Sf. Teofan Zăvorâtul: Vârsta tulbure a tinereţii

Curgerea vieţii noastre este zăgăzuită de vârsta tulbure a tinereţii. E vremea în care viaţa trupului şi a sufletului dă în clocot. Un copil, un băiat, trăieşte liniştit; un om matur are doar câteva izbucniri mai năprasnice; iar cei împodobiţi cu părul alb deja alunecă spre tihnă. Doar tinereţea clocoteşte de fierberea vieţii.

Avem nevoie de o temelie foarte trainică pentru a putea rămâne neclintiţi în această perioadă de izbiturile valurilor. Înseşi neorânduiala şi nestăvilirea pornirilor vârstei sunt primejdioase.

Acum încep primele mişcări proprii ale tânărului, încep să se trezească puterile lui şi au pentru el un farmec deosebit. Prin puterea înrâuririi pe care o au , ele alungă tot ceea ce a fost mai înainte pus în mintea şi în inima băiatului. Cele dinainte devin pentru el acum un vis, o pierdere de vreme. Numai simţirile de acum i se par adevărate, doar ele par a avea realitate şi însemnătate.

Cu toate acestea, dacă înainte ca aceste puteri să se trezească băiatul s-a legat de datoria de a mărturisi şi a trăi ca un creştin, atunci toate noile imbolduri, care sunt secundare, vor fi mai slabe şi vor face loc mult mai lesne cerinţelor îndemnurilor pe care le-a simţit de timpuriu, căci acestea sunt mai vechi, au fost deja gustate şi alese de către inimă şi, cel mai important, au fost întărite prin făgăduinţă. Un tânăr va face totul pentru a-şi ţine cuvântul.

Dar ce se poate spune cuiva care nu numai că nu iubeşte viaţa şi de adevărul creştin, dar nici măcar nu a auzit de ea?

În acest caz, e ca o casă fără apărare, lesne de jefuit, sau ca o ramură uscată pusă deoparte pentru a fi arsă în foc. Atunci când tirania idolilor tinereşti aruncă o umbră de îndoială asupra a tot ceea ce există, când stârnirea patimilor pricinuieşte mare tulburare în el, când întregul cuget e năpădit de cugete şi mişcări ispititoare – tânărul se află în foc. Cine îi va da o picătură de rouă pentru a-l mai răcori sau îi va întinde o mână de ajutor, de nu va exista un glas în inima lui care să îi vorbească despre adevăr, despre bunătate şi despre curăţie? Acest glas însă nu se va auzi de nu va fi fost semănată mai înainte dragostea pentru el. În acest caz nici măcar sfaturile bune nu vor mai fi de ajutor ; în el nu va fi nimic de care sfatul cel bun să se lipească. Sfatul şi încrederea în el au putere dacă, intrând prin auz în inimă, stârnesc acolo simţiri care deja există şi înseamnă ceva pentru noi şi au fost lăsate deoparte pentru o vreme, iar noi între timp nu mai ştim cum să ajungem la ele şi să le redăm puterea firească. În acest caz sfatul unei alte persoane este un dar de preţ pentru tânăr. Dar dacă în inima sa nu sunt de găsit începuturile unei vieţi curate, un astfel de sfat nu are niciun folos.

Tânărul trăieşte în lumea lui proprie şi cine va pătrunde toate mişcările şi imboldurile inimii lui? E ca şi cum ai vrea să dibuieşti calea unei păsări prin aer sau urma unui vas prin apă! Clocotul unei ape care fierbe , mişcarea stihiilor potrivnice atunci când sunt amestecate – aceasta e inima unui tânăr. Toate cerinţele aşa-zisei firi se trezesc la viaţă; fiecare din ele îşi strigă şi îşi cer împlinirea. În firea noastră se produce o adevărată învălmăşire şi astfel adunarea acestor voci seamănă strigătelor de neînţeles ale unei mulţimi zgomotoase.

Ce se va întâmpla cu tânărul acesta, dacă nu a fost deprins mai înainte să-şi rânduiască mişcările într-un anume fel şi nu şi-a însuşit datoria de a ţine într-o desăvârşită supunere faţă de anumite cerinţe superioare? Dacă aceste învăţături au fost adânc întipărite în inimă în vremea copilăriei lui şi apoi au fost primite în mod conştient ca regulă de viaţă, atunci toate aceste tulburări se vor petrece cumva la suprafaţă, în treacăt, fără a clătina temelia sau a zdruncina sufletul.

Starea în care ieşim din anii tinereţii atârnă în mare măsură de starea cu care intrăm în ei. În căderea sa de pe stâncă apa spumegă şi se învolburează până jos, dar apoi îşi urmează drumul în tihnă prin albiile sale. E o înfăţişare a tinereţii în care fiecare se vede aruncat ca apa în cascade. De acolo ies două feluri de oameni: unii strălucesc prin virtute şi nobleţe, în vreme ce alţii se întunecă prin necuviinţe şi viaţă stricată. Mai este şi un al treilea fel, o pătură de mijloc, un amestec de bine şi de rău, ceva asemenea unui foc de paie care acum înclină spre bine, acum spre rău, sau ca un ceas stricat care uneori merge bine, dar alteori o ia înainte sau rămâne în urmă.

Cel care s-a întărit din timp prin asumarea unei obligaţii a aflat adăpost, cum s-ar spune, într-o corabie tare ce nu îngăduie apei să intre înăuntru sau a aflat vad liniştit de trecere prin vâltoare. Fără aceasta, nici măcar o bună creştere nu va putea întotdeauna să ne izbăvească. Se prea poate ca tânărul să nu cadă în păcate grele şi totuşi, de nu e adunat în sine însuşi, iar inima lui nu s-a despărţit de cele pământeşti printr-o făgăduinţă, va fi împins încoace şi încolo de lucrurile care îl atrag, şi va ieşi în mod sigur din anii tinereţii într-o stare de învârtoşare, fără a fi aflat liman nicăieri. Cât de mântuitor este ca, mai înainte de anii tinereţii, nu numai să primeşti o educaţie bună, ci şi să te întăreşti în făgăduinţa de a fi un adevărat creştin. Cel ce s-a hotărât la aceasta să se teamă de tinereţe ca de foc şi, prin urmare, să fugă de orice împrejurare prin care tinereţea se poate lesne dezlănţui şi sălbătici cu desăvârşire.

2. Două porniri proprii tinereţii

Tinereţea e primejdioasă în ea însăşi; pe lângă aceasta însă, mai sunt şi două tendinţe proprii acestei vârste, iar prin ele impulsurile tânărului se aprind cu multă forţă, dobândind putere şi devenind primejdioase. Acestea sunt: 1) o sete neostoită de senzaţii şi 2) nevoia de a se întâlni cu alţii . Prin urmare, pentru a ocoli primejdiile vârstei, s-ar putea da sfatul ca aceste porniri să fie supuse unei anumite rânduieli, altfel, în loc de bine, ele vor face rău. Deprinderile bune însuşite mai înainte îşi vor păstra toată puterea, dacă nu sunt înăbuşite şi nici stânjenite.

Setea de senzaţii

Setea de senzaţii dă un anumit neastâmpăr, o nestatornicie, o diversificare a îndeletnicirilor unui tânăr. El doreşte neîncetat să se pună la încercare, să vadă totul, să audă totul, să fie pretutindeni. Îl poţi afla oriunde există o lucire pentru ochi, o armonie pentru urechi, un loc liber pentru mişcare. Vrea să fie sub o curgere neîntreruptă de senzaţii, mereu noi, deci mereu altele. Nu-i place să stea acasă, nu-i place să stea într-un loc, nu-i place să-şi îndrepte atenţia către o singură lucrare. Mediul său este neîncetata distracţie.

Din volumul: Calea spre mântuire, Ed. Cartea ortodoxă, Ed. Egumeniţa, 2008

Blog consacrat Sf. Teofan

http://teofanzavoratul.blogspot.com/2008/11/moastele-sf-teofan-zavoratul.html

Despre Sf. Teofan Zavoratul

- s-a nascut la 10 ianuarie 1815, in Chernavsk, Rusia
- a trecut la Domnul pe 6 ianuarie 1894
-a fost canonizat in 1988 de Biserica Rusa
- este praznuit pe 6/10 ianuarie


Din viata sa:
- pe numele sau George Vasilievich Govorov, Sfantul Teofan s-a nascut intr-o familie de crestini ortodocsi, tatal fiind preot
-a urmat seminarul la Livny, Orel si Kiev
-in 1841 se calugareste, luand numele de Teofan
- mai tarziu devine episcop de Tambov
-este cunoscut pentru numeroasele sale carti care trateaza subiectul vietii duhovnicesti

Sf. Teofan : Tâlcuiri din Sfânta Scriptură

Vineri(a patra săptămână a Postului)

« Zis-a Domnul către Avraam : Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu »(Fac. 12, 1). Aceasta este o pildă limpede a acelei schimbări a inimii care se săvârşeşte în adevăraţii credincioşi atunci când ei îşi iau crucea fără făţărnicie şi urmează lui Hristos. Îşi părăsesc tatăl – sinele, răstignindu-l prin lepădarea de sine ; îşi părăsesc neamul – înclinările, patimile şi obiceiurile păcătoase, răstignindu-le prin hotărârea de a urma neabătut, poruncile ucigătoare de patimi ale Domnului ; îşi părăsesc pământul – întregul tărâm al păcatului – lumea cu toate cerinţele ei, răstignind-o prin hotărârea de a fi străin de ea., chiar dacă pentru asta ar trebui să sufere nu numai pierderi de avut şi situaţie socială, ci chiar şi moartea. »

„Urmarea lui Hristos”

"Care luptă este mai mare decât a aceluia care voieşte a se birui pe sine însuşi? Şi munca noastră ar trebui să fie aceasta: a ne birui pe noi înşine, a dobândi din zi în zi mai multă putere asupră-ne, şi în tot ceasul a face câte un pas înainte pe calea binelui."

***

„Fericit cel ce înţelege ce înseamnă a iubi pe Hristos. Se cade să ne lepădăm de iubirea făpturii pentru dragostea lui Hristos, că Hristos voieşte să fie iubit singur mai presus de toate. Iubirea de făpturi este înşelătoare şi trecătoare, iar dragostea de Hristos este statornică şi credincioasă. Cel ce se lipeşte de făptură cade, iar cel ce iubeşte pe Hristos, se va întări în veac.”

***

„Pe Acela să-L iubeşti, pe Acela să-L ai prieten, Care nu te va părăsi când vei fi părăsit de toate; Care, pierind toate, nu te va lăsa să pieri.”

Violet Hopkins

Sf. Teofan : Tâlcuiri din Sfânta Scriptură

Joi(a patra săptămână a Postului)

« Cela ce cruţă toiagul, urăşte pe fiul său ; iar cela ce-l iubeşte îl ceartă cu osârdie »(Pilde 13, 25). Să-i lăsăm deoparte pe copii şi să vorbim despre noi înşine cu privire la fiecare dintre noi, aceste cuvinte înseamnă următorul lucru : nu te cruţa pe tine însuţi, pedepseşte-te cu osârdie. Autocompătimirea este rădăcina tuturor abaterilor noastre spre păcat ; iar cine nu va face pogorământ pentru sine, acela va sta neclintit întru cele bune. Mai înainte de toate, trebuie ţinut în cea mai aspră discipină trupul, această slugă fără minte. Când îl istoveşti, este smerit ; dar dă-i o cât de mică uşurare şi va începe să-şi scoată ghearele şi să fremete cu ochi iubitori de patimi. Uluitor este însă acest fapt de care nici nu-ţi mai vine să vorbeşti : toţi sunt de partea trupului şi născocesc prentru el tot soiul de desfătări. Chiar şi ştiinţa nu poate, parcă, altfel. Ce fel de ştiinţă va mai fi fiind si aceasta ? »

Cum a învăţat să se roage fără încetare

« Ştim din Evanghelii că Bartimeu se afla pe marginea drumului, complet orb, pierzând orice încredere, orice speranţă în ajutorul omenesc, constrâns să cerşească pentru a trăi, să se sprijine nu pe adevarata caritate (etimologic, “care iubeşte“), ci pe acel fel de caritate care constă din faptul de a arunca câţiva gologani cuiva pe care nici măcar nu-l priveşti. Şi iată că într-o bună zi, acest om care a renunţat la orice speranţă şi se află stând, orb, în praful drumului, aude vorbindu-se de cineva, de un nou profet, care face minuni pe tot cuprinsul pământului sfânt. Dacă ar mai fi avut incă ochi, desigur că Bartimeu ar fi sărit imediat, ar fi străbătut îndată toată ţara, să-L găsească pe Acest profet! Dar el este orb, nu se poate ţine după acest făcător de minuni călator. Aşa că rămâne unde se află şi faptul că ştie că Cineva l-ar putea vindeca îi sporeşte desigur disperarea, o face să fie mai apăsătoare. Intr-o zi aude trecând pe langă el o mulţime de oameni, o mulţime care nu freamătă la fel cu celelalte: desigur, asemenea tuturor orbilor, el are auzul şi sensibilitatea mult mai ascuţite decât ale noastre, căci întreabă: « Dar cine trece pe drum? » Şi i se răspunde: « Iisus din Nazaret ».

Atunci se ridică, din culmea disperării şi a speranţei: o speranţă nebună, căci Hristos e pe punctul de a trece şi, în acelaşi timp, disperarea stă gata să tăsnească din penumbra constiinţei. Doar câţiva paşi şi Hristos va fi în dreptul său; încă vreo câţiva paşi şi El va fi trecut, ca să nu se mai întoarcă niciodată. Acesta este momentul în care, împins de aceasta speranţă disperată, începe să strige, să urle: « Iisuse, fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine! ». Strigatul său este ca o profesiune de credinţă desăvârşită; disperarea sa este, în această clipă, de o asemenea intensitate, încât Bartimeu poate găsi în el însuşi suficienta speranţă nebună pentru a îndrăzni să ceară să fie vindecat, salvat, regenerat. Şi Hristos îl aude.

Există un grad al disperării care coincide cu o speranţă absolută, desăvârşită. Este tocmai punctul la care, ajunşi înlăuntrul nostru înşine, ne va fi posibil să ne rugăm. În acest moment, strigătul « Doamne, fie-Ţi mila! » va fi de ajuns. Nu mai e nevoie să-i ţinem lui Dumnezeu discursurile complicate pe care le găsim în cărţile de rugăciuni. E pur şi simplu suficient să strigam la ajutorul lui Dumnezeu din adâncul disperării noastre: vom fi auziţi.

Foarte adeseori rugăciunea noastră nu are intensitatea, convingerea, adâncimea de credinţă suficientă, fiindcă disperarea noastră nu e suficient de adâncă. Îl voim pe Dumnezeu pe deasupra celorlalte lucruri pe care le posedăm deja, îi dorim ajutorul, dar în acelaşi timp încercăm să găsim ajutorul pretutindeni aiurea, păstrându-L pe Dumnezeu în rezervă pentru asaltul final […] Dacă disperarea noastră tţâşneşte dintr-o adâncime destul de mare, dacă ceea ce cerem şi implorăm este aşa de esenţial încât rezuma tot ceea ce este necesar vieţii noastre, atunci vom şti să găsim cuvintele rugăciunii, vom putea ajunge până la inima cea mai lăuntrică a rugăciunii, la întâlnirea cu Dumnezeu.

[…] După cum adesea se întâmplă ca atunci când, după multe căutări şi luptă singuratică, noi deodată ne adresăm cu strigăt lui Dumnezeu, o mulţime de glasuri, de dinafară şi dinauntru, încearcă să ne curme rugăciunea noastră. Face să te mai rogi? De câţi ani te lupţi, iar Dumnezeu nici nu se uită la aceasta? Se va uita oare acum? De ce să te mai rogi? Întoarce-te iară la disperarea ta, tu eşti orb şi orb pentru totdeauna. Însă cu cât e mai puternică rezistenţa, cu atât mai clar e faptul că ajutorul e foarte aproape. Niciodată diavolul nu năvăleşte asupra noastră cu atâta furie, decât atunci când noi suntem cu totul aproape de încheierea luptei şi am putea să ne mântuim, însă adesea acest lucru nu se întamplă, pentru că noi dam înapoi în ultima clipă. « Ajunge, leapădă - zice diavolul - acest lucru e prea greu, aceasta e mai mult decât poţi tu suporta; trebuie să-i pui capăt acestui lucru deîndată; nu aştepta, doar nu mai eşti în stare să rezişti ». Şi atunci noi comitem o sinucidere: fizică, morală, spirituală. Noi renunţăm la luptă şi acceptăm moartea cu un minut înainte de a ni se da ajutor şi atunci am fi fost mântuiţi.

Niciodată nu trebuie să ascultăm aceste glasuri: cu cât mai tare strigă ele, cu atât mai puternică trebuie să fie hotărârea noastră. Noi trebuie să fim gata să strigăm atât de mult cât va fi nevoie de acest lucru şi aşa de tare ca Bartimeu. Iisus Hristos trecea pe alături, ultima lui nădejde trecea pe alături, însă oamenii care îl înconjurau pe Hristos erau nepăsători sau se străduiau să-l silească să tacă. Necazul şi suferinţa lui erau cu totul nelalocul lor. Acei pentru care Hristos era mai puţin necesar, însă cei care Îl inconjurau, voiau ca El să se ocupe de ei. Oare de ce acest nenorocit orb îi impiedica? Însă Bartimeu ştia că pentru el nu mai există altă nădejde dacă se va duce şi aceasta, cea de pe urma. Acest adânc al deznădejdii a şi fost izvorul de unde a răbufnit credinţa, rugăciunea plină de atâta convingere şi insistenţă, că a rupt toate zăgazurile, una din acele rugăciuni care izbesc în cer ca o săgeată, după cuvântul lui Ioan Scărarul […]

Disperarea ne aduce la o nouă viaţă duhovnicească, [moment] când în noi se iveşte bărbăţia de a merge mai adânc şi mai departe, cu conştiinţa că noi ne-am deznădăjduit nu de biruinţa finală, ci de mijloacele pe care le-am aplicat pentru realizarea ei. Atunci noi începem de la temelia cea tare, cu totul altfel. Dumnezeu ne poate întoarce pe noi la unul din mijloacele pe care le-am mai încercat, însă pe care acum, cu El, noi vom putea să-l întrebuinţăm cu spor. Totdeauna e necesară o colaborare reală între Dumnezeu şi om, şi atunci Dumnezeu ne va da înţelegere, înţelepciune şi putere de a face ceea ce trebuie şi de a ajunge la scopul drept.

