Sf. Siluan Atonitul „Socotea că smerita cale a ascultării era, în general, mai sigură decât toate. Era ferm convins că mulţumită credinţei celui care cere sfatul, răspunsul părintelui duhovnicesc va fi întotdeauna bun, folositor şi plăcut lui Dumnezeu.” El observa, din experienţa dobândită, că : „...atunci când un duhovnic răspunde în exerciţiul slujirii sale întrebărilor care îi sunt puse, el este liber în acea clipă de lucrarea patimilor sub care se găseşte cel care-l întreabă; astfel, el va vedea lucrurile mai limpede şi va fi mai deschis faţă de lucrarea harului dumnezeiesc”, iar atunci când răspunsul este nedesăvârşit, se întâmplă din iconomie dumnezeiască, deoarece ucenicul nu are puterea de a îndeplini « un act duhovnicesc desăvârşit ».
Însă, când apar îndoieli în mintea celui care cere sfatul, relaţia se falsifică. Duhovnicul nu mai insistă pe cuvântul său, de vreme ce ucenicul nu mai vede în el expresia voii lui Dumnezeu, ci un cuvânt omenesc. Ca om, el se retrage. De aceea, ucenicul care vrea să afle voia lui Dumnezeu din gura părintelui său duhovnic, trebuie să primească cu credinţă întâiul său cuvânt, să nu şovăie, să aibă certitudinea că este un cuvânt insuflat de Duhul Sfânt prin rugăciune: „Harul dumnezeiesc va odihni peste cel ce face aşa.” Ascultarea lui trebuie să fie desăvârşită. Taina ascultării duhovniceşti adevărate este condiţia indispensabilă pentru primirea predaniei vii, căci „...de îndată ce în ucenic se iveşte cea mai mică împotrivire faţă de părintele duhovnicesc, firul predaniei se rupe şi sufletul învăţatorului se închide în el însuşi”, iar „a-l contrazice şi corecta pe părintele duhovnicesc înseamnă a ne aşeza noi înşine mai presus de el şi a înceta prin aceasta de a mai fi ucenicii lui.”
A face voia lui Dumnezeu este, deci, un act condiţionat direct de cunoaşterea voii Lui şi numai un părinte încercat, trăitor, are harisma discernerii voii lui Dumnezeu, iar ucenicul apelează la acesta pentru a nu confunda voia proprie cu voia divină: „Dacă vrem să ne mântuim, să nu ne facem niciodată voia noastră, nici să credem minţii noastre”, spune şi Părintele Paisie. Învăţându-şi ucenicul să-şi taie voia proprie supunând-o Bătrânului său, acesta îl ajută să pună început bun mântuirii sale: „Învăţăm să devenim fiii unui asemenea Tată, supunând voinţa noastră acelora pe care îi recunoaştem ca fiind trimişi de Dumnezeu.[...]Nu vreau să mai fac voia mea, ci voia lui Dumnezeu”, care se exprimă prin glasul părintelui: „Numai supunându-mă unei voinţe umane, eu recunosc, ca expresie a voii divine, voinţa unui sfânt, a unui părinte, a unui martor demn de încredere şi lucrând cu mandat divin şi întâlnesc voia divină.” Pentru Părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard, supunerea voii proprii altuia, din dragoste pentru Dumnezeu, e un act eliberator şi primul pas spre mântuire, deoarece Îi lasă loc lui Dumnezeu să lucreze cu harul Său. Creştinismul cunoaşte această formă supremă de libertate a supunerii omului la voia atotînţeleaptă şi atotbună a Creatorului său, singura autentică, pentru că te sustrage puterii stăpânitorului acestei lumi.
Părintele Paisie Olaru nu a teoretizat această realitate a paternităţii duhovniceşti rodnice, dar a stimulat-o prin exemplul vieţii sale şi a susţinut-o prin sfaturile sale. A fi duhovnic este o răspundere covârşitoare, de care nu se poate achita onorabil decât un om duhovnicesc, un trăitor al ortodoxiei, care prin rugăciune stăruitoare şi viaţă ascetică a primit harisma dragostei, încât să îi considere pe toţi cei încredinţaţi lui drept copiii săi, jertfindu-se pentru ei. Despre fiii săi duhovniceşti, Părintele Paisie mărturisea: „Cei mai mulţi şi mai râvnitori m-au ascultat, au ţinut cont de blagoslovenie, s-au spovedit sincer şi şi-au predat sufletul în mâna stareţului şi duhovnicului. Aceştia m-au bucurat cel mai mult.”
Virtutea ascultării este bunul cel mai de preţ al ucenicului, consideră Părintele, deoarece atrage harul lui Dumnezeu asupra lui(„ Când eşti unit cu duhovnicul, te inundă harul”) şi sporeşte în viaţa duhovnicească fără dificultate, aducând bucurie învăţătorului său, care îi răspunde cu toată dragostea lui :
„…eu i-am primit ca pe copiii mei sufleteşti, i-am mângâiat, i-am împăcat când erau în ispită şi i-am învăţat să iubească cel mai mult ascultarea, slujba bisericii, tăcerea, smerenia şi rugăciunea la chilii.”
Iubirea maternă şi ocrotirea paternă intră deopotrivă în formula sufletească a unui părinte duhovnicesc, dublate de iniţierea în viaţa în Hristos, prin care îi îndreaptă pe calea mântuirii, cu răbdare şi îndelungă răbdare. Această din urmă calitate i-a fost necesară mai ales pentru acei ucenici care « veneau rar la spovedanie, iertau mai greu pe ceilalţi, cârteau în ascultare şi erau uneori nemulţumiţi », caractere mai îndărătnice şi greu modelabile, reticente, dar nu imposibil de îndreptat, cu ajutorul lui Dumnezeu: „Cu aceştia aveam mai mult de lucru. Îmi trebuia mai multă răbdare şi meşteşug ca să-i câştig duhovniceşte. Uneori mă duceam eu pe la chiliile lor. Alteori le dădeam canon mai uşor, îi încurajam mai mult şi mă rugam pentru ei.” Instrumentul duhovnicului este rugăciunea, prin care intervine discret şi hotărâtor în viaţa fiilor, vindecând rănile lor cu harul lui Dumnezeu.
Un duhovnic este o persoană foarte exigentă cu sine, urmărind permanent să fie la înălţimea chemării, „ să corespundă cu faptele”, cum spunea Părintele Paisie, modelului propus ucenicilor. Deşi a avut multe împliniri, el nu considera că a ajuns la înălţimea sufletească a unui duhovnic iscusit, căutând să se desăvârşească. Primejdia care îl pândeşte, de obicei, pe un duhovnic este de a se sminti de păcatele pe care le aude la spovedanie şi a cădea în ispită din cauza lor, de aceea trebuie să aibă tot timpul harul Duhului Sfânt asupra sa, fiind curat de patimi, şi de aceea „Duhovnicia se dă, după Canoane, numai celor mai vârstnici şi cercaţi. ”Pentru Ava Paisie, « cercat » înseamnă trecut prin focul ispitelor ca un biruitor, lămurit, adică purificat de patimi. Idealul său este foarte înalt în materie de duhovnicie: „Duhovnicul trebuie să fie lumină pentru toţi, părinte pentru toţi, sfetnic bun şi povăţuitor iscusit de suflete. Să fie păstor adevărat, iar nu năimit, care slujeşte cele sfinte pentru bani şi câştig pământesc. El trebuie să fie ca o lumânare în sfeşnic, ca să lumineze tuturor.”
Este un ideal inspirat direct din cuvintele Mântuitorului, Care zice: „ Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie ca să o pună sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”(Mat. 5, 14-16), şi presupune o viaţă exemplară prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, care atrage harul şi « lumina », despre care Sf. Ev. Ioan spune: „Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume”(In. 1, 9). Cu alte cuvinte, trebuie să fie un om care poate spune, ca Sf. Ap. Pavel, că Hristos trăieşte în el. Căci Hristos este Păstorul cel Mare, pe Care Îl doare inima pentru oi şi care îşi pune viaţa pentru ele. Numai unit cu Hristos în rugăciunea inimii şi în Sfintele Taine, duhovnicul poate atinge desăvârşirea. Absolut necesare îi sunt duhovnicului rugăciunea, blândeţea şi dreapta socoteală(discernământul), căci „turma lui Hristos se păstoreşte cu fluieraşul, iar nu cu băţul.”El trebuie să cumpănească între asprime şi iertare, încurajare şi mustrare, deoarece „i se cade duhovnicului a lua hotărâre dreaptă, după pravilă.”
