţă, ci şi viaţa celorlalţi trebuie să trăiască el însuşi o dramă de idei sau de pasiuni, pentru ca glasul lui să treacă dincolo de sine, către ceilalţi.”(51)

„E o funcţie spirituală care nu ţine de talent, nici de inteligenţă[…]Ea cere o anumită acuitate intimă, anumită vehemenţă a vieţii interioare, anumită înclinare de a gândi viu asupra problemelor morale şi a face din ele veritabile drame. Ea cere mai ales altceva: curajul de a lua viaţa în serios, de a o lua în foarte serios.”[...] „Tinerilor nu le-au plăcut niciodată oamenii - oricât ar fi ei de geniali - care s-au dezinteresat de marile întrebări.”(52)

Mircea Eliade( „Memorii”)

„Pe atunci, Nae Ionescu era, ca şi Mircea Florian, un tânăr conferenţiar de-abia de câţiva ani la Universitate. Preda logica şi metafizica şi ţinea un curs de istoria logicii. N-am să uit niciodată prima lecţie de metafizică la care am asistat. Anunţase un curs despre „Faust şi problema salvării”. Amfiteatrul Titu Maiorescu era arhiplin…A intrat un bărbat brun, palid, cu tâmplele descoperite, cu

sprâncenele negre, stufoase, arcuite mefistofelic şi ochii mari de un albastru sumbru, oţelit, neobişnuit de sclipitori; când îşi repezea privirile pe neaşteptate dintr-un perete într-altul, parcă ar fi fulgerat în amfiteatru. Era slab, destul de înalt, îmbrăcat sobru, dar cu o neglijenţă elegantă; şi avea cele mai frumoase şi mai expresive mâini pe care le-am văzut vreodată, cu degete lungi subţiri, nervoase. Când vorbea, mâinile îi modelau gândirea, subliniau nuanţele, anticipau dificultăţile, semnele de întrebare.”

„A fost primit, cum se obişnuia pe atunci, cu aplauze; dar N. I. le-a contenit, ridicând brusc braţul:

„Dacă aveţi dreptul de a aplauda, ne-a spus, ar trebui sa-l aveţi şi pe acela de a huidui când nu v-o plăcea o lecţie. Dar legea vă interzice huiduielile în sălile Universităţii. Aşa că vă rog să nu aplaudaţi…”

S-a aşezat pe scaun, şi-a rotit ochii până în fundul amfiteatrului şi a început să vorbească. Deodată, s-a lăsat o linişte nefirească, parca toţi şi-ar fi ţinut răsuflarea. Nae Ionescu nu vorbea ca un profesor, nu ţinea o lecţie, nici o conferinţă. Începuse o convorbire şi ni se adresa direct, fiecăruia în parte, parcă ar fi povestit ceva, ar fi prezentat o serie de fapte, propunându-ne o interpretare şi aşteptând apoi comentariile noastre. Aveai impresia ca lecţia întreagă e doar o parte dintr-un dialog, că fiecare dintre noi era invitat să ia parte la discuţie, să-şi mărturisească părerile la sfârşitul orei. Simţeai că de spune Nae nu se găsea în nicio carte. Era ceva nou, proaspăt gândit şi organizat acolo, în faţa ta, pe catedră. Era o gândire personală şi, dacă te interesa acest fel de gândire, ştiai ca nu o puteai întâlni altundeva, că trebuia să vii aici, s-o primeşti de la un izvor. Omul de pe catedră ţi se adresa direct, îţi deschidea probleme şi te învăţa să le rezolvi, te silea să gândeşti.

Nici n-am ştiut cum au trecut cele cincizeci de minute. Aproape că nu luasem note. Dar m-am trezit la sfârşitul orei hărţuit de întrebări şi probleme”.(106-107)

Profesor şi publicist, Nae Ionescu a avut un rol însemnat în formarea şi educarea generaţiei româneşti interbelice, iar comparaţia cu „luceafărul poeziei româneşti „ nu este nici întâmplătoare, nici hazardată. Dacă Mihai Eminescu, ca scriitor şi publicist a avut o influenţă decisivă asupra contemporanilor săi tineri, dar şi asupra posterităţii, acelaşi lucru se poate spune, fără reţinere şi despre Nae Ionescu. Profesor şi ziarist,persecutat în timpul vieţii de regimul carlist, opera sa a fost interzisă după moartea sa de regimul comunist. Nae Ionescu a rămas însă în conştiinţa contemporanilor şi a discipolilor săi, care i-au publicat postum opera.

Astfel, prin contribuţia acestora, Nae Ionescu a fost accesibil românilor din diaspora, fiind revelat, după decembrie 1989 şi românilor din ţară. Având în vedere că "Profesorul" (cum era numit) nu şi-a publicat opera, fapt ce ţinea de altfel de maniera sa de a fi şi de a gândi, ar fi fost imposibil ca el să ne devină cunoscut, dacă opera sa nu ar fi fost cu adevărat valoroasă. Valoarea operei sale explică eforturile contemporanilor săi mai tineri de a-i publica şi organiza lucrările. Astfel se explică faptul că, deşi a fost trecut la index de regimul comunist, gândirea sa nu a fost uitată. Discipolii săi au început să-i publice cursurile încă din 1941, la scurt timp după moartea sa. În acel an a apărut în ţara un număr festiv al revistei „Pan”,