Vremea mărturisirii

Încă din 1948 Mănăstirea Tismana a intrat în atenţia autorităţilor comuniste ca un focar de rezistenţă creştină şi naţională. În 1949, stareţul mănăstirii, Arhimandritul Gherasim Iscu, este arestat şi condamnat la ani grei de temniţă, murind în închisoarea de la Târgu Ocna.

Zece ani mai târziu, încep anchetele pentru procesul mănăstirilor din nordul Olteniei, Tismana şi Polovragi, acuzate de a fi oferit găzduire şi  hrană luptătorilor anticomunişti  din munţi. Între timp Tismana fusese transformată în mănăstire de maici. Stareţa Tatiana Răduleţ, Maica Nicodema Vasilache şi Părintele Veniamin, duhovnicul obştii, sunt arestaţi, trecând prin calvarul anchetelor şi temniţelor comuniste.

„În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”…

Maica Tatiana Răduleţ, stareţa Mănăstirii Tismana

Cea de-a treia locatară a  celulei de la Securitate era Maica Tatiana, stareţa Mănăstirii Tismana. Acuzată că a oferit hrană şi ajutor fugarilor şi luptătorilor anticomunişti din munţi, a fost supusă la o anchetă deosebit de dură, la presiuni şi şocuri de lungă durată, care împing spre limita de ruptură psihică şi firile cele mai tari.

Nu se terminase bine cu investigarea delictelor politice, când a survenit o nouă problemă: unde este aurul mănăstirii? Anchete lungi, ziua şi noaptea, confruntări cu Maica Nicodema, care era şi ea arestată, deplasări la mănăstire pentru percheziţii şi săpături, toate o afectaseră adânc pe biata femeie. Colegele de celulă o înconjuram discret cu dragoste şi înţelegere, căutând să nu o lăsăm pradă deznădejdii.

Săptămâna Patimilor fusese pentru ea o săptămână de supliciu. Avea momente când vorbea tare singură. În dimineaţa zilei de Paşti a părut a fi mai liniştită. Deodată, în pacea acelei dimineţi sfinte, ca împinsă de un resort, fără să mai dea nicio explicaţie, Maica Tatiana alergă spre uşă şi începu să lovească cu pumnii, strigând cât o ţineau puterile:

 - Deschideţi, deschideţi uşa, vine Împăratul Măririi! Deschideţi uşa până mai aveţi timp, că altfel va fi vai de voi!

O priveam uimite, neputincioase. După scurt timp pe sală se aude zgomot de paşi şi zvon de glasuri. În prag apare ofiţerul de serviciu. Maica Tatiana se linişteşte şi-l întâmpină cu „Hristos a înviat!”. Ofiţerul priveşte întrebător spre noi, care aşteptam speriate urmările. O vor târî sub duşul rece?  O vor pune în cămaşa de forţă? O vor snopi în bătaie?...

Ofiţerul pune mâna la cap în semn că a luat-o razna şi o lasă să iasă pe culoar, înconjurată de grupul de caralii. Uşa se închide şi noi rămânem cu urechile ciulite să prindem o informaţie. Încercăm să facem o rugăciune. Linişte…Apoi, deodată, de undeva  nu departe, se aude glasul puternic, plin, al Maicii Tatiana, cântând „Hristos a înviat!”. Melodia pătrunde dincolo de ziduri şi zăbrele, topind atmosfera sumbră a celularului într-o cerească binecuvântare.

L-a repetat de trei ori, aşa, ca la mănăstire în ziua de Paşti, de a răsunat Securitatea!

După scurt timp au adus-o în celulă, liniştită, cu faţa luminoasă. Din ochi îi dispăruse deşertul animalului prins în capcană. Groaza anchetei care nu se mai termina, teama care nu o lăsa să doarmă până spre miezul nopţii, când era chemată la anchetă, cutele amărăciunii, amprenta deznădejdii dispăruseră.

Uşa s-a închis şi zăvoarele au fost trase. Stareţa s-a aşezat pe marginea patului. Chipul îi radia de mulţumire. Plutea în altă lume.

Securitatea nu va întârzia să-şi plătească poliţa cuvenită. Şi totuşi, Maica Tatiana va supravieţui. Într-o zi va reveni la mănăstire, unde îşi va încheia în linişte viaţa.

(Viorica Stănuleţiu Călinescu, Lacrima prigoanei)

Crâmpeie din volumul „Fericiţi cei prigoniţi”, în memoria martirilor creştini

ai secolului trecut