Din egoismul(conştient sau inconştient!) se naşte iubirea de sine, iar în inima în care stăpâneşte acest trist sentiment nu mai este loc pentru Dumnezeu. Nu-L poţi iubi nici pe Domnul, nici pe aproapele cât timp te iubeşti pe tine şi trăieşti pentru a-ţi satisface dorinţele, poftele şi capriciile sau chiar idealuri tale aparent nobile.
Egoismul nevoii de a-ţi face voia te orbeşte şi te închide ascultării voii lui Dumnezeu. Experienţa de o viaţă mi-a arătat cât poate creşte acest monstru interior şi cum te perverteşte, întunecând în tine chipul dumnezeiesc. Din egiosm alergăm după efemere plăceri şi fugim de durere, confundăm ţelul adevărat al venirii noastre în lume cu scopuri lumeşti, înşelătoare, vânăm vânt şi culegem furtună.
Egoismul ne împiedică să ne vedem sau să ne recunoaştem defectele şi lipsurile, eşecurile şi ticăloşiile, tot ceea ce ar putea leza părerea înaltă de sine pe care ne-am construit-o pentru uzul interior, ca oglindă falsă în care să ne autoadmirăm. Egoismul este inevitabil restrictiv pentru cel de lângă noi, nu îi dă voie să se afirme ca să nu ne ştirbească sau să nu ne umbrească statura.
Egoismul îl preferă pe celălalt pentru sacrificiu şi se cruţă pe sine. Duhul acesta al impunerii mele în faţa ta, celălalt, trimis de Domnul să mă limiteze tocmai pentru a nu da proporţii aberante egoismului meu, se ascunde în cutele cele mai adânci ale sufletului şi nu-l poţi detecta uşor, fiind adeseori travestit sub masca altruismului. Ori de câte ori săvârşesc faptele dragostei de Dumnezeu şi de aproapele numai ca să-mi menţin buna opinie despre mine fac jocul egoismului care încearcă să împace printr-un truc şi conştiinţa şi iubirea de sine. Îmi pot cultiva calităţile fireşti şi virtuţile creştine în stare deplină de egoism, având nevoie de ele ca să mă pot autoadmira şi îmbăta de sentimentul mulţumirii de sine.
Dar egoismul este feroce atunci când se pune problema fericirii vremelnice: acum şi aici eu vreau şi cred că am dreptul să fiu fericit/ fericită. Chiar dacă Sfânta Scriptură nu ne menajează, amintindu-ne că dreptatea noastră înaintea lui Dumnezeu este ca o cârpă lepădată, noi nu încetăm să ne considerăm îndreptăţiţi la fericire. Cum ai să convingi pe vreunul că fericirea e doar o formă de egoism care ignoră păcatele, prin care ne-am câştigat doar dreptul la moartea veşnică? Că mila lui Dumnezeu ne-a dăruit iertarea, dar îndreptarea se face pe tot parcursul vieţii, prin ispite, necazuri şi suferinţe tămăduitoare? Cu egoism pretindem să primim de la Domnul fericirea pământească, ţinându-L de rău dacă nu ne-o acordă. E atât de greu să ajungi să primeşti şi să iubeşti suferinţa dăruită ţie de dragostea Lui. Tot ţi se pare că nu e în regulă să suferi. Dar Domnul, oare n-a suferit pe Cruce? N-a suferit murind ca să se bucure înviind? Putem noi să urmăm altă cale decât cea deschisă de El?
Întăreşte-ne, Doamne, în lupta cu fiara aceasta cuibărită în suflet!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu