Teologul Vasilică Militaru - Biserica din temniţă(fragmente)

3. 5. Învierea în temniţe

Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. …Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre; …Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. (I Cor. 15, 13-20).

Sărbătoarea Învierii, momentul culminant al vieţii liturgice a tuturor credincioşilor creştin ortodocşi, a fost trăită şi de cei întemniţaţi. Credincioşii practicanţi cunosc stările deosebite pe care le simt după o perioadă de mortificare a trupului şi de pocăinţă din timpul Postului Mare. Învierea Mântuitorului aduce pentru mulţi creştini practicanţi şi învierea sufletelor lor. Vă daţi seama cum trăiau această sărbătoare întemniţaţii care mai aveau o singură nădejde: credinţa că sufletele lor vor învia, aşa cum Hristos a înviat din morţi. Există două feluri de înviere. Una a sufletului în viaţa trupească, atunci când credinciosul urcă nişte trepte ale desăvârşirii. Cealaltă înviere este cea promisă după Judecata de Apoi. Cel ce învie în timpul vieţii în trup, rămâne înviat şi după moartea trupească.

După o adevărată săptămână a patimilor, în care se desfăşurase procesul de la Cluj, cu anunţarea sentinţelor chiar în Sâmbăta Mare, Aspazia Oţel are un moment de bucurie sufletească. „Ca un răspuns la tristeţea şi îngrijorarea mea, au început să bată clopotele la Catedrala Ortodoxă care se afla peste drum de tribunal. După primul dangăt puternic şi vibrant, a izbucnit un frumos Hristos a înviat! Cântau preoţii cu vocile lor frumoase. Din repetare în repetare, Hristos a înviat! a cuprins toată închisoarea. Amplificat cutremurător, imnul urca din temniţă spre cerul înstelat, făcând să vibreze sfânta noapte a Învierii din primăvara anului 1949”[1].

Traian Popescu ne descrie sărbătorirea Învierii din anul 1949 în închisoarea Piteşti. Săptămâna Mare au trăit-o cu evlavie, linişte şi pace sufletească. „Şi iată noaptea de Înviere. Odată cu bătaia clopotelor care răzbea până la noi, au început să apară lumânări aprinse în stradă, dincolo de casele lipite de zidul închisorii. Acest decor, care pentru noi luase proporţii cosmice, avea însă şi semnificaţia mesajului spiritual al acelor care nu ne uitaseră şi care acum doreau să ştim că sunt împreună cu noi sufleteşte. Nu le-am putut răspunde decât cu un Hristos a înviat! care a început discret, apoi s-a dezlănţuit din cele aproximativ 800 de glasuri. Dacă cineva ar fi putut asista la acel moment, l-ar fi asemuit cu o imensă catedrală în care sutele de lumânări din stradă împreună cu glasurile noastre marcau Învierea Domnului, cu moartea pre moarte călcând. Totul vibra: aerul, ferestrele, uşile, dar mai ales inimile noastre, fără a ne imagina ce cataclism va veni peste ele nu după mult timp. Când s-a aşternut liniştea, ostaşul din post a spus: Adevărat a înviat!”[2]

Dumitru Bordeianu ne descrie sărbătorirea Paştilor anului 1949 în celula 18. Pe atunci încă se mai primeau pachete trimise de rude. Numai arareori în 1948 şi 1949 s-a întâmplat acest lucru. Un coleg de celulă a primit pe căi lăturalnice un pachet de alimente de aproximativ 10 kg. Din acest pachet s-au înfruptat toţi studenţii de la muncă silnică şi temniţă grea. Cantitatea a fost simbolică, dar cu un efect moral impresionant. Pentru a înţelege modul cum a fost împărţit pachetul, ca exemplu, un ou a fost împărţit în 24 de porţii, fiecare cu o bucată de coajă roşie, simbol al sărbătorii Învierii. Pachetul conţinea şi prescuri pentru anafură, de luat cu ocazia Paştilor[3]. (…)

Părintele Dimitrie Bejan afirma despre Învierea de la Aiud: „Imaginaţi-vă cum făceam noi Paştele! Când cânta toată puşcăria Hristos a înviat!, miliţienii ne suduiau, stăteau cu parii pe noi, dar noi tot cântam! Acolo am trăit cel mai intens bucuria Învierii… Era directorul care-i îndemna: Bateţi-i, măi! Nu vedeţi că sunt creştini?”[4]

Sărbătorirea Învierii a avut un caracter aparte în minele de plumb. Acolo au fost detaşaţi o parte din deţinuţii din închisori care erau apţi de muncă. Munca în mină avea avantajul unei anumite libertăţi a deţinuţilor în abataje, pentru că nu aveau unde să fugă. De aceea cele mai multe mărturii despre Învierea în temniţe sunt relatate din această perioadă a anilor 1950-1954. (…)

Preotul Liviu Brânzaş a trăit Învierea în singurătatea celulei de anchetă din închisoarea din Oradea. În 19 aprilie 1952 el nota: „Mă simt în profunzime altul… Această înviere sufletească a mea se petrece în chiar aceste zile ale sărbătorii Învierii Domnului”[5].

Tot părintele Brânzaş ne descrie noaptea Învierii la mina Cavnic. Sfredelele, ca şi la Baia Sprie, au fost folosite drept clopote. „Sunt clopotele ocnei! Niciodată nu am auzit dangăte mai vibrante şi mai tulburătoare. Totul este ameţitor. Nimic nu lipseşte din majestatea Nopţii Sfinte: lumini, cântări, clopote…

Cine a trăit o asemenea noapte trebuie să devină un alt om! Aici, în adâncul acestei catacombe, cu întunericul ei copleşitor, răsare o rază de lumină de care nu te poţi împărtăşi nicicând şi nicăieri în altă parte. Raza din catacombă! Ce fericire! A meritat să suporţi toate chinurile de până acum, numai să te învredniceşti de un asemenea har!”[6]

Oprea Tărăban aminteşte despre strigătul Golgotei în noaptea de Înviere din 1957, în închisoarea din Gherla, când aproximativ 7000 de deţinuţi au cântat o noapte întreagă Hristos a înviat![7]

O altă sărbătoare a Învierii, de la Reduitul din Jilava, din anul 1957, este pomenită de Vasile Cristea[8].

Şi părintele Steinhardt descrie sărbătorirea Învierii la Gherla în 1961. După ce au postit, deţinuţii s-au împărtăşit în linişte. „După deşteptare, încercarea de a cânta în surdină Hristos a înviat! fusese brutal reprimată de gardieni. Acum însă, la prânz, ne dau pace şi din câte un colţ, de sus, de unde suntem cocoţaţi, auzim – ca din văi, de acolo, de dincolo – câte o îngânare de cântec şi o reluăm şi noi, şuşotind”[9].

De la Mislea, Aspazia Oţel îşi aminteşte două sărbători ale Învierii.

„În ziua Învierii ne-am adunat toată temniţa liberă (cele care au lucrat o perioadă la atelierele de croitorie) în sala de mese, unde corul condus de Marga a făcut o liturghie originală, alcătuită numai din răspunsurile la Sfânta Liturghie, orânduite după canon de Nana”[10].

„Ne-am putut sărbători în linişte zilele legate de Sfintele Patimi, de Sfânta Înviere. Am reconstituit din memorie câteva evanghelii, câteva stihuri din stările Prohodului, am făcut din soba noastră un altar în jurul căruia ne-am adunat ca să-L primim cum se cuvine pe Mântuitorul sufletelor noastre. Am reuşit să cântăm şi Mergi la cer şi Te aşează, Hristos a înviat şi stihuri din Sfânta Liturghie. Executate pianissimo, cântecele noastre răsunau foarte înăbuşit în mizerabila noastră temniţă, transfigurată într-un spaţiu celest în care sufletele puteau să-şi ia cuminecarea în miracol, caracteristică acestor Sfinte zile”[11].

Din amintirile Nicolei Valery aflăm despre serbarea Învierii într-o altă celulă a închisorii Mislea. Când în satul din apropiere au sunat clopotele, mai mult de cincizeci de deţinute erau în picioare. Maica Eudoxia, aşezată într-un pat suprapus, domina întreaga adunare. Maica a citit toate pericopele evanghelice privitoare la minunea Învierii (Nicole Valery descoperise o Biblie în fosta biserică transformată în depozit. Biblia a fost fragmentată în fascicole ce au circulat în mare taină şi cu mult folos printre deţinute). Apoi toate au cântat Hristos a înviat!

„Fără să ne mai temem că vom fi auzite, am cântat într-un singur glas minunatul cântec ortodox Hristos a înviat din morţi…, pe care l-am repetat de trei ori… După ce, îmbrăţişându-ne ca nişte surori, ne-am spus una alteia, din nou, Hristos a înviat!, fiecare s-a întors în patul ei. Departe de ai noştri şi nevoite să trăim într-un loc mizerabil, ne simţeam mai aproape de Dumnezeu şi înţelegeam mai bine misterul Învierii decât pe vremea când sărbătoream Paştele în libertate. În acea zi am înţeles cu adevărat minunata lui frumuseţe”[12].

Desigur, aceste gesturi creştine au fost de multe ori drastic sancţionate de conducerile închisorilor. Dar acestea nu au putut umbri bucuria de manifestare a credinţei în Învierea lui Hristos. Consideraţi morţi de regimul comunist, pomeniţi la morţi de rudele din afară ce nu mai aveau veşti de la ei, întemniţaţii au dovedit că Învierea este un act real şi posibil. Atât cei care au murit în închisori, cât şi cei care au supravieţuit au biruit moartea. Dovada învierii lor este că la acest moment regimul comunist a fost înfrânt. Aceşti întemniţaţi ne-au demonstrat în timp că biruitor nu poate fi decât Iisus Hristos împreună cu toţi cei care cred în Învierea Sa.

---

[1] Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne…, Editura Bunavestire, Bucureşti, 2000, p. 135.

[2] Traian Popescu, Experimentul Piteşti, Editura Criterion, Bucureşti, 2005, pp. 65-66.

[3] Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, Editura Scara, Bucureşti, 2001, pp. 101-102.

[4] Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinţei, Hârlău - Iaşi, 2002, p. 88.

[5] Pr. Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, Editura Scara, Bucureşti, 2001, p. 44.

[6] Idem, pp. 118-119.

[7] Mihai Rădulescu, Rugul Aprins, Editura Ramida, Bucureşti, 1993, p. 69.

[8] Idem, p. 67.

[9] Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 205.

[10] Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne…, Editura Bunavestire, Bucureşti, 2000, p. 186.

[11] Idem, p. 265.

[12] Nicole Valery – Grossu, Binecuvântată fii, închisoare…, Editura Duh şi Adevăr, Bucureşti, 1998, p. 114.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Mica filocalie 2

« Aşa cum corabia care are un cârmaci bun ajunge cu ajutorul lui Dumnezeu nevătămată la ţărm, la fel şi sufletul care are un părinte duhovnicesc bun urcă cu uşurinţă la cer, chiar dacă a săvârşit mulţime de rele. »

« Aşa cum cel ce nu are îndrumător pierde cu uşurinţă drumul, chiat dacă este foarte priceput, la fel şi cel care înaintează, conducându-se singur pe unicul drum, cu uşurinţă se pierde, chiar dacă deţine toată înţelepciunea lumii. »

Cuviosul Paisie Aghioritul, Mica filocalie

« Starea duhovnicească este să te bucuri de cele potrivnice celor de care se bucură lumea. De pildă, să te bucuri că nu-ţi dau importanţă. »

« Doar Hristos nu-l decepţionează pe om. Doar Hristos nu dezminte speranţele lui. Doar El satisface dorinţele noastre neostoite şi odihneşte adânc sufletele noastre »

« Cu cât omul fuge de mângâierea omenească, cu atât se apropie de el mângâierea dumnezeiască. »

« Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă »(Mt. 6, 33). Acesta este sensul cel mai adânc al vieţii. »

Despre dor...în răspăr

Nu cred să existe realitate mai « poetizată »(citeşte : deformată !) la noi, românii, care « ne-am născut poeţi »( !) decât dorul. Şi cum avem obiceiul de a lua de-a gata anumite « adevăruri » subiective ale artei, am căzut în mreaja dorului, crezând cu naivitate şi orgoliu că nu e simţire mai fină, mai nobilă şi mai dătătoare de « specific naţional » decât dorul. E drept că ne-au ajutat şi filosofii, dar fondul rătăcirii tot de natură literară este.Deseori mi-am frământat gândul încercând să aflu, pe cont propriu, de unde provine această sursă a suferinţei omeneşti, care atacă îndeosebi firile sensibile şi interiorizate. Dar n-am descoperit nimic mai clar decât conexiunea directă între dor şi o dorinţă neîmplinită sau cu neputinţă de împlinit. Trând anii şi ieşind din sfera de influenţa a literaturii, citind câte ceva din scrierile duhovniceşti, a început să mi se facă lumină în gând. Firea curată a omului creat de Dumnezeu nu cunoştea tânjirea aceasta incontrolabilă după oameni sau lucruri, de vreme ce Adam şi Eva erau fericiţi în Grădina Raiului, aflându-se sub permanenta purtare de grijă a Părintelui lor şi întrutotul îndreptaţi cu mintea şi cu inima spre El, hrăniţi cu harul Duhului Sfânt şi adăpaţi cu iubirea dumnezeiască. Se vede că numai după amăgirea vrăjmaşului şi alungarea lor din preajma Izvorului vieţii şi al bucuriei, au cunoscut sărmanii protopărinţi ai noştri ce este dorul, că se tânguiau amarnic la poarta închisă a Raiului spre a fi reprimiţi în iubirea părintească. Dar Dumnezeu îngăduise ! Că de n-ar fi existat virtual dorul/ nostalgia după fericirea pierdută, omul nu L-ar mai fi căutat niciodată pe Cel Părăsit. Firea căzută a omului, însă, a transformat dorul într-un stimul al tuturor patimilor ce s-au insinuat în el prin amestecarea cu lumea şi cele pământeşti. Câţi dintre noi, cei de acum, suferim de dorul Împărăţiei lui Dumnezeu ? Şi câţi suferim amarnic pentru că am pierdut ceva sau pe cineva drag, un lucru sau un om de care ne-am ataşat iraţional şi atât de puternic încât nu putem răbda distanţarea de el şi nu primim nici măcar gândul renunţării la el ? Cum ne vom desprinde de cele trecătoare, oameni şi lucruri, de nu vom lupta să smulgem din noi rădăcina dorului ? Cumplită buruiană ! Nimic nu doare mai multdecât dorul, iar cine a frânt dorul de lume şi s-a predat dorului curat de Dumnezeu se îndreaptă cu grăbire spre tărâmul nepătimirii. Spună poeţii şi filosofii ce-or vrea, dar dorul nu înnobilează fiinţa umană decât dacă are ca obiect viu pe Dumnezeu.

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Sâmbătă[Fapte 3, 11-16 ; In. 3, 22-23]. Două vieţi avem : trupească şi duhovnicească. Duhul nostru e oarecum îngropat în trup. Atunci când, înviind prin harul lui Dumnezeu, începe să se smulgă din amestecarea cu trupul şi se arată întru curăţia sa duhovnicească, el învie pe de-a-ntregul sau învie bucată cu bucată ; iar atunci când se smulge cu totul din această legătură, iese ca din mormânt la viaţa cea înnoită şi astfel duhul devine aşa cum este el în sine, viu şi lucrător, în vreme ce trupul e grosolan şi mort şi nelucrător, chiar dacă şi unul şi altul se află îmbinate în acelaşi om. Şi iată taina spuselor Apostolului : « Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate. »(II Cor. 3, 17). Aceasta este libertatea faţă de stricăciunea ce împresoară duhul nostru nestricăcios sau de patimile ce strică firea noastră. Acest duh care intră în libertatea fiilor lui Dumnezeu e ca un fluture tânăr, îmbrăcat în culori atrăgătoare, ce iese lin în zbor din gogoaşa sa. Iată înflorirea lui de curcubeu : dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, milostivirea, credinţa, blândeţea, înfrânarea(Gal. 5, 22). Oare această frumuseţe a desăvârşirii nu este în stare să deştepte în noi râvna ?

Interviu cu Doamna Aspazia Oţel Petrescu

Florin Palas, VEGHEA: Doamnă Aspazia Oţel Petrescu, cum aţi luat ştiinţă despre comunism? Ce a însemnat comunismul pentru dumneavoastră?
Aspazia Oţel Petrescu, 14 ani de temnita grea: La noi, bucovinenii şi basarabenii, anticomunismul este mai timpuriu decât a fost în ţara-mamă.
Bunicul meu avea conăcelul lui de răzeş pe malul Prutului, chiar în faţa vadului, unde moşii şi strămoşii lui au făcut paza vadului de trecere pe Nistru. Biserica din satul nostru era o donaţie a străbunicului meu, Nicolae Oţel, care cedase jumătate din grădina lui pentru ridicarea acesteia. Era ctitoria lui.
În Paştele lui 1928, aveam eu vreo cinci ani, ajunsese revoluţia până la malurile Nistrului. În zi de Paşte huruiau tractoarele. Arau ostentativ în colectivele proaspăt înfiinţate, iar nişte revoluţionari se căzneau să arunce Crucea şi clopotele de pe Biserică în Nistru. Era un aspect de Apocalipsă. Când i-am văzut, căci se vedea foarte bine, Nistrul era destul de îngust, aveau cartuşierele încrucişate pe piept, purtau căciuli ruseşti pe cap, mie mi-au făcut impresia că sunt draci, cu coarne.
F.P.: Pentru dumneavoastră comuniştii aveau o reprezentare clară.
A.O.P.: De câte ori se vorbea de comunişti, eu vedeam scena asta: dracii, urcaţi pe Biserică, cu labele pe Cruce, gata s-o arunce jos. Dincoace, oamenii trăgeau clopotele şi cântau: „Hristos a înviat!”. Pentru un copil de cinci ani, vă puteţi da seama ce înseamnă tabloul acesta. Bunicul a punctat: „Priviţi, copii, şi să nu uitaţi că ăsta este comunismul!”.

Stricară talpa ţării

F.P.: Care a fost cel mai mare rău pe care comuniştii l-au făcut românilor?
A.O.P.: I-au desfiinţat talpa ţării. Soţul meu i-a spus unui cumnat al meu, ţăran din Oltenia: „Bădie, dar ce frumoase câmpuri aveţi!”. „Da’, dar nu-s ale noastre”. „Cum nu sunt ale voastre?”. „Nu sunt ale noastre”. Şi, după ce a făcut o scurtă pauză, a apus: „Se duse România noastră de râpă! Stricară talpa ţării”.
Au dizolvat tot ce era mai bun în concepţia ţăranului. Au măcelărit fruntea satelor şi au rămas derbedei cu funcţii. El avea dreptate. Pentru că, dacă înainte, în două-trei generaţii, după concepţia lui Rebreanu, se dilua pătura prin intelectualizare imbecilă, trebuie să recunoaştem că au fost mulţi imbecili şi printre intelectuali, veneau din talpa ţării şi regenerau. Ăsta e şi sensul Ciuleandrei.

Din talpa ţării se ridicau apostolii şi preoţii

Din talpa ţării se ridicau apostolii şi preoţii. Ca să fim cinstiţi, unitatea României politic a fost făcută de oameni politici, dar în cuget şi-n simţiri a fost făcută de preoţi şi de învăţători. Cei care au educat pe elevi au fost învăţătorii, iar preoţii i-au dat certitudinea unei credinţe drepte, adânc ancorată într-o tradiţie care era clădită pe baze morale. În comunism toate valorile au fost inversate. Pur şi simplu, a fost eradicată elita satelor.
F.P.: Şi nu numai a satelor...
A.O.P.: Nu, nici vorbă. Întâi comuniştii au lovit în Armata Română şi toată elita acesteia a fost decimată. Numai la Aiud au fost închişi 52 de generali, aşa-zişii criminali de război. Dar câţi au fost omorâţi fără să ajungă în închisoare! Sunt atâtea crime care s-au făcut fără proces şi acelea nu se mai ştiu.
Pe urmă, după ce au terminat Armata Română, au decapitat spuma politică, a urmat Academia Română, cu toată intelectualitatea, pe urmă au luat viitorul, elevii şi studenţii, şi apoi au executat talpa ţării, ţărănimea înstărită, cu tradiţiile ei.

Nu puteai rezista fără credinţă în închisoare
Continuarea interviului din VEGHEA, an II, nr 2 la
http://vlad-mihai.blogspot.com/
Preluare de pe siteul: "Jos comunismul!"

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Vineri[Fapte 3, 1-8 ; In. 2, 12-22]. Sfinţii Părinţi laudă pe unii oameni slăviţi prin viaţa lor creştinească, spunând că unii ca aceştia au înviat mai înainte de Învierea cea de obşte. În ce stă, dar, taina unei astfel de vieţi ? În aceea că ei şi-au însuşit trăsăturile proprii vieţii de după Înviere, aşa cum sunt cele arătate în cuvântul lui Dumnezeu, şi le-au făcut lucrătoare în sine. Viaţa viitoare este înfăţişată ca fiind desprinsă de tot ce este trupesc : acolo nu se vor însura, nici se vor mărita, nu se vor hrăni cu mâncare moartă şi însuşi trupul pe care îl vor primi va fi duhovnicesc. Şi astfel, cel ce trăieşte desprins de toate cele trupeşti va primi în sine sau va readuce în sine elementele vieţii de după Înviere. De vei ajunge până acolo ca în tine să moară tot ce este trupesc, vei deveni înviat mai înainte de Învierea cea de obşte. Drumul către această stare îl arată Apostolul atunci când spune : « În duh să umblaţi şi să nu împliniţi poftele trupului »(Gal. 5, 16). Şi ne încredinţează că umblând pe această cale avem bună nădejde de a ajunge ţelul dorit : « Cel ce seamănă în duh din duh va culege viaţă veşnică »(Gal. 6, 8)