Holocaustul roşu în România
Pe cât de numeroase sunt scrierile memorialistice despre realităţile închisorilor şi lagărelor, pe atât de puţine sunt estimările cantitative privind exterminările datorate regimului comunist din România. In acest sens, putem spune că există, potrivit informaţiilor culese de noi, un singur studiu statistic conţinând date concludente şi demne de crezare privind genocidul la care a fost supus poporul român după 23 august 1944. Proiectul de valoare istorică şi morală inestimabilă al Memorialului de la Sighet şi al unui Centru internaţional de studii, crearea Fundaţiei « Memoria"(şi a publicaţiei cu acelaşi nume), realizarea serialului « Memorialul durerii »(prezentat la televiziunea română) şi sesiunile de comunicări ştiinţifice de la Sighet, ajunse, în 1996, la cea de-a treia sesiune, au dat un impuls remarcabil culegerii şi prelucrării datelor legate de crimele comuniste din România, al căror beneficiar – în parte cel puţin – este autorul acestei cărţi.
Sistematizând în mod cronologic materialul documentar de care dispunem, putem deosebi următoarele etape în desfăşurarea « holocaustului roşu » sau « genocidului comunist » în România :
~ Primul moment l-a reprezentat inexistentul armistiţiu(în realitate, « o capitulare fără condiţii ») de la 23 august 1944, soldat cu luarea ca prizonieri şi deportarea a circa 180 000 de soldaţi şi ofiţeri români în lagărele « Gulagului sovietic »; cu excepţia câtorva mii, care au revenit după ani de zile în ţară, ceilalţi au pierit fără urmă, oficial fiind declaraţi dispăruţi(n.a. - arhivele fostului KGB nu sunt încă deschise românilor şi fostul guvern şi preşedintele neocomunist al României nu au avut nici dorinţa şi nici interesul de a face lumină în acest trist capitol). O ultimă apariţie editorială, având caracter de mărturie a unui supravieţuitor, descrie secvenţe emoţionale individuale ale propriei tragedii, una din cele 180.000 consumate atunci. Trebuie să menţionăm că, după datele Comisiei Române de Armistiţiu..., numărul prizonierilor, civili şi militari, deportaţi de sovietici imediat după 23 august 1944 se ridică numai la 100.000. « Calitate » acestei comisii ca şi mulţimea surselor de referinţă care pledează pentru cifra de 180.000 ne face să dăm mai multă credibilitate acestora din urmă. Recent, în mlaştina râului Bălţi, din Basarabia, a fost descoperit un alt osuar românesc, ce conţine scheletele a peste 50.000 de soldaţi români ; [Mihai Vicol, Un « Katyn » românesc – România Liberă Internaţională, Nr. 340/ 04.08.1996] este vorba de unităţi ale Armatei Române care, în vara anului 1944, a trebuit să constituie o primă linie de rezistenţă împotriva ofensivei Armatei Roşii. Luaţi în mare parte prizonieri, au fost băgaţi într-un lagăr constituit ad hoc, la marginea râului menţionat, iar cei care au rezistat foamei, frigului şi umezelii, au fost împuşcaţi în ceafă. Puţinii supravieţuitori prin evadare au relatat, după căderea imperiului sovietic(după 1991) tragedia consumată, care, fără exagerare, poate fi încadrată drept Katyn-ul românesc. Sondajele făcute în mlaştină, în 1992, au confirmat existenţa a zeci de mii de schelete, la locul indicat de martori oculari.
~ După ocuparea ţării de către Armata Roşie, care a costat un număr ce nu va fi niciodată cunoscut de oameni simpli ucişi de soldaţii sovietici fără motiv sau pur şi sumplu pentru a-i prăda de bunuri sau pentru a le viola nevestele şi fetele, după aşa-zisele « alegeri libere » din 1946(cu ocazia cărora comuniştii strecuraţi prin sate au ucis o serie întreagă de membri ai partidelor istorice) şi mai ales după acapararea totală a puterii de către comuniştii români protejaţi de cizma sovietică, în România s-a dezlănţuit teroarea roşie, care s-a abătut, practic, asupra tuturor straturilor sociale ale populaţiei.
Florin Mătrescu, Holocaustul roşu (Crimele comunismului internaţional în cifre), Bucureşti 2008, paginile 127-128
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu