Roadele postului - „Fără post nu se poate face nicio lucrare duhovnicească”

"Să conştientizăm aşadar necesitatea postului celui ucigător de patimi şi folositor pentru suflet, care va înviora duhul, va uşura trupul, va înăbuşi păcatele

şi ne va îndemna voinţa spre culmi duhovniceşti, spre nevoinţe aducătoare de roade, 

spre foame şi sete şi dor de Iisus Hristos"

Omul cu frică de Dumnezeu nu nesocoteşte legea postului. Vă voi vorbi despre această problemă, căci diavolul cel viclean, care urăşte tot binele, merge la fiecare creştin şi, legându-l nevăzut cu nesârguinţa şi lenea, îl sileşte să nesocotească sfântul post, care dă naştere atâtor bunătăţi duhovniceşti şi care contribuie la mântuirea noastră.

De aceea , vă rog să nu-l ascultaţi deloc pe  vrăjmaşul mântuirii noastre, nici să va supuneţi patimii îmbuibării pântecelui şi nici să vă întoarceţi la obiceiul rău din trecut.

 Fiecare din noi să nu uite folosul pe care îl aduce postul. El este doctorul sufletelor noastre. Unuia îi umileşte trupul. Altuia îi potoleşte mânia. Altuia îi alungă somnul. Altuia îi sădeşte dorinţa de a face fapte bune. Altuia îi curăţeşte mintea şi-l eliberează de  cugetele viclene. Altuia îi leagă limba  cea slobodă şi nestrunită, ca să nu rostească vorbe prisositoare şi necuvioase. Altuia îi împiedică ochii să vadă încolo şi-ncoace şi să cerceteze lucruri zadarnice şi vătămătoare.

Postul, încet-încet, subţiază stratul gros al păcatului care acoperă sufletul şi alungă din el întunericul aşa cum soarele alungă ceaţa, curăţeşte ochii noştri sufleteşti şi ne descoperă soarele  dreptăţii, pe Iisus Hristos. Postul, împreună cu privegherea, înmoaie întărirea inimii şi ne dăruieşte cucernicia, încât putem trece uşor, cu harul lui Dumnezeu, peste furtuna patimilor şi a ispitelor, ajungând la limanul eliberării de patimi.

Desigur, toate acestea, fraţilor, nu e posibil să se întâmple într-o zi sau într-o săptămână, ci sunt izbutite, cu harul lui Dumnezeu, în decursul unei lungi perioade de timp, cu multă trudă, după măsura bunăvoinţei, intenţiei şi credinţei fiecăruia, după dispoziţia lui de a se împotrivi păcatului, după adâncimea neîntreruptei pocăinţe, după căldura şi intensitatea rugăciunii. Însă temelia, condiţia şi începutul tuturor acestora este postul. Fără post nu se poate face nicio lucrare duhovnicească. Virtuţile pe care le zidim pe temelia postului sunt tari şi nezdruncinate, ca şi cum le-am zidi pe stâncă. Când scoatem temelia postului şi în locul ei punem îmbuibarea pântecelui, atunci suntem târâţi de cugetele  viclene, poftele trupeşti şi patimile cele vătămătoare de suflet, aşa cum nisipul este târât de ape şi întregul edificiu al virtuţilor se prăbuşeşte.

Aşadar, pentru ca să  nu ni se întâmple răul acesta, să ridicăm edificiul vieţii noastre duhovniceşti pe temelia postului. Însă acest lucru să se facă cu voia noastră, fără ca cineva să ne silească. Trebuie să preţuim şi să îmbrăţişăm postul în mod liber şi voit. Necesitatea postului este subliniată nu numai de Tradiţia Bisericii noastre, de canoanele Sfintelor Sinoade şi de testamentele Părinţilor, dar şi de Sfânta Evanghelie.

Mai întâi, însuşi Domnul, înainte de a se măsura cu diavolul în pustie, a postit patruzeci de zile şi nopţi. Şi aceasta a făcut-o nu pentru că avea nevoie de post pentru a-l pricepe pe cel viclean, de vreme ce este Dumnezeu atotputernic, ci pentru că a vrut să ne dea, la fel ca şi înalte împrejurări, o pildă directă şi personală pe care noi să o urmăm . Acela, Dumnezeu fiind,  nu avea nevoie de post, dar noi, ca oameni, avem nevoie de acesta pentru a-l alunga departe de noi pe satana. Căci Hristos, iarăşi, ne-a încredinţat  că neamul diavolesc „cu nimic nu poate fi scos decât cu   rugăciune şi cu post”. Aşadar, după cum lupta Domnului cu diavolul a fost întemeiată pe post, la fel să fie şi lupta noastră.

Dar şi în Faptele Apostolilor citim că în biserica Antiohiei se aflau  nişte „profeţi şi învăţători”, cărora Duhul Sfânt le-a poruncit să-i lase pe Pavel şi pe Barnaba să meargă la lucrarea apostolică. Însă când şi cum le-a vorbit Duhul Sfânt? „Pe când slujeau Domnului şi posteau”. Şi într-adevăr şi-au pus mâinile peste ei(peste Barnaba şi Pavel) şi i-au lăsat să plece”. Cum au făcut acest lucru? „Postind şi rugându-se”. Şi atunci când  aceşti doi apostoli au vizitat mai târziu bisericile locale din Asia Mică „le-a hirotonit preoţi în fiecare Biserică, rugându-se cu postiri”.

Într-o epistolă de-a sa, cel dintâi dintre Apostoli îi sfătuieşte pe soţi să se înfrâneze „la vremea cuvenită, îndeletnicindu-vă cu post şi rugăciune”.

Vedem acum limpede din Scripturi însemnătatea postului. Acesta îl alungă pe diavol. Acesta îl atrage pe Sfântul Duh. Acesta ne ridică cu mintea de pe pământ, „unde ne hrănim cu hrana stricăcioasă” şi ne insuflă dorul celor cereşti, pentru „a ne desfăta în viaţa veşnică”. Acesta ne face asemănători cu îngerii netrupeşti, care niciodată nu mănâncă, ci pururi Îl laudă pe Dumnezeu. Acesta dă aripi dorului dumnezeiesc, rugăciunii şi slăvirii Domnului, studierii cuvântului Său. Căci este scris: „Nu doar cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.

Să ne săturăm, aşadar, nu pântecele nostru cu mâncăruri pământeşti, ci sufletul cu dumnezeieştile cuvinte ale Scripturii şi cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, insuflate de Dumnezeu. Hrana cerească a cuvântului dumnezeiesc ne intră în inimă, hrăneşte sufletul, luminează mintea, sfinţeşte omul în întregime. Să izgonim lenea şi trândăvia. Cel ce stă la masa şi nu are poftă de mâncare, este bolnav trupeşte. La fel şi cel ce nu ascultă şi nu studiază cuvântul lui Dumnezeu cu mare dorire şi mulţumire, acela este bolnav sufleteşte, lipsit de harisme duhovniceşti, muribund din cauza foamei şi a setei duhovniceşti.

Să conştientizăm aşadar necesitatea postului celui ucigător de patimi şi folositor pentru suflet, care va înviora duhul, va uşura trupul, va înăbuşi păcatele şi ne va îndemna voinţa spre culmi duhovniceşti, spre nevoinţe aducătoare de roade, spre foame şi sete şi dor de Iisus Hristos, Care a spus: „Eu sunt Pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în Mine niciodată nu va înseta”.

Sfântul Simeon Noul Teolog, Miezul înţelepciunii Părinţilor, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, paginile 97-101