Să fie 2010 anul lepădării noastre de lume şi de omul cel vechi!

Anul care se apropie să ne fie tuturor spre iertare deplină de păcate, spre îndreptarea vieţii, domolirea sau dezrădăcinarea patimilor şi a relelor deprinderi, înflorirea virtuţilor şi apropierea tot mai strânsă de Domnul, Căruia să-I dăruim toată viaţa noastră aceasta repede trecătoare, nădăjduind să primim de la El viaţa fără de moarte şi pacea Împărăţiei Cereşti !

Slavă lui Dumnezeu pentru toate !

Să fie 2010 anul lepădării noastre de lume şi de omul cel vechi, anul ridicării cu bucurie a crucii noastre mântuitoare spre urmarea lui Hristos până la moarte şi Înviere !

Sfântul Vasile cel Mare să mijlocească pentru noi dinaintea Tronului Sfintei Treimi !

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu să nu ne părasească în rugăciunile sale sfinte şi să ne fie grabnic ajutătoare !

Să avem rugăciunile şi mijlocirile tuturor Sfinţilor, Cuvioşilor, Ierarhilor şi Mărturisitorilor lui Hristos !

Sus să avem inimile, către Domnul ! A Căruia este slava, şi marirea, şi puterea  în veci. Amin.

Icoane : http://www.flickr.com/photos/19016362@N00/169490986/

 http://www.oikoumene.org/ru/news/news-management/a/rus/article/1634/saints-and-martyrs-a-dri.html?tx_ttnews[cat]=87&cHash=8f9b2c9d94

Letters from prison

Some of Valeriu Gafencu`s letters from prison :
The Icon of the New Martyr Valeriu - the Saint of the Prison

February 10 , 1945

As long as Good watches the world, no harm could shake  the moral and deeply christian ground of the pure souls, which are full of infinite love for the Truth and for their neighbour.

The suffering, as hard as can be, has no other reason than to purify  the soul which seeks his salvation.[...] I wish to know that you are prepared to take/ encounter the hardest blows believing that there is another life beyond this passing/ fugacious life we live, an eternal,  happy life, a boundless country in heaven, a country which worth any sacrifice, no matter how big.

I am healthy and happy. Nothing could destroy this disposition. I am  so happy that I wish I could shout aloud, so that the whole world would hear my shouting , so that Tuţa[his father deported in Siberia]  would hear from where he is, so that my happiness would reach the sky!

February, 20, 1945

The Mother of God fulfills my prayers. I live the overflow of some true waves of love which  overwhelm my whole entity, aware of his nothingness as a human being on the earth. I knee in front of the icon, imploring mercy, help and love for me and for my dear ones, parents, relatives, friends,  benefactors, enemies.[...] You know me. I stay silent and meditate/ think  many hours. I send my thoughts away and when I come back to reality I smile. I sing and pray. I am glad in my heart. My daily life has a monotonous aspect My inner life is simple, vivid, full and high, with wishes and dreams which I experience and feel  alive in my soul.
I fight with my sins. And as I explore deeper in my soul, I discover there many other sins. But I shall triumph, with God`s help. I`ve acquired a permanent serenity of the soul and I am satisfied with the gifts that God gives me, because they are priceless. I confess  again the same thing: I experience happiness, I taste it  especially în tears and  pain / suffering; right here I find it sweeter and deeper. I live with the conscience of a sinner. I experience God, the Source of all joys in our lives...] I am very satisfied now that I lived a moral and pure life. În my relationship  with girls I was honest, correct and pure, more precisely, I haven`t sinned. And I loved so much!(...) I tell you honestly, I am happy. I understand and I forgive everything, I forgive anyone which would ever hurt me.

Foto: http://proortodoxia.wordpress.com/2009/02/04/comemorare-valeriu-gafencu/

http://apologeticum.wordpress.com/2009/02/16/apel-de-la-manastirea-petru-voda

"...fără această dimensiune a iubirii, rămânem străini lui Hristos."

Rugăciunea lui Iisus ne poate sădi în suflete cu adevărat dragostea de Dumnezeu  şi de aproapele nostru. [...]

« Dragostea lui Dumnezeu înfricoşează pe un număr mare de credincioşi . A crede în Dumnezeu li se pare destul, dar a-L iubi cu o dragoste nebună, pentru care ţi-ai putea da chiar viaţa, aceasta le pare posibil doar în ceea ce-i priveşte pe « sfinţi ». Totuşi, fără această dimensiune a iubirii, rămânem străini lui Hristos.

Când suntem îndrăgostiţi de cineva, oare nu rostim înlăuntrul nostru numele lui  şi, dacă persoana iubită lipseşte pentru mai mult timp, nu-i rostim şi mai des numele  în lăuntrul nostru ? În absenţa fizică a persoanei iubite sporim amintirea chipului şi a numelui iubit. În mod inconştient avem impresia că păstrăm ceva din prezenţa ei în lăuntrul nostru, murmurându-i numele . Cine a iubit ştie că aceste cuvinte sunt adevărate. Şi atunci, Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu ? Câţi dintre noi pot spune cu adevărat că cheamă îndrăgostiţi în ajutor Numele lui Hristos ?

Să o recunoaştem, nimeni nu îndrăzneşte să-L mai iubească pe Dumnezeu în chipul acesta. Să făptuim în numele Său , să vindecăm, să îngrijim, să încurajăm în Numele Său ni se pare totul. Totuşi, acestea toate nu sunt nimic, absolut nimic în comparaţie cu îmbrăţişarea în inimă a lui Iisus. Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta...(Marcu 12, 13) nu este o poruncă moartă. »

(Pr. Michel Laroche, Viaţa întru Numele Lui. Rugăciunea lui Iisus şi metodele ei duhovniceşti, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003)

În volumul « Urcuş duhovnicesc »(Culegere de texte creştin ortodoxe de Andrei Drăgulinescu)

Pătimirea Sfintei Muceniţe Anisia fecioara

    În vremea prigonitorului Maximian era o fecioară cu numele Anisia, născută în vestita cetate a Tesalonicului. Era născută din părinţi bogaţi şi credincioşi, învăţîndu-se frica Domnului, dar mai mult sporind în fapte bune, decât cu anii, pentru că părinţii ei o hrăneau mai mult cu dogmele bunei credinţe decât cu laptele. Trecând anii săi cei prunceşti, se vedea buna ei cuviinţă mai presus de nădejde şi o învăţa cu citirea de cărţi mai deosebite; iar ea, fiind înţeleaptă, cu înlesnire toate le înţelegea, arătând roduri vrednice de învăţătură.

Fiind plină de duhul lui Dumnezeu şi de obiceiurile cele îngereşti, cu adevărat strălucea faţa ei de o frumuseţe aleasă, neieşind din casa sa şi ascunzându-şi frumuseţea tinereţilor sale în cămara sa. De multe ori grăia către sine cu mâhnire: "O! înşelătoare viaţă a tinereţii, care, sau vatămi pe alţii, sau singură te vătămi de alţii; bune sunt bătrîneţele, dar vai mie! că lungimea vremii mă umple de mâhnire, căci multă vreme mă desparte de cele cereşti". Niciodată nu înceta această fecioară a chema pe Hristos întru ajutor, plecându-şi genunchii şi udând pământul cu lacrimi.

   Trecând părinţii ei la Domnul, s-a făcut moştenitoarea averii părinteşti şi cugeta ce va face cu acea bogăţie pe care o moştenise. Căci avea adunată o visterie mare de aur şi de argint şi case prea măreţe, multe turme de dobitoace, robi şi roabe, mulţime nenumărată de haine de mare preţ, de mătase ţesute cu fir, podoabe de aur şi tot felul de mărgăritare şi de pietre scumpe şi stălucea cu mărimea bogăţiei.

    Acestea văzându-le, Sfânta Anisia zicea: "Cum ne vom mântui întru atâtea bogăţii pământeşti? Cum vom călca capul balaurului şi cum ne vom dezbrăca de înşelăciunea lui ca de haină? Însă ştiu ce voi face. Împotriva balaurului voi face meşteşug de balaur; că el, în toţi anii, dezbrăcându-se de pielea lui cea veche, se înnoieşte; deci să ne dezbrăcăm şi noi de felurile bogăţiei, pentru că acestea mai vârtos vatămă pe cei ce le cheltuiesc, iar pe cei ce le strâng îi omoară cu otravă nevindecată, apoi pe cei lacomi şi nedarnici îi leagă cu funiile şi cu cursele lor. Câştigarea moşiilor îndeamnă spre mânie şi aduce vicleană strângere şi mincinoase măsuri. Hainele cele de mult preţ învaţă umblarea cu mărire deşartă şi ne vânează spre păcat. Salbele cele de aur şi ghirlandele deprind grumajii cu mândrie şi poftesc să fie văzuţi şi slăviţi.

    Deci, aşa să facem cu dânsele: să fim stăpâni ale lor după fire, mai înainte până a nu ne stăpâni ele pe noi mai presus de fire. Voi fi dar cu adevărat doamnă, bine cheltuindu-le pe ele şi abătându-mă de la ispitele cele ce se nasc printr-însele. Le voi da spre îndestularea văduvelor şi săracilor şi ca într-o comoară le voi pune pe ele. Căci credincios este Domnul, Cel ce pe toate le primeşte în mâna Sa şi nu numai îndoit, ci însutit va răsplăti, cu adăugirea vieţii celei veşnice.

   Să împărţim toate, ca pe toate să le primim întregi cu înmulţire însutită. Apoi, vânzându-le, să căutăm Crucea, căci împărţindu-le cu înlesnire vom merge spre Hristos. Cele pământeşti cu pământul să le lăsăm, ca să vieţuim cu îngerii în ceruri. Să fugim de viaţa aceasta pierzătoare şi plină de necurăţenie şi să poftim nevoinţele cele duhovniceşti şi viaţa cea nepieritoare. Să schimbăm cele vremelnice pe cele veşnice, să cinstim nunta cea nestricată, să petrecem întregi şi să păzim zidirea curată a Ziditorului, iar pecetea fecioriei să o închinăm neatinsă lui Hristos, ca atunci cînd va veni să afle grădina încuiată, izvorul pecetluit şi nicidecum tulburat. Acum când este târgul, să facem negustorie. Goana şi necazurile să-mi mijlocească slavă, tiranii şi muncile să-mi deschidă mângâierea raiului; iar rănile şi temniţele să mă ducă în cămara lui Hristos, pentru că nu numai ale bărbaţilor sunt răsplătirile, ci şi ale femeilor".

    Acestea grăind întru sine, se ruga cu lacrimi, zicând: "Doamne Iisuse Hristoase, lumina mea şi izvorul nemuririi, rădăcina curăţeniei, Cel zămislit negrăit în pântecele Fecioarei şi Care după naştere pe Maica Ta cea Preacurată ai păzit-o fără prihană, bunule Doamne, dă-mi ca să nu rămân afară de ceata feciorească, să nu fiu lipsită de cămara Ta. Rânduieşte-mă în numărul fecioarelor cele înţelepte şi mă învredniceşte cu făclie nestinsă să te întâmpin pe Tine, ca fără prihană, săvârşindu-mi nevoinţa, să fiu părtaşă slavei Tale".

    Aşa rugându-se Sfânta Anisia, îndată a vândut toate, nu la preţul care se cuvenea şi nici a face târg, ci numai aşa zicea către negustori: "Vezi că lucrurile care se vând sunt ale săracilor şi ale scăpătaţilor; deci dă preţul cât este cu drept, ca împreună şi ţie să-ţi cumperi oarecare răsplătire, căci drept este Domnul şi dreptatea iubeşte şi răsplăteşte după dreptate".

    Vânzându-şi toată bogăţia, preţul cel luat îl împărţea săracilor şi celor ce pătimeau prin legături, umblând prin toate temniţele şi nu numai dându-le cele de trebuinţă, ci mai vârtos slujindu-le cu mâinile sale acelora care, după primirea muncilor şi a rănilor, nu puteau ca să-şi slujească lor. Ba încă vindeca pe unii ca aceştia, ungându-i cu balsamuri, legându-le rănile şi mângâind pe cei mâhniţi, apoi şi pe bolnavii cei ce zăceau pe paturi îi cerceta şi din averea sa le ajuta lor. Umbla pe uliţe şi pe drumuri şi pe câţi afla prin gunoaie tăvălindu-se, săraci sau bolnavi, acelora cu mână îndurată le da mult ajutor şi uşurare. Şi grăia întru sine: "Să nu-mi fie mie a căuta dulceţi şi mângâieri întru bogăţii, care nici ca o picătură de apă nu se vor afla la ziua judecăţii".

    Împărţindu-le toate până la banul cel de pe urmă şi nelăsându-şi nimic, s-a închis într-o casă şi lucra cu mâinile sale, câştigând hrana cea de nevoie trupului, prin osteneala sa şi întru sudoarea feţii sale mâncând pâine, ascultând astfel pe apostolul care găieşte: Cel ce nu lucrează să nu mănânce, pentru că cuviincios lucru este a se hrăni din osteneala mâinilor sale. Şi se îndeletnicea în rugăciuni şi în posturi, vieţuind ca o fiinţă fără de trup, căci se deprinsese în asprime şi în nevoinţă, toate zilele petrecându-le în osteneli şi în citirea dumnezeieştilor cărţi, iar nopţile în citirea psalmilor şi în alte rugăciuni. În loc de pat avea pământul şi în loc de aşternuturi moi, o rogojină, iar în loc de învelitori calde, o zdreanţă proastă; şi dormea foarte puţin, căci grăia întru sine: "Nu fără primejdie este mie a dormi când vrăjmaşul meu este cu trezire".

    Mai multe lacrimi vărsa decât bea apă, suspinările ei erau mai multe decât cuvintele cele grăite de dânsa, apoi atît era de cuprinsă de dragostea cea dumnezeiască, încât când îşi pleca genunchii la rugăciune i se părea a cădea la picioarele Mântuitorului, sărutându-le şi ştergând cu părul capului ei praful de pe picioarele Domnului. Nişte cugete ca acestea năşteau într-însa izvoare de lacrimi, asemenea aceleia care a spălat cu lacrimi picioarele Stăpânului şi le-a şters cu părul capului. Ea avea neîncetată dorinţă a se dezlega şi a vieţui cu Hristos. Se bătea în piept şi se ruga, zicând:

    "Atotputernice Doamne, Dumnezeule, Părintele Unuia Născut Fiului Tău, Iisus Hristos, al Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru, Cela ce şezi pe scaunul slavei Tale, Căruia Îţi slujesc mii de mii de arhangheli şi mii de mii de îngeri îţi stau înainte, supunându-se poruncii Tale: scaunele, domniile, începătoriile, stăpâniile, pe care Te laudă heruvimii şi Te măresc serafimii neîncetat cântînd întreită cântare. Tu pe duhurile care nu se plecau Ţie le-ai cufundat în tartarul cel prea adânc şi pe balaur, care s-a lipit de darul Tău, l-ai legat cu legături nedezlegate şi scaunul lui l-ai surpat la pământ şi de la slujba cea cerească l-ai izgonit, lipsindu-l de viaţa cea fericită, iar cu moartea cea cu defăimare a Crucii, ai surpat mândria aceluia.

    Tu din sânurile Tale cele fără prihană ai trimis la noi pe Dumnezeu Cuvântul, Care era mai înainte de veci, pe Mântuitorul sufletelor noastre, Cel născut prin umbrirea Duhului Sfânt şi din Maria Fecioara, Care printr-Însul ai căutat oaia cea rătăcită, ai întărit pe cea neputincioasă şi ai vindecat pe cea zdrobită. Pe Tine Te chem, eu smerita şi păcătoasa roaba Ta, cu toată inima mea. Tu, Cel ce ştii gândurile fiecăruia, focul cel aruncat în lume de Unul Născut Fiul Tău l-ai aprins în inima mea şi scânteia credinţei, care este în mine, ai schimbat-o în făclia dragostei. Vino să mă mântuieşti, pe mine, nevrednica roaba Ta, pentru că pe Tine Te doresc, pe Tine Te caut şi de Tine mă lipesc din toată inima mea.

    Doamne Dumnezeule, Fiule, primeşte rugăciunea mea cea adusă Ţie, cu inimă zdrobită şi cu duh de smerenie. Nu mă trece cu vederea pe mine, pentru care, o! Iisuse Hristoase, ai fost pironit pe cruce şi lovit peste obraz; pentru care ai băut oţet cu fiere şi ai gustat moartea amară şi a treia zi ai înviat din morţi, Te-ai înălţat la cer şi şezi de-a dreapta Tatălui.

      Nu mă ruşina, nici nu mă lepăda din numărul roabelor Tale, ci învredniceşte-mă ca o creştină a mă mântui prin semnul Sfintei Tale Cruci. Fă-mă părtaşă patimilor Tale, săvârşind în mine voia Ta, ca să fiu credincioasă a mă arăta feţei Tale. Tu mă păzeşte, pătrunde cu frica Ta trupul meu, căci de judecăţile Tale m-am temut. Închide ochii mei ca să nu vadă deşertăciunea, ci mai bine mă rog Ţie, deschide-i ca să cunosc minunile din legea Ta, căci spre Tine sunt aruncată din pântecele maicii mele. Tu eşti Domnul meu; tatăl meu şi maica mea m-au părăsit, iar Tu, Doamne m-ai primit.

    Îndreptează paşii mei ca să nu mă umplu de ruşine, eu roaba Ta; fă cu mine semn spre bine şi împlineşte cererea mea, pentru că înaintea Ta este toată dorirea mea şi suspinul meu de la Tine nu s-a tăinuit. Iarăşi către Tine mă rog, Dumnezeule părinte, ajută-mi ca să nu se afle prihană în mine, roaba Ta, căci Ţie mă aduc punându-mă pe altarul mărturisirii şi al smereniei mele, să fiu primită ca o ardere de tot; astfel să fie jertfa mea înaintea Ta. Învredniceşte-mă a urma Mielului Tău, Celui fără prihană, lui Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tine şi cu Duhul Sfânt, se cuvine slava, cinstea şi puterea în veci. Amin".

    Astfel rugându-se, s-a sculat şi a însemnat tot trupul său cu semnul crucii. Acestea văzând necuratul balaur, nu răbda viaţa ei cea îngerească şi cerească, căci acum o vedea petrecând cu duhul în cer şi cu toată inima dorind a pătimi pentru Hristos şi scrâşnea asupra ei cu dinţii săi, se ispitea a clăti şi răsturna casa ei. Dar văzând-o de pretutindeni îngrădită cu semnul crucii, fugea fiind izgonit cu bătăi nevăzute. Însă vrăjmaşul aducea sfintei uneori lenevire, iar ea cu neîncetată rugăciune, ca cu un zid îngrădindu-se, îndată risipea vicleşugul lui. De aceea se mâhnea duşmanul adevărului şi zicea:

     "Vai, mie, ticălosul! Eu pe îngeri din cer i-am atras cu mine împreună şi uriaşi am supus, iar acum de tineri şi de fecioare mă fac de ruşine, pentru că pe moarte ca pe viaţă o iubesc şi printr-însa încununându-se, aleargă la cer şi apoi îmi lasă lumea nelocuită. Pe mine mă mângâie sîngele mucenicilor celor omorâţi, dar credinţa şi nevoinţele lor, mărturisirea care o fac au schimbat cetăţi întregi şi neamuri. Locaşurile mele se risipesc, se răstoarnă jertfele, popii mei s-au trândăvit, care mai înainte se înveseleau şi se înfinge Crucea pretutindeni, spre pierderea mea. De acum cade împărăţia mea, pentru că acei care sunt în munci veseli şi în morminte înfricoşaţi, mă ard, mă bat, mă izgonesc de pretutindeni; iar ceea ce era de mine aflat asupra lor, aceea s-a aflat spre mai marea mea nevoie. Dar ştiu ce voi face, căci am aflat o măiestrie asupra lor".

     Vrăjmaşul îndată află un meşteşug într-acest chip: Vrând zavistnicul să îngroape în ţărâna uitării slava sfinţilor mucenici, ca să nu-şi mai aducă de dânşii aminte neamul cel mai de pe urmă, a făcut să rămână pomenirea lor fără ştire şi fără scrisoare. Deci a rânduit ca fără judecată şi fără ispitire să fie omorâţi creştinii nu de împărat şi de ighemoni, ci de poporul cel mai prost şi mai defăimat, nepricepând înrăutăţitul, că lui Dumnezeu îi place mai mult bunăvoirea decât cuvintele.

    Maximian, prin învăţătura diavolească, singur omorând mulţime de creştini, s-a arătat ca şi cum ar fi slăbit, săturându-se de sângele vărsat, ca o fiară care mănâncă mult şi se satură şi îi e greu să mai bea sânge nevinovat, atunci ca şi cum ar fi blândă nu bagă de seamă fiinţele care trec pe lângă ea. Aşa şi tiranul acela necurat, urându-i-se a mai omorî singur, a început a arăta blândeţe prefăcută, şi zicea: "Nu sunt vrednici creştinii ca să fie omorâţi înaintea ochilor împărăteşti, căci ce trebuinţă este a-i ispiti pe dânşii, iar cuvintele şi faptele lor a le scrie? Că acestea din neam în neam se vor citi şi se vor povesti de acei care vor fi vătămaţi cu aceeaşi credinţă creştină şi se va face pomenirea lor în veac. Pentru ce să nu poruncesc ca să fie înjunghiaţi ca nişte dobitoace, fără ispitire şi fără scrisoare, ca moartea lor să fie neştiută, iar pomenirea lor să piară în tăcere".

     Astfel, necuratul împărat sfătuindu-se, îndată a dat poruncă pretutindeni, ca oricine poate să omoare pe creştini, fără frică, netemându-se pentru acea ucidere de vreo judecată sau pedeapsă. Deci, se omorau creştinii pretutindeni, fără număr, în toate zilele şi în tot ceasul, peste tot locul, în toate cetăţile, pe uliţi şi drumuri, prin case şi prin târguri. Fiecare cum întâlnea pe cineva şi cunoştea că este creştin, îndată fără să zică ceva îl lovea cu orice s-ar fi întâmplat, sau îl înjunghia, sau cu sabia îl tăia, sau cu piatra, cu lemn şi îi omorau ca pe nişte fiare sau dobitoace, încât se împlinea Scriptura: Că pentru Tine ne omoară toată ziua, socotitu-ne-am ca nişte oi de junghiere.

      În acea vreme a obişnuitei ucideri, Sfânta fecioară Anisia, arzând cu inima ca să moară pentru Hristos, fiind mişcată de duh, a ieşit din casa sa, voind să meargă la biserica Domnului. Intrând pe poarta ce se numea a Casantrionei, se auzea gîlceavă în popor, căci se prăznuia de păgâni în acea zi praznicul Soarelui, cu aducere de jertfe necurate. Şi iată unul din ostaşii împărăteşti venea asupra ei şi a oprit-o zicând: "Stai, fecioară, spune-mi unde mergi?". Ea, văzîndu-l fără rânduială şi fără ruşine şi socotindu-l a fi ispită a vrăjmaşului, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci înaintea ochilor lui. Acela ca o fiară - căci cu adevărat era mai cumplit decât fiara – neruşinându-se de tăcerea cu multă înţelepciune a fecioarei şi socotindu-se pe sine a fi ocărât şi trecut cu vederea, a prins-o ca un lup pe oaie şi cu glas cumplit o întreba: "Cine eşti şi de unde vii?"

     Mieluşeaua lui Hristos, voind să scape din mâinile lui şi din căutarea cea fără de rânduială, cu răspunsuri blânde se silea a se izbăvi de dânsul, zicând: "Sunt roaba lui Hristos şi merg la biserică". Acela fără de ruşine, îndemnându-l diavolul care era într-însul, a zis: "Nu te voi lăsa să te duci acolo, ci te voi duce la jertfele zeilor noştri, căci pe Soare îl cinstim astăzi". Aceasta zicând, i-a luat cu sila acoperământul de pe capul ei, vrnâd să-i descopere bine faţa. Ea, întorcându-se cu bărbăţie şi nelăsându-se ocărâtă, a scuipat în faţa lui, zicând: "Să te certe pe tine Iisus Hristos al meu, diavole". Iar el, umplându-se de iuţime şi numele lui Hristos nerăbdând a-l auzi, a scos sabia cu care a lovit-o în coastă şi a străbătut printr-însa. Sfânta fecioară, îndată căzând la pământ, cu vărsarea sîngelui ei şi-a dat şi sfântul său suflet în mâinile lui Hristos, Dumnezeul său, pe Care Îl iubea şi dorea cu osârdie, să moară pentru El, în toate zilele vieţii sale.

     Poporul care o vedea moartă, trecea pe alăturea şi plângea, pe de-o parte pentru jertfa tinereţilor ei şi pentru cumplita moarte, iar pe de alta cîrtea asupra poruncii împărăteşti fără de Dumnezeu, că a făcut judecată nedreaptă, ca să piardă pe poporul cel nevinovat. Iar cinstitele ei moaşte luându-le creştinii şi îngrijindu-le cu cinste, le-a îngropat ca la două stadii de poarta ce se numea Casandrionei, din partea stângă a drumului de obşte, unde mai pe urmă au zidit o casă de rugăciune peste dânsa. Acestea s-au făcut stăpânind Maximian, iar peste noi împărăţind întru nesfîrşiţii veci Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea şi slava în veci. Amin.

Vieţile Sfinţilor pe luna decembrie

http://cidadededeus.wordpress.com/2008/12/30/sfanta-mucenita-anisia-si-sfantul-cuvios-mucenic-ghedeon-30-decembrie/

Gânduri despre bine şi rău

Depărtare

Toate lucrurile ţine-le la depărtarea cuvenită, numai sufletul apropie-l cât mai mult de Dumnezeu.

Dacă torni apă peste foc, nu vei mai avea nici apă, nici foc. Dacă doreşti cele ale altuia, le vei urî pe ale tale şi pe amândouă le vei pierde. Dacă te apropii şi de servitoare şi de soţie, nu vei mai avea nici servitoare, nici soţie. Dacă vei bea în sănătatea altuia o vei pierde pe a ta. Dacă numeri mereu banii altuia, vei avea tot mai puţini. Dacă numeri mereu păcatele altora, ale tale se vor înmulţi. Dacă goneşti şi prinzi vulpea, îţi vei lua înapoi găina ; însa dacă goneşti şi prinzi ursul, nu vei lua înapoi nici stupul şi nici măcar tu nu te vei mai întoarce.

Opreliştea virtuţii

Mulţi cred că dacă ar fi  trăit în alte împrejurări ar fi fost oameni mai buni. Bogatului i se pare că opreliştea virtuţii este bogăţia, săracului – sărăcia, învăţatului -  ştiinţa, celui simplu – simplitatea, bolnavului – boala, celui sănătoa – sanătatea, bătrânului – batrâneţea, iar tânărului – tinereţea. Însă aceasta e doar o închipuire şi o recunoaştere a înfrângerii morale. Ca şi când un ostaş nevolnic ar căuta să se mângâie: “În acest loc voi fi biruit, să fiu trimis altundeva şi voi fi viteaz!” Ostaşul adevărat este întotdeauna viteaz, fie că rămâne la locul său, fie că este răpus. Dacă Ţarul Lazăr ar fi dat bir cu fugiţii din Kosovo, ar fi fost socotit un înfrânt; însă pentru că a rămas la locul sau până la sfârşit şi a căzut, este socotit biruitor.

Adam în Rai şi-a pierdut credinţa; Iov în groapa de gunoi şi-a întărit credinţa. Proorocul Ilie niciodată n-a spus: „Foamea mă împiedică să ascult de Dumnezeu!” Nici Împăratul David n-a spus: „Coroana mă împiedică să ascult de Dumnezeu!”.

Răstimpul pătimirilor

Grădinarul taie din pomi ca să crească mai repede şi mai drepţi. Însă dacă reteaza prea mult din crengi şi din tulpină, pomul se va usca. Să crezi că pătimirea ta niciodată nu va putea să-ţi depăşeasca măsura! Dumnezeu veghează asupra fiecărui om cu mai multă grijă şi milosârdie decât oricare grădinar asupra pomilor săi. Minunat spune Sfântul Nil de Sora: „Dacă olarul ştie cât trebuie să ţină oala în foc ca să arda făra să crape, cum să nu ştie Dumnezeu măsura pătimirilor noastre?” Să crezi că mai multa judecată are Dumnezeu decât omul!

Sfântul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei şi Jicei, Gânduri despre bine şi rău, Ed. Predania, Bucureşti, 2009

RUGĂCIUNE CĂTRE SFÂNTUL ARHIDIACON ŞTEFAN

Sfinte mare mucenice al lui Hristos Ştefane, cel ce ai proslăvit pe Dumnezeu întru mădularele tale cele muceniceşti, nu ne trece cu vederea pe noi, cei cuprinşi de nevoi şi ispite; ci te roagă pentru noi Preamilostivului Dumnezeu ca să împace lumea, şi să depărteze de la noi pe tot vrăjmaşul cel pornit asupra noastră, prin mânia lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Roagă-te, sfinte al lui Dumnezeu cu aceeaşi căldura cu care te-ai rugat pentru ucigaşii tăi; roagă-te să departeze de la noi furia celor fără de Dumnezeu şi să ne apere pe noi, poporul Său cel nou ales, ca prin rugăciunile tale fiind mântuiţi, să lăudam bunătatea lui Dumnezeu cea nespusă şi pe tine să te mărim în vecii vecilor. Amin !

 ***

Predica Pr. Sofian Boghiu la Sfântul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan

Fraţi creştini,

V-a adus aici la slujba, lângă Sfântul altar, dragostea şi respectul pentru Sfântul Stefan. [Cred] in chip deosebit aceasta. Merita această dragoste cel care pentru Hristos şi-a dat viaţa, Sfântul Mucenic Arhidiacon Ştefan. El este cel dintai martir creştin. A mai fost ucis Sfântul apostol Iacov, fratele Sfântului Apostol Ioan, ucis de Irod cu sabia în piaţa publică din Ierusalim, dar a fost al doilea mucenic, al doilea ucis pentru Hristos. Sfântul Ştefan însă este cel dintâi.

Cineva făcea această observaţie: că la începutul lumii, Cain este primul ucigaş, el a ucis pe fratele său din ura, din invidie. La inceputul lumii creştine, Sfântul Ştefan moare el însuşi ucis de invidie, ucis de duşmanii lui Hristos. Sfântul Stefan, precum ştiţi, era primul din cei şapte diaconi. Creştinismul după Pogorârea Duhului Sfânt se lărgeşte mult, apostolii predicau cu foarte multă râvna, foarte mult curaj şi cu mult succes, aceasta îndârjea pe duşmanii lui Hristos, pe evreii care au fost primii duşmani ai creştinismului, din primele trei veacuri. Şi în lumea aceasta creştină dintru început, au intrat multi elini, adică multi greci şi romani. Se numesc în general elini, vorbeau îndeosebi limba imperiului, care era limba greacă - şi limba latină, însă în aceasta parte a Orientului mai mult limba greacă se vorbea, de aceea se şi numeau elini.

Şi între creştinii care veniseră la această comunitate din Ierusalim erau şi greci, bărbaţi şi femei. Si apostolii nu pridideau să servească la mese, să predice cuvântul, pentru că atunci toţi luau masa împreună şi acea masă, acea agapă, agapele creştinilor dintru început, se săvârşeau de obşte, tot poporul lua masa împreună. Şi atunci se facea şi frângerea pâinii, Sfânta Liturghie. La un moment dat, Sfântul Petru a propus ca să se aleagă nişte bărbaţi din popor cu faimă deosebită, de foarte bună evlavie, care să servească la mese şi ei, apostolii, să rămână pentru cuvântul lui Dumnezeu, să predice cuvântul lui Dumnezeu. Şi predicau de dimineaţă până seara, aveau de spus multe.

Şi au ales pe cei şapte diaconi pe care îi aminteste cartea Faptele Apostolilor. Cel dintâi dintre ei era Sfântul Ştefan care s-a distins de la început şi ca un foarte bun predicator; un om evlavios, plin de Duhul Sfânt şi cu o dragoste neţărmurită pentru Sfânta credinţă nouă, cea în Hristos Iisus. Acest sfânt era şi învăţat, era grec, făcuse şcoala biblică la Ierusalim la picioarele lui Gamaliil, era coleg cu Sfântul Pavel, Saul din Tars şi [cu] alţi tineri care erau împreună în Ierusalim, ucenici ai lui Gamaliil. Însă din aceşti elevi ai lui Gamaliil, marelui dascăl şi înţeleptului Gamaliil, numai Sfântul Ştefan s-a distins ca un mare apărător al creştinismului. Saul din Tars îi era duşman, păzea hainele ucigaşilor lui în momentul martiriului, când a fost ucis cu pietre şi alţii, din umbră, din mulţimea de duşmani, aţâţau şi ei poporul împotriva lui Ştefan care devenise creştin.

Si aşa fiind, într-o buna zi, în conflictele descrise în Faptele Apostolilor în capitolul VII, Sfântul Ştefan este în situaţia de a apăra ideea creştină. Şi într-un anumit loc, a predicat pe Hristos şi ei s-au răzvrătit împotriva lui, sinedriştii,  capii poporului evreiesc, şi l-au târât la tribunalul lor şi acolo l-au acuzat că este duşmanul lui Moise, profetul la care ţineau foarte mult. Şi atunci Sfântul Ştefan s-a apărat printr-un cuvânt, un cuvânt lung în care face istoria poporului evreiesc de la început, de la Avraam şi pâna în momentul în care se afla, însă numai [ce] a deschis gura despre Hristos şi atunci a început tragedia pentru el.

Am aici în faţă o carte a unui părinte din veacul IV, Asterie al Amasiei, care are un cuvânt foarte frumos despre Sfântul Ştefan [şi] martiriul lui. Si, pentru că e mai concis şi mai bine alcătuit, am să-l citesc înaintea frăţiilor voastre, însă nu tot, o parte numai din el, ca să nu va obosiţi prea mult. El începe arătând ce merite avea primul martir; dacă ar fi fost al doilea sau al treilea era mai uşor, avea nişte modele înainte, însă el era primul mărturisitor. Şi spune Asterie aici - “Faimos este cel care luptă pentru credinţă, chiar dacă este al doilea sau al treilea dintre luptători. Dar nu e vrednic de atâta admiraţie ca cel dintâi. Cel de-al doilea este îndemnat spre imitare, in temeiul râvnei celui dintâi şi aşa este atras către slavă şi către râvnă. Cel care însă nu s-a folosit de nici un învăţător, ci singur este descoperitorul binelui, acela pe bună dreptate primeşte întâietatea. Mare este, aşadar, zelul Sfântului Ştefan. Pentru aceasta, mare este şi cinstea, pomenirea nemuritoare pe care n-a acoperit-o nici uitarea, n-a înnegrit-o nici vremea, ci generaţii după generaţii primesc istorisirile faptelor lui mari. Preoţi, popoare, copii, bărbaţi, femei, sărbatorim într-un chip ce nu se poate uita sărbatoarea de astăzi”, a Sfântului Ştefan. “Dar trebuie să privim şi istoria vieţii sale, ca să admiram şi mai mult pe mucenic, cunoscându-i cu de-amanuntul faptele.

Ştefan a fost primul dintre diaconi[i lui Hristos], sfinţiţi prin har, vas plin de Duhul Sfânt. Întărea în fiecare zi pe creştini şi întorcea pe cei rătăciţi pe calea cea dreaptă. Îndurera pe duşmani, pentru că era mai puternic in ce priveşte învăţătura, mai mult decât ceilalţi apostoli. Dar înaintea tuturor duşmanilor, pe cel dintâi duşman, pe diavolul. Acesta era cu ochii înflăcăraţi, cu privirea sălbatică spre cei care erau mai mult alipiţi de credinţă. A ridicat împotriva Sfântului Şefan o ceată de oameni, neamul Alexandrinilor, gata totdeauna pentru răzvrătire.

Aţi auzit negreşit că cetăţenii acelui oraş egiptean se înflăcărează şi se aprind iute, ori în ce parte i-ar împinge. Când Ştefan a văzut mulţimea celor care se scurgeau împotriva lui, nu ştia ce să facă deocamdată. A descoperit însă un mijloc dibaci: să le vorbească măsurat şi blând. Nimic, nici un leac nu este aşa de puternic şi potrivit pentru potolirea mâniei şi a revoltei ca o vorba dulce şi măsurată. Şi a grăit Ştefan: “Spuneţi-mi care este pricina urii voastre, că întindeţi mâinile asupra mea cu gândul să mă sfâşiaţi?” Şi au răspuns ei: “Pentru că strici legile strămoşeşti şi introduci învăţături străine”. Atunci Sfântul retor, fără arta oratoriei şi pe nepregătite, căci nu vorbea cele pe care le învăţase prin arta oratorică, ci pe cele pe care le inspira Duhul Sfânt, a stat în mijloc şi a spus: “Bărbaţi fraţi şi părinţi, ascultaţi!” Înţelepte sunt cuvintele cu care a început, cel mai bun început pentru o cuvantare rostită către un public înverşunat.

Şi într-adevăr, cuvintele lui dulci şi plăcute, oarecum pline de miere, asemanătoare cu untdelemnul curat, au potolit furia fiarelor. Şi le aduce aminte apoi de Avraam, pentru ca începând din timpurile vechi si prelungind mult cuvântarea sa, să-i facă să-şi potolească mânia. Dupa ce a vorbit mult despre Avraam, arată că şi Moise a profeţit despre Hristos, pentru ca prin vrednicia de credinţă a legiuitorului să introducă oarecum pe furiş şi cu talent învăţătura despre credinţă. A spus în mod ştiinţific tot ceea ce contribuia la folosul ascultătorilor.

Dar când a văzut că răutatea lor este de neclintit, iar părerea lor de neînduplecat, atunci deci, plin de îndrăzneală, renunţând la viaţa de aici, a lăsat la o parte toată arta oratorică de a îndupleca pe ascultători prin cuvinte de linguşeală, a vorbit deschis celor care erau tari în cerbice, netăiaţi împrejur la inimă, celor ce se lupta cu legea, celor care duc război împotriva Duhului Sfânt şi altele încă. Acum câinii mulţi l-au înconjurat ca pe Stăpânul Hristos şi tauri graşi, potrivit cuvintelor psalmistului, l-au cuprins. Stătea singur, înconjurat din toate părţile de un popor de ucigaşi. In acel ceas nu era alături de el niciun prieten, niciun cunoscut, nicio ruda. In adevăr, prezenţa unor cunoştinţe de aproape dă o oarecare mângaiere celor care sunt în primejdie. Dar înaltul Arbitru al marii lupte, Dumnezeu, a cunoscut că Ştefan are nevoie de un ajutător - căci, deşi era curajos şi viteaz, totuşi era om şi simţea cele omeneşti - şi i Se arătă îndată. Şi pe când se uita Ştefan spre cer, S-a arătat Dumnezeu având pe Fiul în dreapta, în forma omenească.

Ce mare iubire de oameni, ce mare bunătate! S-a arătat atletului pentru care lupta, Dumnezeul dumnezeilor. Iar Dumnezeul tuturor i-a spus cam aceste cuvinte: “Nu fi întristat, Ştefane, ca n-ai pe nici un om care să te ajute, că nu-i lânga tine la vreme de necazuri nici un prieten”.” Ca de obicei el avea colegi, erau prin multime pe acolo, însă nimeni nu lua parte. Aşa suntem părăsiţi când suntem în mare necaz. “”Dar Eu împreuna cu iubitul Meu Fiu” spunea Dumnezeu, “văd cele ce se fac. Gata este odihna, deschise sunt uşile Raiului, cu puţină răbdare păraseşte viaţa aceasta trecătoare şi grăbeşte-te spre viaţa cea veşnică şi fără de sfârşit. Încă pe când eşti în trup vezi pe Dumnezeu, lucru ce depăşeşte toata firea omenească. Ai fost initiat de apostolii mai bătrâni că Tatal are Fiu adevărat şi iubit. Iată Eu Mă arăt ţie atât cât poţi purta tu. Stă alaturi de Mine, în dreapta, şi Fiul, ca să cunoşti din locul în care stă, ce cinste are la Mine. Atunci când Dumnezeu umbla pe pământ în trup omenesc, scandaliza pe mulţi, dar tu acum vezi-L lângă Mine întru înălţime, cu chip de om ceresc şi supraceresc pentru a te încredinţa de intruparea care s-a săvârşit. Nu te tulbura, nu te pierde cu firea, dacă eşti pietruit pentru El. Nu te teme de luptă, căci vezi pe Arbitrul luptelor. Părăseşte trupul, dispreţuindu-l ca pe o legătură pământească, ca pe o casă putredă, ca pe un vas de lut uşor de spart. Aleargă liber ca să moşteneşti viaţa de aici. Cununa virtuţii tale ţi-e gata, mută-te de acum de pe pământ la cer. Lasă trupul ucigaşilor tăi (…), părăşeşte tu un popor cuprins de furie şi vino în ceata îngerilor.”" Cam aceasta îi spunea Dumnezeu în această vedenie foarte mângâietoare pentru Ştefan.

Continuare la : http://www.resurse-ortodoxe.ro/carti-ortodoxe/predici-la-sarbatorile-de-peste-an-parintele-sofian-boghiu

Spre azur...

Bocet pentru  Oprişan

D. Bacu

Frate,

Porneşte spre azur !

Ţi-ai făcut ochii mari roată împrejur

pentru ultima dată,

prin camera morţii.

Să prinzi pentru drumul de veci,

să duci spre necuprinsul îndoliat al bolţii

întreaga imagine a zidurilor picurând şi reci

a scândurii ce ţi-a învineţit şoldul,

a zdrenţelor ce ţi-au îngheţat imboldul

spre o lume mai bună.

La căpătâi, de-o lună,

o coajă uscată de pâine

te va însoţi spre vămile văzduhului

când te-or duce hoţii la groapa săracă.

De nu ţi-ar fura-o,

să-şi astâmpere foamea ce-i seacă !

Odihneşte în pace.

lângă tine

şi pentru tine,

de-o oră, întreaga celulă tace.

Doar doi ochi de păcură

te scormonesc cu jind.

Un alt suferind

dorea mult să-ţi fie tovarăş de drum.

Oricum,

Tu pleci,

Prinos timpuriu, pe alte poteci.

Noi ţi-am încălzit zâmbetul

pentru ultima oară.

Fie-ţi de-acum

cărarea senină şi ţărâna uşoară !

Din volumul « Icoana Noilor Martiri ai neamului românesc »

Evlavie

Naşterea Domnului Iisus Hristos să ne umple inimile tuturor de sfânta bucurie ! "Cântaţi Domnului tot pământul că S-a preaslăvit !"

Pastorala Patriarhului Pavle al Serbiei din 1999

"...nenorocirile şi dificultăţile şi neputinţele sunt mai uşor de purtat când avem în noi şi între noi căldura umană.  

Pentru că în Ziua celei de-a Doua Veniri a Lui, Domnul nu ne va întreba în ce fel de vremuri am trăit, 

ci cum ne-am raportat la aproapele nostru. 

A fost el « iadul » nostru sau « raiul » nostru ? 

Noi înşine construim iadul sau raiul

în inimile noastre, în circumstanţele care ne sunt date"

Pace de la Dumnezeu – Hristos S-a născut!

Doamne, unde ne vom duce ? Tu ai cuvintele vieţii veşnice(Ioan 6, 68)

Persoane şi evenimente vin şi se duc în curgerea neîncetată a vremii. Ceea ce azi pare important şi crucial mâine s-ar putea să nu mai aibă nicio importanţă. Persoane privite de contemporani ca influente şi puternice sunt uitate ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Istoria aduce şi apoi poartă cu ea totul, născoceşte şi apoi sorteşte uitării.Totul se arată temporar şi relativ, chiar şi noi. Omul poate merge mai departe în variate  moduri cu pesimismul[viziunii asupra]  istoriei, dar este mult mai important cum vede Dumnezeu istoria. Cu prezenţa şi acţiunea Sa constantă în istorie, Dumnezeu, prin ceea ce pare doar o înşiruire lipsită de sens a evenimentelor, pregăteşte calea care duce la împlinirea unui scop dinainte stabilit/ predeterminat. Prin intrarea Lui în istorie, El a transformat istoria aşa încât anumite evenimente nu mai sunt relative şi temporare, ci dimpotrivă, sunt unice, irepetabile şi de o importanţă crucială, atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru om. Prezenţa lui Dumnezeu în istorie o vindecă de pesimismul ei natural.

Şi exact astăzi, aici şi acum, pentru a 2000-a oară noi prăznuim şi ne amintim evenimentul care împarte istoria în două ; eveniment atât de semnificativ încât numărăm anii de la petrecerea lui şi de la care acum se încheie al doilea mileniu. Au trecut 2000 de ani din noaptea aceea în care cel mai mare miracol al istoriei a avut loc în peştere de lângă Betleem, când însuşi Fiul lui Dumnezeu a venit şi s-a întrupat şi a devenit ca unul dintre noi şi « s-a sălăşluit printre noi »(Ioan 1, 14). El nu e nimeni altul decât veşnicul şi necreatul Fiu, Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul,  prin Care toate s-au făcut. Din noaptea aceea nimic în viaţa omenească şi în istorie nu mai este la fel. « Soarele Dreptăţii »(Maleachi 4, 2) S-a născut şi toate adâncurile căderii şi ale luptei împotriva lui Dumnezeu au fost umplute cu căldura şi lumina Lui. Din noaptea aceea, viaţa şi istoria fiecărui neam s-au redus la o singură dilemă, la o întrebare simplă. Eşti pentru sau împotriva lui Hristos ?  O simplă întrebare, dar o întrebare atât de semnificativă încât întreaga noastră viaţă şi viitorul poporului nostru  depind de ea. Această întrebare umbreşte şi defineşte fiecare epocă istorică a ultimelor douăzeci de veacuri.

Pentru sau împotriva Lui ? Epocile vechi care, în cea mai mare parte, erau « pentru Hristos », au adus roade care servesc drept exemple şi puncte de plecare pentru toate timpurile. Aceste roade sunt numite cultura creştină. Ea reprezintă o încercare de a încreştina  fiecare segment al vieţii individuale, sociale şi naţionale, aşa încât nimic să nu rămână în afara lui Hristos sau despărţit de El. O numim « încercare » deoarece în istorie nimic nu este absolut sau definitiv. Dar valoarea ei stă în caracterul profund creştină de vreme ce o caracteristică de bază a creştinătăţii este totalitatea/ deplinătatea – Hristos este Totul în toate. Să ne amintim cum biograful voievodului sârb Stefan Lazarevic a spus despre el că îşi dorea « ca viaţa pe pământul său  să fie cu adevărat ca Biserica lui Dumnezeu ». Roadele vieţii trăite astfel sunt minunate. Creştinismul era turnat în viaţa de zi cu zi.  Creştina orice suflet şi crea atmosfera în care se dezvolta întreaga viaţă personală şi socială. Indiferent ce sector al vieţii de atunci examinăm, întotdeauna descoperim în centrul lui o viziune creştină şi o înţelegere creştină a vieţii şi a lumii.   Era o inepuizabilă  sursă de vitalitate  şi, cel mai important, de optimism pentru veacurile care s-au declarat « pentru Hristos ».[...]. Epocile istorice nu se pot repeta, nici nu pot fi transplantate modele din trecut în epoca noastră. Dar ceea ce rămâne exemplar pentru toate timpurile este efortul creator de a-şi întemeia întreaga viaţă pe Hristos, astfel încât să nu existe sfere de activitate sau de  viaţă care să respecte alte legi şi norme decât cele creştine. Veacurile care aau fost « pentru Hristos » au înţeles bine că « nu poţi sluji la doi domni...Nu-L poţi sluji şi pe Dumnezeu şi pe mamona »(Matei 6, 24).

Dar apoi au venit vremuri întunecate, vremuri de luptă împotriva lui Dumnezeu şi a lui Hristos, indiferent dacă au venit din partea unor popoare străine cuceritoare sau din faptele propiului popor. Scopurile şi metodele sunt mereu aceleaşi : uciderea lui Hristos în sufletele oamenilor, alungarea lui din fiecare sector al vieţii, ridicarea şi proclamarea unor noi dumnezei. În astfel de vremuri creştinii au răspuns în acelaşi mod – cu sângele lor.. În asemenea vremuri istoria întregii Biserici, ca şi a Bisericii noastre Ortodoxe Sârbe, este scrisă cu sânge. Din Kosovo la Jasenovac toţi martirii şi noii-martiri demonstrează că nu este viaţă fără Hristos şi că ei nu se tem de cei ce pot ucide doar trupurile lor, dar nu le pot vătăma  sufletele. Sângele lor este temelia noastră şi suntem răspunzători faţă de el să nu-L trădăm pe Hristos chiar cu preţul vieţii noastre, cu atât mai puţin pentru poziţia socială sau carieră. Sângele lor va fi măsura mântuirii noastre[n.a. vom fi judecaţi  cu măsura sângelui lor !].

Pentru sau împotriva lui Hristos ? Pe baza acestui etalon, cum putem evalua secolul pe care îl lăsăm în urmă ? Războaie şi un ocean întreg de sânge sârbesc vărsat. Suferinţa  şi nenorocirea caracterizează veacul ce a trecut, dar valoarea lui se rezumă într-un singur cuvânt – eşec. Atâtea războaie, atâta sânge şi atât de puţină pace. Chiar şi pacea pe care am avut-o în ultima suta de ani n-a fost cu adevărat pace, de vreme ce am folosit acele răstimpuri ca să creăm  terenul propice pentru noi conflicte şi războaie. Aventurismul  guvernamental şi ideologic al secolului al XX-lea a costat scump Biserica Sârbă şi poporul. Şi în cele din urmă nu ne-a mai rămas decât să începem noul secol şi mileniu  într-o stare de criză totală. Multe sunt numele şi caracteristicile crizei în care ne găsim, dar ceea ce avem este cea mai adâncă şi mai dificilă dintre toate crizele posibile -  criza omeniei. Răul a devenit bine pentru noi, falsitatea a devenit adevăr, şi nu putem decât să strigăm cu Psalmistul David : « Mântuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-a împuţinat adevărul de la fiii oamenilor.  Deşertăciuni a grăit fiecare către aproapele său, buze viclene în inimă şi în inimă rele au grăit. » (Psalmul 11, 1-2).

Secolul al XX-lea permanent a predicat cu “înţelepciunea” demonică, [minciuna că]  vieţile omeneşti sunt cea mai ieftină marfă. Ca număr de victime, depăşeşte cu mult toate celelalte secole ale istoriei umanităţii. Tiraniile cărora le-a dat naştere nu-şi află corespondent în nicio altă epocă istorică. Dictaturile ideologice care au apărut în această perioadă, în special în ţările ortodoxe, au fost atacuri fără precedent la libertatea  şi viaţa umană. În numele unor ideologii, milioane de oameni şi-au pierdut viaţa doar pentru că au vrut să gândească şi să traiască diferit.

Ce este omul şi care este valoarea lui ? Secolul al xx-lea a spus că omul nu este NIMIC, dar praznicul de azi, ca şi acum 2000 de ani, spune că omul este sfânt. Şi acest adevăr se aplică nu numai sufletului său, ci şi trupului său . Omul în întregul său, trup şi suflet împreună,este un templu nepreţuit şi etern. Sărbătoarea de azi ne spune aceasta, ziua în care Cel fără de trup  a luat trup şi în care Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul Omului. Exact aceasta este noutatea radicală a credinţei noastre. Faptul că sufletul este sfânt îl sugerează şi alte religii, dar că trupul este deopotrivă sfânt nu se mai spune nicăieri. În timpul primelor opt veacuri creştine, caracterizate prin lupte contra ereziilor, Biserica şi-a apărat neînfrântă acest adevăr : că omul întreg, trup şi suflet, este sfânt. Aceasta se aplică fiecărui om, indiferent de religie sau naţionalitate. Orice crimă, orice lezare a personalităţii şi libertăţii umane este un păcat, cu atât mai mult dacă este justificat ideologic sau naţional.

În contrast cu acest tablou întunecat al secolului al XX-lea, astăzi vedem înaintea ochilor o tânără mamă ţinându-şi Pruncul abia născut la sân şi suntem mişcaţi, simţind una dintre cele mai mari virtuţi umane : o inimă caldă. Dragostea maternă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pătrunde întregul eveniment de azi şi răspândeşte un sentiment cald în inimile noastre. Crăciunul este praznicul căldurii şi al inimii omeneşti calde. Dacă se pare că nu mai există astăzi loc în care o persoană să se poată « încălzi », este pentru că inima omenească a devenit rece. Au devenit aspri şi nesimţitori până şi la suferinţa atâtor fraţi şi surori  care în ultimii ani au rămas făra case, exilaţi din locurile lor de naştere, iar unii şi fara cei iubiţi ai lor. Că viaţa este grea nu este doar o excepţie, ci regula. Numai secolul XX a adus visul naiv că viaţa trebuie să fie uşoară şi plăcută, vis care n-a mai existat în istorie. « În sudoarea frunţii tale îţi vei mânca pâinea ta », îi spune Domnul lui Adam(Geneză 3, 19) şi aceasta este legea vieţii omeneşti. Dar nenorocirile şi dificultăţile şi neputinţele sunt mai uşor de purtat când avem în noi şi între noi căldura umană. Pentru că în Ziua celei de-a Doua Veniri a Lui, Domnul nu ne va întreba în ce fel de vremuri am trăit, ci cum ne-am raportat la aproapele nostru. A fost el « iadul » nostru sau « raiul » nostru ? Noi înşine construim iadul sau raiul în inimile noastre în circumstanţele care ne sunt date, iar căldura inimii umane este în stare să preschimbe orice situaţie, chiar şi să transforme o peştera din Betleem în cel mai frumos palat şi în locul Naşterii  Împăratului tuturor Impăraţilor.

E greu să fii om. Sa fii un om care răspândeşte căldură umană este şi mai greu, dar este o însărcinare care ni se potriveşte şi la care am fost chemaţi de Însuşi Domnul : să fim oameni chiar în vremuri inumane. Să privim în jurul nostru. Vedeţi câte familii sunt stapânite de răceală, familii în care nu mai există dragoste şi care se dezintegrează. Sunt din ce în ce mai multe astfel de familii. Vedeţi câte legături de rudenie, de vecinătate, de prietenie şi kumstvo[ ?] s-au distrus, învăluite în răceală. Vom fi complet imobilizaţi de gheaţa discordiei şi a intoleranţei, a dezbinării şi a invidiei, dacă nu-L vom aduce pe Hristos în inimile noastre şi mai ales în inimile copiilor noştri. El este singurul care poate să-i unească pe cei dezbinaţi şi să-i reconcilieze pe cei înstrăinaţi , să ne încălzeasca inimile şi să dea pace vieţilor noastre. Ce este, deci, de făcut acum, la începutul noului secol şi mileniu ? Ne punem nouă înşine această întrebare. Le punem această întrebare fraţilor nostri din întreaga lume cărora le pasă de noi. Viitorul este ascuns şi necunoscut. Sunt multe căi înaintea noastră, dar nu sunt toate căi drepte. Unele din ele duc la distrugere. Dar viitorul ce ni se aşterne înainte nu este ceva ce trebuie pur şi simplu aşteptat, ci un drum pe care noi trebuie, mai întâi, să-l construim. Suntem responsabili pentru viitorul nostru nu mai puţin decât pentru trecut. Ni se revelează ca o posibilitate pe care trebuie s-o construim responsabil şi conştient.

Şi umbrind viitorul, este aceeaşi întrebare : Pentru sau împotriva lui Hristos ?Dacă Domnul nu ne-a dezvăluit viitorul apropiat, El ne-a revelat însă adevărul ultim – că El va triumfa orice ar fi. El ne-a descoperit că binele este mult mai puternic decât răul şi că orice victorie a răului este trecătoare şi iluzorie. Grâul şi neghina cresc alături, dar numai până la cules. Pentru sau împotriva lui Hristos – aceasta este întrebarea care va determina atât viitorul nostru, cât şi al tuturor neamurilor. Adunându-ne azi aici împrejurul Pruncului Sfânt Hristos, prăznuind Naşterea Sa, nădăjduim şi Îl rugăm ca să se nască din nou în inimile noastre, ale vecinilor noştri, ale poporului nostru şi în inimile tuturor popoarelor, în ţară noastră şi în toate ţările.

Pace de la Dumnezeu – Hristos se naşte !

Dată la Patriarhia sârbă în Belgrad, de Naşterea Domnului, 1999

http://www.orthodox.net/nativity/1999-nativity-pavle.html

http://www.allposters.com/-sp/An-Important-Late-Byzantine-Icon-of-the-Nativity-of-Christ-15th-Century-Posters_i1365178_.htm