Crâmpeie din volumul „Fericiţi cei prigoniţi”, în memoria martirilor creştini
ai secolului trecut
Sfântul Patriarh Tihon
Patriarhul Tihon al Moscovei şi al întregii Rusii a fost profund zguduit de uciderea Ţarului, crimă pe care a condamnat-o pe faţă, ameninţând pe asasini cu pedeapsa lui Dumnezeu. În toţi anii de după Revoluţie, ruşii au avut în Patriarh un adevărat părinte, care ştia să sufere împreună cu turma sa. Cuvintele sale erau adesea sabie de foc ce despărţea lumina de întuneric. Într-o Pastorală din anul 1918 spunea:
„Ne întoarcem cu profundă durere spre aceşti monştri şi le adresăm un avertisment de care să se teamă: Smintiţilor! Reveniţi-vă! Terminaţi masacrele! Purtarea voastră nu e numai crudă, ci cu adevărat satanică, vrednică de focul cel veşnic în viaţa viitoare şi de un blestem înfricoşător asupra urmaşilor voştri aici pe pământ! În numele puterii pe care ne-a dat-o Dumnezeu, vă excomunicăm, aruncând asupra voastră anatema, dacă purtaţi încă numele de creştin, căci prin naştere aţi aparţinut Bisericii Ortodoxe!
Aţi schimbat patria pe o Internaţională lipsită de suflet. Aţi împărţit naţiunea în tabere duşmane, aţi aruncat-o într-un război fratricid, de o cruzime nemaiîntâlnită.
Aţi înlocuit iubirea creştină prin ură. În loc să aduceţi pacea, aţi stârnit în chip artificial lupta între clase, folosindu-vă de muncitori şi ţărani…
Aţi promis libertatea, dar fiecare se simte ameninţat şi trăieşte cu groaza percheziţiei, a jafului, a arestării, a deportării, a execuţiei.
Încălcaţi această libertate cu atât mai mult în ceea ce priveşte credinţa creştină, victimă a blasfemiilor şi nelegiuirilor…
Patriarhul Tihon a fost arestat în 1922 şi n-a fost ucis doar pentru că Lenin nu voia să facă din el „un nou Mucenic Ermoghen”. Slăbit trupeşte în urma anchetelor nenumărate, cu sufletul plin de durere pentru suferinţele Bisericii şi ale păstoriţilor săi, dar şi pentru pierzarea sufletească a multora din fiii Rusiei, Patriarhul s-a stins din viaţă pe 25 martie 1925. Întâistătătorul Bisericii însângerate a Rusiei deschidea astfel calea noilor mucenici ce vor umple sinaxarul secolului XX.”
***********
Rugăciunea Familiei Imperiale
(trimisă de Sf. Behtiev Ţarului prizonier la Tobolsk şi
găsită recopiată de către prinţesa Maria)
În aceste zile de întuneric şi zbucium,
Doamne, dă-ne răbdare
să îndurăm cu vitejie a
fără de Dumnezeu şi chinurile călăilor!
fără de Dumnezeu şi chinurile călăilor!
Dă-ne puterea, o, Dumnezeule drept,
să ajungem să iertăm nedreptatea aproapelui
şi să primim cu blândeţe această cruce însângerată şi apăsătoare.
Stăpâne al lumii, Dumnezeule nemărginit,
Te rugăm să ne binecuvintezi în acest ceas cumplit şi neîndurător,
sufletelor noastre smerite dându-le pacea Ta! Şi când ne vor duce la moarte,
întăreşte sufletele robilor Tăi cu puterea Duhului Tău Celui Sfânt,
întăreşte sufletele robilor Tăi cu puterea Duhului Tău Celui Sfânt,
ca să se roage cu blândeţe
pentru toţi prigonitorii lor.
Homo sovieticus
Comunismul nu vrea o reformă parţială şi provizorie. El vrea să transforme pe om cu totul, să-i schimbe mentalitatea, firea, năzuinţele, să facă un om nou, un „erou”, care n-ar mai fi sclavul lui Dumnezeu şi al capitalismului. „Acest om este eliberat prin ştiinţă de orice mister, pe deplin încrezător în puterile sale şi în ale partidului”; el nu are decât dispreţ şi batjocură pentru „poveştile religioase”.
Ateul bolşevic este şi se vrea nu om, ci bestie. Pentru el nu există şi nu înseamnă nimic legăturile sfinte şi sentimentele umane; el a pierdut şi afinităţile cu omul normal. Familie, părinţi, copii, prieteni, iubire, milă, blândeţe, compătimire, bunătate, dreptate – toate acestea nu preţuiesc nimic în registrul valorilor comuniste.
În schimb ura, cruzimea şi teroarea sunt ridicate la rangul de dogme comuniste, de legi şi metode ale statului proletar. (Tudor M. Popescu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu