Patericul Maicii Domnului(III)

Era în ajunul Bunei-Vestiri(în acel an praznicul a căzut în sâmbăta din săptămâna a treia a Postului Mare), când s-a apropiat de paznicii Zoei, mai bine spus ai „întemniţatei” Zoe, un bătrânel simplu, blajin şi plin de bunătate. Acesta i-a rugat pe paznici să-i îngăduie s-o vadă pe Zoe, însă aceia nu l-au lăsat. Bătrânul a venit şi în ziua următoare, dar paznicii, fiind credincioşi poruncilor mai-marilor lor, nu i-au îngăduit să o viziteze. A treia zi, chiar în ziua praznicului, paznicii l-au lăsat, dar l-au urmărit ca să audă ce-i va spune Zoei. El i-a vorbit cu multă duioşie, ca şi cum ar fi cunoscut nenorocirea ei în amănunt, starea ei în picioare de atâtea zile, dar şi pocăinţa ei. Apoi i-a spus: „Cred că ai obosit de atâta stat în picioare”.

După ce a trecut puţin timp, santinelele au vrut să-l scoată afara pe bătrân, dar acesta nu se mai afla în cameră. Într-un mod misterios, bătrânelul plecase dintre ei. Toţi au fost încredinţaţi că acel bătrânel fusese însuşi Sfântul Nicolae.

Zoe a rămas în picioare patru luni(exact o sută douăzeci şi opt de zile), adică până la Paşti, care în acel an a căzut pe 23 aprilie.

În noaptea „Luminatei Învieri a lui Hristos”, Zoe, ca o altă mironosiţă, a vestit marele praznic cu strigăte puternice:

- Rugaţi-vă! Rugaţi-vă!

Paznicii de noapte s-au cutremurat de spaimă la strigătele ei şi se întrebau de ce strigă atât de înfricoşător? Dar, fiindcă în acea clipă ea vedea în faţa ochilor întreaga lume, a început să le spună celor de faţă în chip profetic următoarele: „Înfricoşător! Arde pământul! Rugaţi-vă! Întreaga lume se pierde din cauza multelor ei păcate! Rugaţi-vă!”.

Din acea clipă, Zoei a început să-i curgă sângele prin vene, trupul i s-a reînsufleţit, iar muşchii au început să se înmoaie şi să i se încălzească. În cele din urmă a revenit la starea normală. Au aşezat-o pe pat, dar ea a continuat să strige şi să-i cheme pe toţi la pocăinţă şi la rugăciune pentru lumea care se pierde din cauza fărădelegilor ei, precum Sodoma şi Gomora.

- Cum de ai rămas vie până acum? Cine te hrănea? Au întrebat-o.

- Porumbeii, porumbeii(adică Sfântul Duh) mă hrăneau, a fost răspunsul ei.

„Din aceasta se vădeşte că a primit din Dreapta Domnului milă şi iertare de păcate. Domnul a iertat păcatele Zoei pentru rugăciunile Sf. Nicolae, făcătorul de minuni, şi pentru multele şi marile ei suferinţe, pentru stare în picioare timp de o sută douăzeci şi opt de zile”.

Toate aceste întâmplări necunoscute regimului comunist din Rusia, au avut o influenţă puternică asupra locuitorilor din Kuimbâşev şi ale sătenilor de primprejur. Altele le spuneau comuniştii şi altele le înfăţişau viaţa şi realitatea. Mulţi oameni, văzând minunile auzind strigătele şi îndemnurile Zoei la rugăciune şi la pocăinţă, şi-au recăpătat credinţa în Dumnezeu, această credinţă pe care regimul comunist se trudea s-o înăbuşe în sufletele lor prin basme înşelătoare şi mincinoase despre singurul rai, raiul pământesc.

Mulţi oameni care aveau credinţa amorţită s-au deşteptat atunci când au văzut că se săvârşeau minuni una după alta. S-au întors în biserică cu pocăinţă pentru a recâştiga cât mai repede timpul pierdut, pe care îl chieltuiseră pentru lucruri pământeşti. Toţi câţi nu aveau cruce la gât, mergeau la biserică şi cumpărau, iar apoi o purtau cu demnitate. Nu se temeau că puteau să plătească scump aceasta. Erau pregătiţi să îndure temniţele, surghiunurile şi îngheţata Siberie[…] De aceea, simţeau o bucurie, pe care o cunoşteau pentru prima oară şi pe care nimeni nu putea să le-o ia, căci era o bucurie a inimii, o bucurie lăuntrică. Se întorceau la Hristos atât de mulţi oameni, încât nu ajungeau cruciuliţele din biserici pentru toţi cei care cereau să le poarte la gâtul lor.

Lumea, cutremurată fiind de cuvintele Zoei şi pocăindu-se pentru viaţa trăită departe de Biserică, cerea iertarea păcatelor, repetând cuvintele ei, cuvinte ce porneau din inimă şi care arătau noua lor stare sufletească: „Înfricoşător! Arde pământul! Rugaţi-vă! Întreaga lume se pierde din cauza multelor ei păcate! Rugaţi-vă!. Oamenii se pierd pentru fărădelegile lor!”

A treia zi de Paşti Zoe a plecat din această viaţă pentru a trăi în veci lângă Domnul şi Mântuitorul ei, pe Care abia Îl cunoscuse şi pe Care Îl iubea. Străbătuse drumul pocăinţei şi al recunoaşterii greşelilor ei, după ce rămăsese în picioare o sută douăzeci şi opt de zile înaintea Domnului, pe Care Îl ruga în taină să-i ierte păcatele şi toată viaţa ei de mai înainte[…]

Zoe şi-a cunoscut propria înviere cîncă din această viaţă, după ce a prăznuit Învierea cea purtătoare de lumină a Domnului împreună cu ceilalţi creştini, iar acum aşteaptă în ceruri învierea în veşnicie a sufletului şi a trupului ei.

Patericul Maicii Domnului(II)

Ca o altă Monica, ruga milostivirea lui Dumnezeu să o ierte pe nenorocita ei fată. Zi şi noapte, credincioasa mamă se ruga cu căldură Îndelung Răbdătorului Dumnezeu să treacă cu vederea greşeala Zoiei şi să i-o dăruiască iarăşi întreagă şi sănătoasă. Şi într-adevăr, a primit ceea ce dorea. Poarta Cerului s-a deschis şi a coborât pe pământ, la Zoe, harul lui Dumnezeu, care a înnoit puterile ei vitale. Într-o clipă a văzut înaintea ei toate toate întâmplările la care luase parte în timpul vieţii. Zoe şi-a dat seama de greşelile ei şi cerea cu lacrimi fierbinţi iertare şi ajutor.

În primele zile casa Zoei a devenit loc de închinare. O mulţime de oameni, care veniseră de departe cu mijloace de transport sau chiar pe jos, umpluseră casa şi locurile dimprejur. Unora, care erau credincioşi, când o vedeau pe Zoe, li se întărea credinţa în Dumnezeu şi în atotputernicia Lui. Alţii, care erau necredincioşi şi care vedeau minunea, se întorceau la Ortodoxie. Iar alţii, atunci când vedeau cu ochii lor această minune, rămâneau necredincioşi, dar îşi făceau probleme de conştiinţă. Comuniştii, văzând „răul” pe care îl pricinuia Zoe sufletelor adepţilor lor şi că mulţi se întorceau la Hristos, au închis casa, prin porunca celor mai mari. Doi poliţişti, ce stăteau într-un post de observaţie apropiat, se schimbau odată la opt ore, nelăsând pe nimeni să intre în casă. Unii dintre poliţiştii mai tineri aveau coşmaruri în somn, iar altora li s-a albit părul dinj cauza groazei ce o simţeau atunci când auzeau strigătele zoei, care păreau că vin din adâncul iadului. În fiecare noapte urla ca lupii, atunci când sunt înfometaţi iarna. Alteori strigătele ei erau atât de înfricoşătoare încât îi îngheţau de spaimă pe cei ce le auzeau.

Nefericita mamă se ruga noapte de noapte Mântuitorului Hristos, Tămăduitorul trupurilor şi al sufletelor. Nu înceta să se roage pentru copilul ei. Mucenicia Zoei devenea cea a mamei.

- Mamă, roagă-te! Roagă-te, căci mă pierd din pricina păcatelor mele! Roagă-te! Roagă-te! Striga mereu Zoe.

L-au înştiinţat despre toate acestea şi pe Patriarhul întregii Rusii şi i-au cerut să se roage pentru Zoe.

Atunci patriarhul a spus:

- Cel care a pedepsit-o, Acela o va şi milui!

Printre persoanele cărora li s-a îngăduit să o vadă pe Zoe, au fost şi următorii:

1. Un profesor de medicină, ce se bucura de un mare prestigiu şi care a venit din Moscova pentru a face observaţii ştiinţifice. Acesta a adeverit că inima nu a încetat să bată.

2. Preoţi, pe care i-a chemat mama ei „pentru a lua din mâinile eiicoana Sfântului Nicolae”. Însă nimeni nu putea să desprindă sfânta icoană „din mâinile încremenite ale Zoei”.

3. Marele postitor şi anahoret Serafim din pustia Glinsk, care venise în Kuimbaşev pentru praznicul Naşterii Domnului. Şi fiindcă l-a rugat, acesta a făcut agheasmă şi a sfinţit icoana. Apoi a vorbit despre minunea care i s-a descoperit că va avea loc. „Trebuie să aşteptăm un semn, ce va avea loc de Paşti! Dacă nu se va întâmpla nimic, înseamnă că se apropie sfârşitul lumii!”, a spus Cuviosul, arătând cu smerenie prin acestea credinţa sa neclintită că se va întâmpla o minune.

4. Evlaviosul mitropolit Nicolae, care a citit Paraclisul şi care a proorocit şi el la rândul său: „O minune nouă trebuie să aşteptăm de Paşti”. A spus acelaşi cuvânt ca şi evlaviosul ieromonah, luminat fiind şi el de acelaşi Duh Sfânt

Patericul Maicii Domnului(I)

În oraşul Kuimbaşev(astăzi Samara) din Rusia Sovietică trăia o familie mică: o mamă foarte evlavioasă împreună cu singura ei fiică, Zoe. Mama, cu toate că trăia sub regimul ateist, nu şi-a pierdut credinţa moştenită de la părinţii ei în Iisus Hristos, în Maica Domnului şi în Sfinţii Bisericii noastre. Din nefericire, Zoe suferise influenţa directă a regimului comunist ateu. Într-o zi a invitat la cină şapte prietene ale ei împreună cu alţi tineri, pentru a petrece.

Era în seara Ajunului Anului Nou din 1956, în Postul Crăciunului. În acea seară, credincioasa mamă a mers la biserică să se roage. Nu a uitat însă înainte de a pleca să o roage pe Zoe cu o voce tremurândă şi cu frică dumnezeiască în inimă, să nu mănânce de frupt şi să nu danseze, ci să cinstească perioada postului bisericesc, rânduielile Bisericii şi canoanele Sfinţilor Părinţi. Însă Zoe, care era atee, nu avea urechi ca să audă rugăminţile mamei şi nici inimă ca să simtă zbuciumul ei sufletesc.

