Sfântul Nicolae: Inima lui era o mare în care se revărsau toate lacrimile pământului.

"Iar marea minune – şi din ce în ce mai rară între oameni – e tocmai această lumină a inimii, care nu are hotar mormântul"

Sfântul Ierarh Nicolae e unul dintre cei mai populari sfinţi ai creştinismului. Nu e (atât de popular) nici Sf. Ioan Gură de Aur, a cărui Liturghie se săvârşeşte mereu. De ce ?

Ne-ar putea-o spune cele două calităţi ale marelui ierarh : dragostea de Iisus, dragostea de Adevăr.

Deci « mila şi adevărul », pe care le-a trăit ca ierarh, l-au făcut mare înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a făcut mare înaintea oamenilor.

Edictul lui Constantin cel Mare l-a găsit pe Sfântul Nicolae în temniţă. Prin edictul  lui Constantin de recunoaştere a creştinismului ca  religie de stat, la anul 313, Sf. Nicolae împreună cu toţi creştinii de prin temniţele imperiului roman sunt puşi în libertate.

La 325, printre cei 318 Sfinţi Părinţi ai primului Sinod ecumenic de la Niceea era şi ierarhul Nicolae. Soborul s-a convocat pentru a stăvili marea erezie a arianismului, care tăgăduia divinitatea lui Iisus. Atunci s-a cunoscut râvna sa pentru adevăr, care a trecut măsura. Căci Sfântul Nicolae l-a pălmuit pe ereticul Arie pentru hulirea lui că Iisus n-ar fi Fiul lui Dumnezeu, ci numai o făptură a lui Dumnezeu. Hulire vrednică de bătaie, căci Arie săpa la temeliile creştinismului, în care stătea sau cădea creştinismul, cu dumnezeirea sau nedumnezeirea Înaintemergătorului său. Deci Sfinţii Părinţi amărându-se pentru palma Sfântului Nicolae, i-au luat omoforul arhieriei. La porunca Maicii Domnului i l-au dat înapoi. De atunci este zugrăvită Maica Domnului şi Domnul Hristos cu omoforul pe icoana Sfântului Nicolae.

Iată deci pasiunea pentru adevăr cum n-au mai avut-o ceilalţi Sfinţi Părinţi !

Tot aici se pot socoti şi intervenţiile energice ale sfântului, când în două rânduri erau condamnaţi la moarte nişte nevinovaţi  şi i-a scăpat.

Aşa, odată, într-o mare secată, a aprovizionat cu grâu cetatea sa, scăpând-o de foamete.

A scăpat de mizerie şi păcat trei fete sărace, înzestrându-le pe ascuns ca să se poată căsători.

Inima lui de părinte al creştinilor a ars ca o făclie. Poate că şi aici stă o taină a sfinţeniei lui : capacitatea lui de suferinţă, suferinţa pe care o aduna de la toţi, [ceea ce] îi făcea iubirea mai strălucitoare, şi care apoi mai multă suferinţă atrăgea, sporind focul iubirii sale de oameni.

Suferinţa şi iubirea cresc în progresie.

Iată o taină a luminătorilor lumii. Aceeaşi explicaţie o au şi minunile ce le-a făcut Dumnezeu ca răsplată a oamenilor pentru dragostea lor  de marele ierarh. Căci Dumnezeu e făcătorul de minuni întru sfinţii Săi. Iar marea minune – şi din ce în ce mai rară între oameni – e tocmai această lumină a inimii, care nu are hotar mormântul.

Aşa se face că Dumnezeu o laudă cu faptele mai presus de fire în numele iubiţilor Săi : iubitori de oameni.

Părintele Arsenie Boca, Seminţe duhovniceşti