(…) Maxim, un sfânt grec din secolul IV, aude într-o zi citindu-se în biserică pasajul din Epistola Sfântului Pavel în care Apostolul recomandă să ne rugăm neîncetat. Tânărul e atât de mişcat, încât se gândeşte că n-are nimic mai bun de făcut decât să urmeze acest sfat. Părăsind biserica, se duce în munţii din apropiere şi îşi impune să se roage fără încetare. Ca orice tânăr grec din acea vreme, abia ştia Tatăl nostru şi alte câteva rugăciuni. Începe aşadar să le recite fără oprire. Se simte, pentru moment, foarte fericit. Se roagă, este cu Dumnezeu, e încântat, totul pare minunat până ce, treptat, soarele dispare la orizont, frigul şi noaptea nu întârzie a se lăsa şi, odată cu noaptea, o mulţime de zgomote neliniştitoare: plesnituri de ramuri care se rup sub labele unor fiare cu ochi scânteietori, lupte între animalele sălbatice, cele mai puternice ucigând pe cele mai slabe, etc. El se simte atunci cu adevărat singur, o biată făptură fără apărare într-o lume unde domnesc pericolul, moartea, cruzimea; înţelege că este pierdut, dacă Dumnezeu nu-i vine în ajutor. Părăsind Tatăl nostru şi Crezul face întocmai ca Bartimeu, strigă: « Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fie-Ţi milă de mine! ». Strigă astfel toată noaptea, căci fiarele şi ochii scânteietori nu-i dau răgaz să doarmă. Când zorile se ivesc şi toate animelele sălbatice au intrat în vizuina lor, el îşi spune: « Acum am să mă pot ruga! », dar simte deodată că îi este foame. Vrea să culeagă afine, se apropie de tufişuri şi deodată îi vine în minte că în ele s-ar putea ascunde ochii scânteietori şi ghearele ascuţite. El înaintează, deci, cu prudenţă, spunând la fiecare pas: « Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă, vino în ajutorul meu, miluieşte-mă, Doamne, ocroteşte-mă! », se roagă de mai multe ori, înainte de a culege o afina.

La mulţi ani după aceea, el întâlneşte un pustnic foarte bătrân şi plin de experienţă care-l întreabă cum a învăţat să se roage fără încetare. Maxim îi răspunde: « Cred că diavolul m-a învăţat ». Bătrânul îi spune: « Mi se pare că înteleg ce spui, dar aş vrea să fiu sigur că nu mă înşel ». Maxim îi explică, cum s-a obişnuit încetul cu încetul cu zgomotele şi pericolele din zi şi din noapte. Dar atunci s-au abătut asupra lui ispite, ispite ale cărnii, ispite ale duhului, ale sensibilităţii şi, ceva mai târziu, atacuri şi mai violente din partea demonilor. Până la urmă, nu trecea o singură clipă, ziua sau noaptea, în care să nu aibă nevoie să cheme pe Dumnezeu, strigând: « Fie-Ţi milă, fie-Ţi milă, ajutor, ajutor, ajutor! » Apoi într-o bună zi, după 14 ani de o astfel de viaţă, Domnul i-a apărut: în clipa aceea linistea, pacea, seninătatea s-au sălăşluit în el. Nu i-a mai rămas nicio teamă, nici de întuneric, nici de tufişuri, nici de diavoli: « Domnul ajunsese stăpân pe situaţie ». Înţelesesem, în sfârşit, continuă Maxim, că atâta timp cât Domnul nu intervine, chiar El, sunt în chip iremediabil neputincios. Astfel, chiar în sânul seninătăţii, al păcii, al bucuriei, am continuat să spun: « Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fie-Ţi milă de mine!“. Ştia de acum înainte că nu există pacea inimii şi a sufletului, potolirea cărnii şi îndreptarea voinţii, decât în milostivirea lui Dumnezeu.

În felul acesta a învăţat să se roage, nu în ciuda agitaţiei şi a tulburării, ci din cauza lor, şi pentru că ele prezentau un pericol real. Dacă am putea înţelege că noi ne aflam într-un tumult şi într-o confuzie mult mai mare, că diavolul dă târcoale, căutând să ne prindă pentru a ne distruge, că fiecare întâlnire omenească este o judecată, o “criză“, o situaţie în care suntem chemaţi să primim pe Hristos sau să fim mesagerul Lui, dacă am avea conştiinţa că întreaga noastră existenţă are o semnificaţie la fel de adâncă, ne-ar fi posibil să-L chemăm şi să ne rugăm fără încetare; zgomotul şi agitaţia nu ar mai fi pentru noi un obstacol, ci însuşi prilejul care ne învaţă să ne rugăm, atâta timp cât suntem fără experienţă pentru a face acest lucru dinlăuntrul nostru însuşi, fără a fi împinşi, fără a interveni un factor exterior”.

(fragmente din “Şcoala rugăciunii” - de Mitropolitul Antonie de Suroj, editura Sf. Mănăstire Polovragi, 1994, p. 52-55 şi 113-114)