Invitaţii se adunaseră, dar logodnicul Zoei întârzia să vină. Numele lui era Nicolae. Fetele şi băieţii s-au împărţit în perechi şi au început să danseze o horă rusească. Zoe însă rămase fără partener. Atunci diavolul a găsit ocazia ca să-i zăpăcească mintea. Aceasta a văzut pe iconostasul din casă icoana Sf. Nicolae, care avea o privire dulce şi plină de seninătate. A coborât de la locul ei această icoană pe care mama ei o împodobise cu mare evlavie şi a spus: „Îl voi lua pe acest Nicolae şi voi dansa şi eu împreună cu ei”. Prietenele ei, atunci când au văzut-o, au încremenit de frică. Cu toate că trăiau în ateism, însă înăuntrul inimilor lor Dumnezeu trăia şi aştepta întoarcerea lor. Au sfătuit-o să nu săvârşească acea nelegiuire. Însă arma ateismului este obrăznicia lipsită de judecată. De aceea tânăra a spus: „Dacă există Dumnezeu, să mă pedepsească”. Dar Dumnezeu nu pedepseşte, ci El ceartă cu milă pe cei neghiobi şi obraznici, spre înţelepţire. Şi astfel, îmbrăţişându-l pe Sf. Nicolae, a început să danseze. După ce a făcut două-trei învârtituri, băgându-l pe sfânt în horă în locul unui bărbat, s-a auzit deodată în cameră un zgomot înfricoşător, o vijelie, o lumină orbitoare ce strălucea ca fulgerul. Zoe a văzut că Dumnezeu, de Care se îndoia şi pe Care îl nega, există. L-a văzut în urgia Sa, deşi mică, prin care voia să o cuminţească.

Bucuria s-a transformat în frică şi în groază[…]

Iadul se mutase în cameră. Cu toţii au plecat înfricoşaţi. Numai Zoe se preschimbase într-o a doua Evă şi primea urmările încălcării legii lui Dumnezeu. Zoe stătea nemişcată ca un stâlp de sare, cu icoana Sfântului la piept., împietrită ca marmura[…] Îndată au venit nişte doctori, dar aceştia nu au putut să-i dea nici un ajutor sau să o aducă în simţiri. […] Au încercat să-i facă injecţii, dar acele seringilor se strâmbau şi se rupeau de îndată ce se atingeau de trupul de marmură. Au vrut să o ducă la spital, dar era cu neputinţă, căci nu puteau să o mişte de la locul ei.[…] În mod ciudat însă, inima îi bătea regulat. . Zoe era vie.”

Impresionant! Sf. Daniela

Această floare aleasă a răsărit pe pământul românesc în anul 1967. De micuţă era foarte apropiată de Dumnezeu. Când ieşea de la şcoală trecea totdeauna pe la biserică. Pentru aceasta era mustrată foarte aspru de tatăl ei: „Unde ai fost? Toata ziua la biserică? La popii tăi? Ce ţi-a dat ţie Dumnezeu?” Iar ea nu zicea nimic, numai lacrimile îi curgeau pe obraji.

Era evlavioasă şi stătea mult timp la rugăciune. La banchetul de la sfârşitul liceului n-a vrut să se ducă. Diriginta ei o ruga: „Hai, Dănuţa, vino şi tu cu noi!”, însă ea a zis: „Nu pot, dar să ştiţi că eu vă iubesc foarte mult pe toţi, însă la banchet nu pot veni…iertaţi-mă…”. Era foarte blândă şi foarte bună cu toţi. Îi ajuta pe colegi la lecţii; stătea şi noaptea să scrie pentru ei. Învăţa foarte bine, atât la şcoală, cât şi la facultate. Îi plăcea foarte mult să lucreze. Toate hăinuţele ei erau făcute de ea.

A fost fiică duhovnicească a Cuviosului Părinte Sofian de la Sfânta Mănăstire Antim.

Continuarea articolului la:

http://apologeticum.wordpress.com/2009/06/29/marturii-zguduitoare-din-viata-mucenitei-daniela-din-bucuresti/

Inima

„Domnul a poruncit: Să vă iubiţi unul pe altul!(Ioan 15, 17). Inima noastră se împotriveşte acestor cuvinte întru lucrarea lor, în viaţa obişnuită , în ciocnirile de zi cu zi cu aproapele. Ea este iubitoare de sine, mândră, îndrăzneaţă, rea, întunecată, lipsită de simţire, neliniştită, plină de patimi. Pe o astfel de inimă a noastră trebuie să o răstignim…Suntem datori să-i tăiem voia ei şi să facem voia lui Dumnezeu.”(Sf. Ioan de Kronstadt)

"Descoperiţi personalităţile cele mai răsărite ale întregii generaţii şi urmaţi-le!

Stă în mâna fiecăruia dintre noi să ne îndreptăm. E destul să cauţi pe cineva de care să te sprijini când ai nedumeriri. Caută un om, fiindcă pilda vie şi cuvântul viu preţuieşte mai mult decât toate legile şi cărţile. Judecaţi singuri: dacă citirea(unei legi sau a unei cărţi) ar fi deajuns, ar trebui ca toţi creştinii, care au la îndemână Evanghelia, să fie mai de treabă decât toţi Mahomedanii, decât toţi Budiştii, Confucianiştii şi gloata tuturor păgânilor. Aşa este? Poate vreunul dintre noi să se creadă mai bun şi mai drept decât Ghandi, care a biruit şi pe duşmani prin smerenia şi prin purtarea sa cinstită, deşi el nu-i creştin?

Gândiţi-vă bine: Dacă citirea şi tâlcuirea Evangheliei ar fi îndestulătoare spre a îndrepta pe cineva, ar urma ca toţi clericii creştini să duca o viaţă mai dreaptă decât a tuturor mirenilor. Îndeosebi profesorii Seminariilor preoţeşti ar trebui să fie la nivelul marilor părinţi ai bisericii, iar magistrii facultăţilor teologice ar trebui să fie cele mai înalte personificări ale tuturor virtuţilor creştine.(Cât despre căpeteniile ierarhiei bisericeşti, aceia ar urma să fie însăşi imaginea lui Iisus pe pământ…)

Aşa sunt?

Nu iau asupra-mi sarcina de a răspunde la această grea întrebare. Nu vreau să judec nici Bizanţul, nici Roma, nici Moscova, nici pe Luther, nici pe Calvin şi nici pe nevrednicul Henric al VIII-lea(un fel de Irod al Angliei) care s-a crezut totuşi să îngrijească tocmai el…de aplicarea doctrinei lui Iisus! Nu judec pe nimeni.

Dar un lucru cred că pot să-l spun[…] afirm în chipul cel mai categoric – că, ocupându-se de cărţi, de programe, de examene şi alte amănunte, îndrumătorii tineretului au pierdut din vedere tocmai lucrul esenţial: Faptul că virtutea e un talent. Înainte de a fi rezultatul unei lungi disciplinări, aplecarea spre virtute este un dar din naştere, ca şi talentul pentru pictură, sculptură, muzică, poezie sau altă artă. […] Virtutea, după cum arată şi rădăcina latinească a cuvântului, este o putere virilă; prin urmare, dacă vrei îndreptare, caută împrejurul tău un om drept, nu oricine are bărbăţia morală a virtuţii. Ba am putea spune că însăşi credinţa este un dar din naştere, un talent. Prin urmare, dacă vrei îndreptare, caută împrejurul tău un om drept…, pe unul care crede…

[…] Din nefericire, nu poate crede cine vrea, după cum nu poate fi orişicine pictor, muzicant, poet, matematician, filosof sau altă potenţă superioară a sufletului omenesc. Iată de ce, în căutarea unui îndreptar de viaţă printe contemporani, trebuie să deschidem bine ochii pe cine alegem. Secolul trecut pusese foarte jos ţinta vieţii. Karl Marx(evreu), potrivit concepţiei sale materialiste, formulase ca ideal social, confortul colectiv(am putea zice, cocina confortului). Prin urmare, în latura aceasta nu era tocmai greu să găseşti un model de viaţă. Cel dintâi epicureu cu gusturi mai subţiri poate părea un ideal de trai, dacă te mulţumeşti cu atât. Dar un om, care e în adevăr om, simte numaidecât vulgaritatea unei astfel de concepţii. Carlyle sau Nietzsche pentru nimic în lume n-ar fi dorit să ducă un trai de burtă-verde. Idealul lor a fost viaţa eroică, adică Eroul. Prin urmare, tânărul care îşi dă seama de criza morală a epocii noastre şi are destul simţ critic, va înţelege că nu o concepţie materialistă sau cine ştie ce organizare de sindicate, biblioteci şi alte lucruri moarte, poate duce la o viaţă nouă. Îndrumarea nouă nu-i poate veni decât de la cei născuţi cu un mare talent moral, iar pe unii ca aceştia trebuie să-i căutăm grabnic noi, oamenii de rând, şi să-i punem ca Mentori ai tineretului.

Aceasta e calea de urmat pentru aceia în al căror suflet se zbuciumă alte aspiraţii decât ale tinerilor de acum o jumătate de veac sau chiar un sfert de veac. Acesta e sfatul pe care îl dau iniţiatorilor acestei mişcări: descoperiţi personalităţile cele mai răsărite ale întregii generaţii şi urmaţi-le! Atâta preţuieşte un popor într-o epocă dată, cât preţuiesc oamenii săi reprezentativi. Aceia dau tonul, aceia hotărăsc nivelul până la care se poate înălţa viaţa mulţimii.

Voiţi o dovadă concretă? Observaţi ce face Socrate. Cu toată evlavia sa pentru Dialectică, şi cu toată afirmarea că „virtuţile sunt raţionamente”, de la o vreme şi-a luat seama că vorbele sunt puţin lucru, faţă de înrâurirea directă a unui om superior. De aceea, el sfătuieşte pe discipolii săi să-şi caute fiecare un prieten bun şi înţelept(filos saphis kai agathos). Iar regula aceasta a rămas apoi şi la creştini. Monahii trimit pe fraţi , adică pe novici, să facă „ascultare” pe lângă unul mai priceput, a cărui purtare poate să fie luată drept pildă. […]

Cu alte cuvinte, caută ca sprijin al vieţii tale purtarea aceluia pe care îl socoţi om mai deplin. Iată pe ce cale am putea ajuta mai sigur întărirea creştinismului nostru.

Simion Mehedinţi, Apropiere de Iisus, Editura Rotonda, Piteşti, 2009

"Creştin perfectibil poţi fi oriunde şi oricând"

„Sunteţi sau voiţi să deveniţi o generaţie nouă. Mărturisiţi: „Vrem să fim români integrali…”; „Vrem să fim creştini…”

Foarte Bine. Presupun că toţi ştiţi ce înseamnă să fii Român întreg. Prin urmare nu ne mai rămâne decât să răspundem azi şi la această întrebare:

Cum s-ar putea înfăptui o viaţă mai creştină în ţara noastră? Cum am putea merge pe urmele lui Iisus?

***

Unii socotesc că lumea românească s-ar îndrepta iute şi degrabă dacă am tipări multe cărţi bisericeşti sau dacă am pune măcar Biblia pe masa fiecărui părinte de familie.

Credinţa asta e o copilărie, ca şi închipuirea că poporul nostru s-ar schimba de azi pe mâine, dacă am stârpi analfabetismul! Fără îndoială, nu e rău să ştie cineva meşteşugul de a înmuia condeiul în cerneală şi a înşira semne negre pe hârtia albă sau a înţelege semnele făcute de altul. Dar e o naivitate vrednică de negrii Africii să ne închipuim că hârtia scrisă sau tipărită poate să schimbe viaţa unui popor[…]

Din contră, experienţa anilor din urmă, cu „declasarea tineretului în masă” prin atâtea şi atâtea şcoli răsărite ca ciupercile pe gunoi, ne-a învăţat un adevăr definitiv: De când e lumea lume şi cât va fi lumea lume, vorbele, cărţile şi diplomele n-au mântuit şi nu vor mântui pe nimeni. Singură munca efectivă este hotărâtoare.

Să vă dau o dovadă palpabilă. Acum vreo douăzeci şi ceva de ani, tot în legătură cu îndrumarea creştină a vieţii, s-a început în Capitala ţării o mişcare destul de vie: adunări, discursuri, articole prin ziare, statute[…] Dar că s-ar fi născut o înviorare a creştinismului în ţara noastră de atunci încoace, Dumnezeu să mă ierte, aşa ceva nu pot crede.

***

Din contră, în loc a ne înălţa, am căzut şi mai jos. Dacă s-ar scula din morţi Varlaam, Dosoftei, Veniamin Costache ori Melchisedec, pe care l-am cunoscut şi eu în copilăria mea, şi-ar vedea ei lumea de azi, mare întristare i-ar cuprinde.

„Atâtea fraude în instituţiile publice, atâtea falimente în cele comerciale, demagogia care se manifestă tot mai desmăţat şi nimiceşte viaţa politică, lipsa de reacţie înpotriva a tot ceea ce este evident primejdios ordinii şi progresului, sunt toate nu efectele unei stări economice proaste, ci ale unei stări morale bolnăvicioase. Deficitul material, de care ne tot vorbesc economiştii, este rezultatul unui deficit moral.”

Ştiţi cine spune aceste cuvinte? – Însuşi capul bisericii române.”

Aşadar, vorbele, cărţile, legile şi regulamentele n-au vindecat pe nimeni, cu toate că de la război până azi s-au votat la noi peste trei mii de legi, s-au tipărit munţi de reviste şi de cărţi, iar ziarele pătrund acum până în fundul satelor.

Dimpotrivă, suntem tot unde eram acum douăzeci şi ceva de ani, ba în unele privinţe stăm cu mult mai jos[…]

Unde putem găsi o temelie sigură pentru rezidirea creştinismului în România, începând chiar de la slujitorii altarului?

După credinţa mea, orice reformă e stearpă dacă cerem mai mult decât se poate cere. Ceea ce trebuie să vă stea neclintit în minte este slăbiciunea firii omeneşti. Viaţa nu e geometrie. Un trai cu adevărat creştin, cum cere Evanghelia, nu poate duce nimeni. Numai în lumea cugetării pure, Adevărul şi Binele pot fi urmate fără şovăire. Îndată însă ce păşim în viaţa practică, erorile şi lunecările se ţin lanţ. De dimineaţă până seara, greşeşte fiecare om de zeci şi sute de ori. Chiar dacă nu greşim cu gândul, greşim cu fapta, căci ea rămâne totdeauna cu ceva în urma raţionamentului. Iar când nu păcătuim cu ştiinţă, păcătuim şi fără ştiinţă…

Lunecarea este inevitabilă. O ştiu, de altfel, şi păgânii: Errare humanum est. O ştiu şi creştinii: Nimeni nu e fără de păcat…deoarece izvorul păcatului este în noi încă de la naştere. Ispita e mereu împrejurul nostru, ca şi aerul pe care-l respirăm. Cine crede altcum este ori strâmt la minte, ori un fariseu mai făţarnic decât cei care L-au răstignit pe Iisus. De altfel, însuşi întemeietorul Creştinismului a relevat de la început imperfecţiunea firii omeneşti. „Este peste putinţă să nu vină smintelile”(Luca 17, 1), adică lunecările. De aceea El s-a arătat atât de indulgent faţă de cei vinovaţi.[…]

- Omule, viaţa nu e geometrie. Eşti imperfect din naştere, grozav de imperfect. Aşa că chiar de-ai fi înţeleptul înţelepţilor, greşeşti de dimineaţă până seara, fiindcă aşa e firea ta omenească.[…]Aşadar, zice creştinul: Poţi să ai dialectica lui Socrate, nobleţea de sentiment a lui Platon, ştiinţa lui Aristotel şi a tuturor filosofilor care au fost şi vor mai fi, omule, tot eşti supus greşelilor. Perfecţiunea nu e şi nu poate fi în lumea pământească.

Dar asta nu e un temei să stai cu braţele încrucişate, ca un fatalist. E adevărat că nu poţi fi creştin deplin, dar creştin perfectibil poţi fi oriunde şi oricând. Din naştere te urmăreşte slăbiciunea( păcatul originar al firii omeneşti şovăitoare), dar chiar din prăpastia viciului te poţi ridica, dacă se deşteaptă în tine dorinţa de îndreptare şi-ţi înalţi ochii spre o ţintă ce stă peste zarea vieţii trecătoare. Gândeşte-te: cât îi trebuie corăbierului ca să scape de pieire? O singură raza trimisă din înălţimea unui far. Aşadar, mântuirea e totdeauna cu putinţă[…].

Prin urmare, punctul de plecare al educaţiei creştine este acesta: Perfecţiunea nu e cu putinţă, e posibilă totuşi perfecţionarea. A face, deci, din poporul nostru un popor de sfinţi, asta nu stă în cadrul firii omeneşti. Să-l apropiem, însă, de învăţăturile Evangheliei, asta se poate orişicând.

Simion Mehedinţi(1934)

Fotografia: http://www.unibuc.ro/ro/main_portrete_ro

Simion Mehedinţi (n. 19 octombrie 1868, Soveja - d. 14 decembrie 1962, Bucureşti) a fost un academician, geograf şi geopolitician român. Spirit filozofic, format la şcoala lui Titu Maiorescu, a desfăşurat o vastă activitate culturală ca educator al maselor şi cu deosebire al tineretului, prin scrierile şi numeroasele sale conferinţe ţinute în faţa studenţimii române din centrele universitare ale ţării.

Şi-a făcut studiile la Bucureşti, apoi în Franţa şi Germania. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti, la prima catedră de geografie din România. Academician - a fost membru titular al Academiei Române din anul 1915. A fost director al revistei Convorbiri literare.

A avut un rol important în dezvoltarea gândirii geografice şi geopolitice în România. S-a preocupat de stabilirea obiectului şi conţinutului geografiei, de precizarea locului ei în sistemul ştiinţelor, de determinarea legilor şi categoriilor geografice şi a metodelor de cercetare în geografie şi geopolitică.

A elaborat un sistem propriu de gândire geografică, concretizat în lucrarea sa fundamentală Terra - introducere în geografia ca ştiinţă (2 vol., 1931). Între 1940 şi 1944 a colaborat cu revista Geopolitică şi geoistorie.

Numit la 17 mai 1900 profesor la Facultatea de Litere din Bucureşti, la prima catedră de geografie înfiinţată în ţara noastră, Simion Mehedinţi a format în această calitate generaţiile de mari geografi ai ţării în frunte cu George Vâlsan, Constantin Brătescu, Vintilă Mihăilescu, Mihail D. David şi alţii. A devenit membru al Mişcării legionare şi era un admirator zelos al lui Corneliu Zelea Codreanu.

A colaborat la numeroase ziare şi reviste (mai ales Convorbiri literare pe care a condus-o mulţi ani): "Cuvântul Studenţesc", "Duminica poporului", "Lamura", precum şi la cele de specialitate, cu multe studii de geografie, metodologie geografică şi mai ales antropogeografie: "Analele Academiei Române", "Buletinul Societăţii Române de Geografie", "Analele Dobrogei", "Natura", "Anuarul de Geografie şi Antropogeografie", "Volkermagasin" (Germania) şi multe altele.

Marginalizat după instaurarea comunismului (cea mai mare parte a studiilor sale fiind interzise de noua orânduire politică), s-a stins din viaţă în anul 1962.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Simion_Mehedin%C5%A3i

Cei buni

Se arată prin smerenia lor.

Nu ţin seama de lucrurile lor personale şi nu pun decât foarte puţin preţ pe ele. Cât despre alţii, tot li se pare mai presus.

În toate lucrurile lor smerenia stăpâneşte.

Cu cât lucrează mai mult, cu atât îşi plac mai puţin.

Dorinţa vie le este de-a plăcea lui Dumnezeu.

Tot ceea ce ostenesc ei pentru Dumnezeu li se pare nimic.

Sunt foarte fericiţi când nu sunt băgaţi în seamă şi când sunt criticaţi de alţii în lucrările lor. Când sunt lăudaţi de cineva ei sunt foarte uimiţi.

Nu doresc altceva să înveţe decât numai ce le este de folos.

Cei smeriţi nu dau învăţături nimănui.

Părintele Arsenie Boca

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Sâmbătă[ Rom. 3, 28, 4, 3; Mt. 7, 24; 8, 4]. Evanghelia de azi ne vorbeşte despre faptul că cel ce ascultă cuvintele Domnului şi le plineşte se aseamănă celui ce îşi clădeşte casa lui pe stâncă; iar cel ce ascultă şi nu plineşte se aseamănă celui ce îşi clădeşte casa pe nisip. Să înveţe asta fiecare şi să-şi repete cât mai des. Iar adevărul cuprins aici e limpede şi pe înţelesul fiecăruia. Şi fiecare are la îndemână mulţime de experienţe proprii de acest fel. Gândurile, de pildă, atâta vreme cât sunt numai în minte, nu au statornicie şi se învălmăşesc, dar când le aşterni pe hârtie sunt statornice şi consistente. De asemenea, amănuntele orişicărei întreprinderi sunt nesigure şi se tot schimbă până când n-o începi; iar după ce ai purces s-o îndeplineşti s-a terminat cu diferitele planuri şi închipuiri. Întocmai la fel e şi cu regulile duhovniceşti: până ce nu le-ai împlinit parcă sunt străine, exterioare şi lipsite de consistenţă; după ce le împlineşti, intră înlăuntrul tău, îşi fac sălaş în inimă şi pun acolo temelia caracterului. Aşadar, luaţi seama cum umblaţi!

Sfanta Ioana Mironosita - 27 iunie

Nu stiam mare lucru despre aceast sfanta al carei nume il port pana anii trecuti. Chiar vara trecuta am primit prima si singura icoana cu Mironosita Ioana. Am vazut-o la Sihla si am primit-o de ziua de nastere, in septembrie. Din pacate icoana am lasat-o acasa la parinti. Mi-am zis sa le-o las macar pe ea daca eu tot le-am plecat de acasa:) Si nu m-am putut indupleca sa nu ascult, desi imi era draga tare. Nu am o poza cu cea de acasa, dar am gasit una in aceeasi reprezentare pe net.
Adaug si cuvintele din Sinaxar despre Sf Ioana, praznuita azi:

Sfânta Ioana Mironosiţa, soţia lui Chusa, administratorul proprietăţii Regelui Irod, a fost una din femeile care L-au urmat şi însoţit pe Iisus Hristos în perioada misiunii sale pe pământ. Ea este amintită de Sf. Ap. Luca:

"... si erau cu Iisus Ioana, femeia lui Huza, un iconom al lui Irod, si Suzana si multe altele care le slujeau din avutul lor" (Luca, 8:3)

Împreună cu celelalte mironosiţe, Ioana s-a dus la mormântul Mântuitorului ca să ungă trupul sfânt cu mir după moartea Sa pe Cruce, auzind de la îngeri despre minunea învierii lui Hristos.

"... si ele erau: Maria Magdalena si Ioana si Maria lui Iacov si celelalte impreuna cu ele, care vesteau catre Apostoli acestea" (Luca, 24:10)

Conform tradiţiei, ea a fost cea care a recuperat capul Sf. Ioan Botezătorul, după ce Irod a dat ordin să-i fie tăiat şi aruncat. Sf. Ioana mai este prăznuită şi în Duminica Mironosiţelor.

Sursa: http://esticegandesti.blogspot.com/2008/06/sfanta-ioana-mironosita.html

Commemorated on June 27

Saint Joanna the Myrrh-bearer, wife of Chusa, the household steward of King Herod, was one of the women following and attending the Lord Jesus Christ during the time of His preaching and public ministry. She is mentioned in Luke 8:3 and 24:10. Together with the other Myrrh-bearing Women, St. Joanna went to the Sepulchre to anoint the Holy Body of the Lord with myrrh after His death on the Cross, and she heard from the angels the joyful proclamation of His All-Glorious Resurrection. According to Tradition, she recovered the head of St. John the Baptist after Herodias had disposed of it (February 24).

St. Joanna is also commemorated on the Sunday of the Myrrh-bearing Women.

SOURCE:

SAINT OR FEAST POSTED THIS DATE 2008:

Sfaturi

« Când pântecele este strâmtorat, atunci se smereşte şi inima. »

###

« De va voi omul, de dimineaţă până seara ajunge la măsura dumnezeiască »

###

« Nu pot trăi la un loc doi oameni care nu au acelaşi scop »

###

« Prin blândeţe se nimiceşte stăpânirea lumii acesteia. »

###

« Prin pacea din noi adeverim pe Hristos în viaţa noastră. »

###

« Cel ce iubeşte tăcerea fără de tulburare petrece şi nici pe aproapele nu-l întărită. »

###

« Pofta aprinsă o sting foamea, osteneala şi singurătatea. »

Icoana Maicii Domnului de la Tihvinsca

Arătarea icoanei făcătoare de minuni a Preacuratei Fecioare Maria care se numeşte Tihvinsca

În anul 6851 de la facerea lumii, pe vremea dreptcredincioasei stăpâniri a marelui domn Dimitrie Ioanovici, în xzilele preasfinţitului mitropolit Pimen şi ale lui Alexie, arhiepiscopul marelui Novgorod, s-a arătat preacinstita icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, având zugrăvit pe mâna stângă Pruncul cel mai înainte de veci, pe Domnul nostru Iisus Hristos.

Arătarea ei a fost astfel: În hotarele marelui Novgorod, nu departe de Marea Baltică, în apele Lacului Neva, nişte pescari vânau peşte şi, fără de veste, i-a luminat de sus o strălucire cu rază luminoasă. Ei, uitându-se în sus, au văzut icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, strălucind în chipul soarelui şi mergând în văzduh pe deasupra apei, purtată de mână nevăzută. Iar ei, minunându-se foarte mult de aceea şi umplându-se de spaimă şi de bucurie, şi-au lăsat lucrul şi şi-au îndreptat ochii şi mintea la acea minune care se vedea, voind să vadă în ce parte va merge şi unde va sta acea preaslăvită icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Continuare la:

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsiun/06-26-icoana_maicii_domnului_tihfinsca.html

Sursa icoanei :http://molonlabe70.blogspot.com/2009/06/appearance-of-tikhvin-icon-of-mother-of.html

Fericitul Teodoret al Cirului - Psalmul 102

(1) Binecuvîntează, suflete al meu, pe Domnul şi, toate cele din lăuntrul meu, numele cel sfînt al Lui!

Cei ce se află cu bună cunoştinţă şi cu mulţumită către dumnezeieştile daruri se deşteaptă către cîntarea de laudă, răsplătindu-I Făcătorului de bine cu cele după putere; şi pururea este cu putinţă a-L lăuda şi a purta neuitate întru pomenire facerile de bine. Aceştia curăţă „toate cele din lăuntru” şi tot gîndul îl pornesc spre dumnezeiasca laudă. Că „cele din lăuntru” a numit gîndurile, şi aducerile aminte şi toate mişcările sufletului.

(2) Binecuvîntează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui!

Sufletul se învaţă iarăşi pe sine a se deştepta, şi a goni norul uitării şi a înnoi pomenirea facerilor de bine, căci, în loc de „răsplătiri”, Simmah a zis: „faceri de bine.” Apoi, le povesteşte pe acestea cu de-amănuntul:

(3) Pe Cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, pe Cel ce vindecă toate bolile tale;

Că Acesta ţi-a dăruit lăsarea păcatelor tale, Acesta ţi-a hărăzit vindecarea patimilor tale. Pe acestea le-a dobîndit slăbănogul, că a auzit deodată: „Lasă-ţi-se păcatele tale, şi ridică-ţi patul tău şi te du în casa ta!” Aşa a dobîndit lăsarea păcatelor muierea cea păcătoasă; aşa, tîlharul; aşa, vameşii; aşa, toţi cei ce au crezut.

***

(5) pe Cel ce umple de bunătăţi pofta ta.

Bine a adăugat pe acest „de bunătăţi”, fiindcă este şi poftă mincinoasă, pe care dumnezeiasca Lege o opreşte, iar poftele cele bune Stăpînul le împlineşte, că zice: „Cereţi, şi se va da vouă; căutaţi, şi veţi afla; bateţi, şi se va deschide vouă! Că tot cel ce cere va lua, şi cel ce caută va afla şi celui ce bate i se va deschide.” Şi: „Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi acestea toate cu prisosinţă se vor adăuga vouă.”

Înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale.

Stăpînul ne-a dăruit această înnoire prin Preasfîntul Botez şi, răzuind bătrîneţele păcatului, ne-a făcut iarăşi tineri. Împreună-glăsuiesc cu acestea şi cele zise de Dumnezeu prin Isaia Proorocul: „Iar cei ce Mă aşteaptă pe Mine vor înnoi vîrtutea lor, înaripa-se-vor ca vulturii.” Că – de vreme ce, zidindu-ne, am primit dumnezeieştile şi împărăteştile însuşiri, pe care apoi le-am înnegrit şi le-am stricat cu meşteşugirile de tot felul ale păcatului – proorocescul cuvînt ne făgăduieşte cîştigarea împărăţiei de a doua oară. Că vulturul este pasăre împărătească şi lui îi este încredinţată împărăţia zburătoarelor. Ne învaţă pe noi încă şi chipul dumnezeiescului belşug.

***

(15) Omul – ca iarba, zilele lui – ca floarea cîmpului, aşa va înflori.

Nu ne-am deosebit cu nimic de iarbă şi de floarea care în vremea verii a înflorit, iar după puţin se veştejeşte şi piere.

(16) Că duh a trecut într-însul, şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său.

Iar Simmah, aşa: „Că duh a trecut printr-însul, apoi n-a mai fost.” „Duh” numeşte sufletul, care, fiind de faţă, trupul viază şi lucrează; iar zburînd sufletul, trupul se stinge şi se strică, încît nici chipurile mai dinainte nu se cunosc, nici se cunoaşte că acest trup a fost al cutăruia, iar acela al cutăruia. Şi, dacă s-ar pleca în mormînt, cineva ar putea vedea mai cu de-amănuntul acest lucru, că toate asemenea se fac cheltuire a stricăciunii şi nu păzesc chipurile mai dinainte.

(17) Iar mila Domnului – din veac şi pînă în veac spre cei ce se tem de Dînsul, şi dreptatea Lui spre fiii fiilor,

(18) spre cei ce păzesc aşezămîntul Lui şi îşi aduc aminte de poruncile Lui, ca să le facă pe ele.

Deci aşa de stricăcioasă este firea, iar dumnezeiasca iubire de oameni îi dăruieşte să trăiască veacul cel lung, şi păzeşte pînă la strănepoţi răsplătirea dreptăţii datorată strămoşilor. Aşa, lui Iehu i-a păzit împărăţia pînă la al patrulea neam, măcar că el n-a păzit buna-credinţă desăvîrşită, ci numai întru începutul împărăţiei a arătat rîvna. Aşa, a păzit nestinsă scînteia neamului dumnezeiescului David, şi mai ales cînd odrăslise multe păgînătăţi. Şi – zice – mila aceasta o va dărui celor ce păzesc aşezămîntul Lui, şi nu aşa prost celor ce îşi aduc aminte de poruncile Lui, ci acelora care adaugă lîngă cuvinte şi lucrurile şi îşi îndreptează a loru-şi viaţă împlinindu-le.

http://psaltirea.wordpress.com/category/psalmul-102/

"Oare e greu a mărturisi pe Domnul ? Nicidecum."

Vineri[Rom. 9, 6-19 ; Mt. 10, 32-36 ; 11, 1]. « Oricine va mărturisi pentru mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înintea Tatălui Meu Care este în ceruri ». Oare e greu a mărturisi pe Domnul ? Nicidecum. Ce greutate e în a spune, atunci când se cere, că Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul Cel Unul Născut al lui Dumnezeu şi Dumnezeu, Care pentru noi a venit pe pământ, S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om, a fost răstignit, a pătimit, a fost îngropat, a înviat a treia zi, S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii, că a trimis pe Duhul Sfânt asupra Sfinţilor Apostoli, care prin puterea Lui au zidit pe pământ Sfânta Biserică, cea care, învăţând pe oameni adevărul şi sfinţindu-i prin taine, îi conduce pe toţi credincioşii, fiii săi, pe calea cea nerătăcită care duce la împărăţia cerurilor ?

Toate acestea le repetăm de fiecare dată când ascultăm şi rostim Crezul. Aşadar, ia aceste adevăruri, întipăreşte-le în inima ta şi fii gata, netemându-te de nicio făptură omenească, să mărturiseşti că aşa, şi nu altfel trebuie să crezi pentru a fi mântuit, pregătindu-te să suferi ceea ce va atrage asupra ta această mărturisire. Îngrădeşte prin cuvântul adevărului gurile dascălilor minciunii şi hulitorilor creştinismului şi vei primi ceea ce a făgăduit Domnul. Tu Îl mărturiseşti înaintea oamenilor ca Dumnezeu şi Mântuitor, iar El va mărturisi înaintea lui Dumnezeu-Tatăl că eşti un credincios următor şi mărturisitor al lui.

Sfântul Teofan Zăvorâtul