Sintetizând experienţa de-o viaţa, Părintele Paisie spunea: „...calităţile unui duhovnic bun sunt cam acestea : să fie mai întâi om de rugăciune, să iubească biserica şi pe toţi oamenii, să fie smerit şi blând cu cei smeriţi care se căiesc de păcatele lor şi aspru cu cei leneşi care nu merg la biserică şi nu părăsesc păcatele; să nu fie iubitor de bani şi de cele pământeşti, nici să fie iubitor de laudă şi cinste. Iar cununa tuturor, să fie gata la nevoie a-şi pune şi viaţa şi sufletul pentru biserica lui Hristos şi pentru fiii săi sufleteşti.”
« Taina » duhovnicului Paisie Olaru a fost dragostea fără deosebire pentru toţi, căci „toţi au suflet şi au nevoie de mântuire”. Nu mai puţin a contat conştiinţa datoriei faţă de Hristos, Care i-a încredinţat « oile » Sale şi Care îl va întreba despre fiecare în ziua judecăţii. Pe un stareţ îl îndemna: „Părinte, să luăm aminte că avem mare răspundere de sufletele pe care le-am adunat să se mântuiască. Să nu ne judece că nu i-am povăţuit. Că păstorul bun face şi oile bune şi le păzeşte de lupi şi le dă Stăpânului sănătoase şi toate la număr. Iar păstorul rău şi pe cele bune le face rele !” Fiind un om smerit, Părintele Paisie îşi cerea iertare, că poate i-a smintit pe unii sau n-a avut destulă dragoste pentru ei, dar îi ruga să aibă toată încrederea în duhovnic, pentru că „...nu el, ci Dumnezeu vorbeşte şi lucrează prin el” înduhovnicirea omului.
Ca un om ce putea greşi, s-a temut mereu că a legat ceea ce trebuia să dezlege şi a dezlegat ce trebuia să lege, „însă rămâne totul la judecata şi mila lui Dumnezeu, că omul întotdeauna este supus greşelii...” Aşa că îşi învăţa ucenicii care sunt duhovnici să aibă mare grijă cum iconomisesc Sfintele şi mântuitoarele Taine, iar pe cei ce nu făgăduiesc să părăsească păcatele să nu-i dezlege să se împărtăşească. Spre a nu greşi, îi sfătuia să ţină cont de Sfintele Canoane şi de practica părinţilor iscusiţi, iar în cazuri grele, să apeleze la duhovnici pricepuţi şi la ierarhi. Nu în ultimul rând, îi îndeamna să se roage, că Dumnezeu îi va încredinţa tainic cum să procedeze în fiecare situaţie. Cuvintele sale testamentare pentru ucenici, chemaţi să nu întrerupă firul paternităţii spirituale în Biserică, reflectă o conştiinţă luminată : „Să mă pomenească la sfânta rugăciune cât vor fi în această viaţă trecătoare şi să crească şi ei ucenici duhovniceşti. Ce au văzut bun la mine, să urmeze; iar ce au văzut rău, să mă ierte, ca să fie şi ei iertaţi de Dumnezeu în cer !”
Unul dintre aceşti ucenici ai săi, făcea un portret generic al duhovnicului :
„Marele Duhovnic este Hristos. Ceilalţi duhovnici, mai mari sau mai mici, trebuie să privească mereu la El[...]Duhovnicul bun este modest ; Duhovnicul bun nu caută ale sale; Duhovnicul bun se roagă mult pentru ucenici, îi pomeneşte la Sfânta Liturghie[...] Duhovnicul bun nu se laudă cu nevoinţa sa şi eventual cu vreun dar pe care l-a primit de la Dumnezeu ; [...] Duhovnicul bun se bucură cu cei ce se bucură şi plânge cu cei ce plâng; Duhovnicul bun iartă, nu judecă, pentru că judecata este a Judecătorului din Ceruri; Duhovnicul bun iubeşte pe păcătos, chiar dacă nu-i de acord cu păcatul lui; Duhovnicul bun[...] îi învaţă pe ucenicii săi să zidească pe temelie bună[...] ;Duhovnicul bun învaţă că pocăinţa se lucrează în taină, nicidecum în ochii oamenilor ;Duhovnicul bun învaţă că pocăinţa se încheie la mormânt[...]; Duhovnicul bun face lucrarea sa pentru Dumnezeu şi nicidecum pentru oameni.[...] Un astfel de duhovnic a fost Părintele Paisie Olaru, poate cel mai nevoitor monah de la Sfântul Calinic Cernicanul încoace.”(Arhim. Timotei Aioanei)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu