Am fost la Aiud!

Mulţumesc lui Dumnezeu că n-a căutat la ticăloşia şi nevrednicia mea şi mi-a îngăduit să păşesc pe acest pământ sfinţit cu sânge de martiri şi să mă apropii de iubiţii Săi mărturisitori de pe Râpa Robilor!

Indiferent ce mesaj au intenţionat să transmită cei ce au dat acest nume cimitirului de deţinuţi, în conştiinţa mea Râpa Robilor înseamnă mormântul în care au fost îngropaţi împreună cu Hristos ca să învieze cu Hristos Robii Domnului!

În mod firesc, orice relatare începe ...cu începutul şi curge cronologic spre sfârşit, dar călătoria pelerinilor din care am făcut şi eu parte în aceste binecuvântate zile de mai începe şi se sfârşeşte cu Aiudul, chiar dacă a trecut prin multe alte spaţii încărcate de semnificaţie sacră.

Este un moment unic în viaţa mea, pe care l-am trăit după slabele mele puteri, dar întărite întrutotul de Domnul. Nu cred că vă voi explica de acum de ce este atât de important Aiudul, ca întreg Gulagul românesc, de altfel, pentru mine. Ar dura prea mult. Deocamdată voi încerca să dau libertate memoriei, care a înregistrat după legi necunoscute mie experienţa aceasta.

Sâmbătă, 2 mai 2009. Cu un mictobuz de nouăsprezece locuri, călăuziţi de Părintele Florin şi de preoteasă Virginia, căutăm febril locul unde, prin dragostea Părintelui Arhimandrit Justin Pârvu, s-a ridicat monumentul închinat memoriei luptătorilor anticomunişti care au suit Golgota neamului românesc , punctată de dureroase « opriri » în iad : Piteşti, Aiud, Sighet, Jilava, Baia-Sprie, Periprava, acestea fiind doar câteva nume pe care mintea mea le are în permanenţă la suprafaţă.

În chip uimitor, primele 3-4 persoane întrebate nu ştiu nimic despre monument şi mănăstire, cu atât mai puţin cum se poate ajunge la ele!. În cele din urmă, ieşim din labirintul străzilor Aiudului traşi parcă de mâna sfinţilor care ne aşteaptă în osuar să ne îmbogăţească în harul lui Dumnezeu.

In uşa bisericii de sub monumentul alcătuit din cruci – simboluri ale răstignirilor mântuitoare, un monah bătrân, aşa cum mai văzusem la Petru-Vodă, tocmai se pregăteşte să conducă un alt grup spre osuar. Îl urmăm, coborând o scară spiralată până pe la jumătatea dealului şi ajungând la baza monumentului, sub care sunt aşezate, deocamdată pe rafturi, oseminte cu aspect de sfinte moaşte date la iveală pe Râpa Robilor. Icoana Maicii Domnului, sub ocrotirea căreia stau Sfinţi în zeghe, mă copleşeşte prin frumuseţea ei. Stăpâna « casei » şi a noastra a tuturor ne primeşte cu braţele deschise, aşteptând de la noi să îmbrăţişăm cu evlavie picioarele Sfinţilor Martiri pentru Hristos, Fiul ei.

Înaintez împreună cu ceilalţi şi mă întreb fulgerător dacă se cuvine să mă ating de aceste sfinte oseminte, Mă tem şi mă sfiiesc, dar pentru că în mintea mea nu este nicio îndoială în privinţa sfinţeniei lor, mă aplec şi sărut un os, pe cel mai apropiat, în timp ce lacrimile curg firesc din ochii noştri, cei ce ştim cât au suferit, cum au fost torturaţi şi umiliţi, apoi ucişi, aceşti fraţi ai noştri, de care nu suntem vrednici. Nu pot să vă spun ce le-am spus în acele momente, fiind cu totul personal, dar treceţi pe la Aiud şi veţi şti.

Nu am multe momente la dispoziţie, sunt pelerini mulţi, au nevoie şi ei să-şi spună păsul în faţa Sfinţilor. Şi apoi, Părintele Teodor începe să ne vorbească. Sunt aşa de emoţionată de prezenţa sa ,încât nici nu aud bine ce spune, mai ales că, prin îngăduinţa sa, încerc să fac şi poze, câte pot, deşi nu am experienţă.

În mod excepţional pentru Aiud, am împrumutat o cameră şi am învăţat să fac poze cu ea. Dar încă nu le pot posta, pentru că nu le-am descărcat în calculator, nu ştiu, aşa că trebuie să am răbdare până mâine.(va urma)

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Vineri[Fapte 5, 1-11 ; In. 5, 30-6, 2] De ce au păcătuit astfel Anania şi Safira ? Fiindcă au uitat că Dumnezeu vede faptele şi gândurile lor. Dacă ar fi cugetat că Dumnezeu vede toate cele dinafară şi cele lăuntrice ale lor mai bine decât toţi oamenii şi decât ei înşişi, nici nu le-ar fi trecut prin cap să viclenească pe Apostoli. Aceeaşi este pricina pentru care se nasc toate faptele şi cugetele noastre păcătoase. Ne străduim cu viclenie să le ascundem de ochii oamenilor şi cugetăm că nu-i nimic. Oamenii chiar nu văd nimic şi ne socot vrednici, dar asta nu schimbă cu nimic nimicnicia noastră de fapt. Ştiind acestea, să-şi spună fiecare : « De ce umple satana inima mea să mint în faţă pe Dumnezeu ? » Ochii Lui sunt mai luminoşi decât soarele şi văd în tainiţele ascunse ale inimii ; nici noaptea, nici marea, nici adâncurile pământului nu pot ascunde ceva de El. Adu-ţi aminte de asta şi ca atare, îndreptează-ţi purtarea dinafară şi cea lăuntrică, chiar dacă aceasta este nevăzută.

Recomandare de pe blogul “România, uneşte-te!”: http://vlad-mihai.blogspot.com/

Veghea: Români, vă ordon, schimbaţi paradigma! (recenzie la lucrarea lui Mircea Platon si a lui Ovidiu Hurduzeu, "A treia forta: Romania profunda")

Motto: „Atâta timp cât nu devenim un deşert sufletesc, suntem mântuiţi!” (Ovidiu Hurduzeu)

Recenta apariţie a culegerii de eseuri „A treia forţă: România profundă”, purtând semnătura, dar şi amprenta gânditorilor creştini Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, se constituie într-un demers de mare însemnătate pentru ceea ce a mai rămas de apărat din România noastră, din România autentică şi „profundă”. Desele referiri la „Schimbarea la faţă a României” a lui Emil Cioran şi la viziunea anti-conformistă a lui Petre Ţuţea („Adaptarea la împrejurări se cheamă conformism, iar conformismul se deosebeşte de ploşniţă doar prin aceea că ea n-are raţiune”) conturează o linie identitară şi spirituală pe care lucrarea de faţă şi-o revendică şi o asumă cu cinste. Autorii nu cad în păcatul văicărelilor „elitelor”, menite mai mult a le delimita de suferinţa naţiunii decât a le atârna de gât auto-impusa cruce de „salvatoare publice”, ci identifică cu îndrăzneală şi precizie probleme reale şi adânci, mergând la rădăcina răului şi propunând metode de vindecare şi de „revenire la normalitate”. Pe parcurs însă, cei doi eseişti nu se pot împiedica de la a realiza savuroase fresce sociale şi „panorame ale deşertăciunii”, luând peste picior „elitele publice” şi statutul lor de soldăţei obedienţi ai conformismului, dar şi de uzurpatori diletanţi ai adevăratelor elite, care în realitate nu ţin numai de sfera „intelectualităţii”. Totodată, Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon realizează ample descrieri ale societăţii actuale şi ale mecanismelor sistemului (pe care nu îl denumesc „Matrix” ci, mult mai elegant, „Reţea”), cu o luciditate şi trezvie de spirit cutremurătoare şi cu un curaj nebun de a exprima fără concesii Adevărul atât de mult ocultat şi mistificat. Demnitatea mărturisirii conştient asumate nu doar în planul orizontal, ci mai cu seamă în cel vertical al existenţei, este cheia de boltă a acestei lucrări de înaltă prestanţă intelectuală şi morală. Prin doar simpla regurgitare mecanică a unor adevăruri anti-sistem, autorii ar fi riscat să cadă în zona derizoriului, fiind imediat catalogaţi drept „conspiraţionişti”, „fanatici”, „extremişti” (şi toată pleiada de stigmate maliţioase pe care sistemul le atribuie automat şi pe nedrept majorităţii mărturisitorilor cu capul pe umeri, pentru a îi scoate din joc prin discreditare şi decredibilizare – o tactică pe deplin comunistă, dacă stăm să ne gândim), însă demersul lor capătă valoare şi anvergură datorită umorului fin şi inteligent, datorită exprimării savuroase şi savante, dublate de o cultură redutabilă şi de conturarea unei viziuni personale despre lume, bine argumentate şi adânc gândite. Cartea este un succes prin felul în care ştie să le dea „şah mat” adversarilor din latura propagandei oficiale. Cu o nespusă măiestrie stilistică, cei doi autori valsează printre argumentele „inamicului” reducându-le, rând pe rând, la tăcere. Este admirabil modul elegant până în măduva oaselor, dar în acelaşi timp tranşant şi neechivoc, în care tezele propagandei oficiale sunt spulberate definitiv, fără nici cea mai mică notă de agresivitate şi/sau mârlănie, fără nici cel mai mic atac la persoană. Într-un cuvânt, autorii reuşesc să taie în carne vie cu lovituri bine ţintite şi extraordinar de puternice, fără însă a folosi nici un „topor barbar” care să amintească de troglodismele atât de împământenite pe la noi. „A treia forţă” este totodată una dintre puţinele voci care abordează şi dimensiunea teologică a existenţei, analizând-o cu profesionalism, în cunoştinţă de cauză, ba mai mult, în urma unei trăiri personale a adevărurilor Ortodoxiei, ceea ce nu poate decât să întregească discursul cu perspectiva lui cea mai înaltă, anume componenta spirituală, surprinzând plăcut în acelaşi timp publicul cititor, atât de obişnuit cu ignoranţa grosolană pozând în omniscienţă pe care o arborează de regulă „intelectualii” în discuţii ce converg inevitabil spre teologie.
Cartea celor doi gânditori creştini se constituie într-o culegere de eseuri şi articole apărute de-a lungul vremii în diverse publicaţii şi care converg spre un punct central: încercarea de a pune în lumină ce a mai rămas cu adevărat românesc în profunzimea unei Românii atacate din afară de flagelul tehnoglobalismului mondial şi din interior de oportunismul şi conformismul unor largi pături sociale (de la mafioţi şi baroni locali, ţoape, „vedete” şi staruri, până la autoproclamata „intelectualitate publică” a foştilor şi actualilor „intelectuali de partid”), în speranţa de a consolida de aici bazele unei renaşteri sănătoase şi autentice. Aşadar, cartea este structurată pe două părţi: „Persoana-eveniment” şi „Ce-a mai rămas de apărat”. „Persoana-eveniment”este o grupare de eseuri care se concentrează pe surprinderea unor situaţii, realităţi şi fenomene care să redea măsura prefacerii lumii sub umbrela noii propagande tehnoglobaliste, direcţia, dar şi punctul final pe care şi le-au stabilit ideologii acestei „noi ere”. Eseurile din gruparea „Ce-a mai rămas de apărat” se concentrează mai mult pe grupuri de oameni precise pe care autorii le identifică „recuperabile”din mrejele actualei paradigme: micul întreprinzător, satul, elitele, Biserica, familia şi copiii, Românul în lume. Dacă prima parte se axează mai mult pe „ce”, a doua parte a cărţii se axează mai mult pe „cine”. Dacă prima parte descrie situaţii, a doua aduce soluţii. Totuşi, aceste delimitări rămân mai mult formale, dat fiind că însuşi caracterul de apariţii publicistice spontane a eseurilor luate în discuţie nu poate duce la clasificări perfecte în funcţie de tematica abordată. În acelaşi timp, cele două mari „capitole” în care este împărţită cartea sunt precedate de grupajul „A treia Forţă”, conţinând două articole reprezentative, aproape cu valoare programatică, pentru conţinutul ulterior, cât şi un capitol de „Lămuriri preliminare”, concretizate în două interviuri, câte unul cu fiecare dintre semnatarii acestei culegeri de eseuri. Finalul care „încoronează opera” este încarnat de postfaţa extrem de lucidă pe care o scrie Gheorghe Feodorovici, care la rândul său constată: „Autorii manifestului A TREIA FORŢĂ nu se rezumă la critica obişnuită a ideologiilor moderne, ci subliniază esenţa distructivă a oricărei ideologii: aceea de a-l construi pe om, din afara lui, plecând de la o anumită idee despre om. Or, dacă omul poate fi apărat, aceasta nu se va putea realiza printr-o altă ideologie, adică printr-o altă idee despre om, ci numai plecând de la omul real, de la omul ireductibil şi ne-asemănător: omul concret, al cărui temei este dat de Persoana Fiului Întrupat, răstignit şi Înviat. (...) Dacă Întruparea este evenimentul fundamental al Istoriei, dacă acesta este temeiul realităţii, dacă pe această „piatră” stă adevărul omului iar omul nu este adevărat decât în virtutea acestei întemeieri, urmează că omul, cel care păstrează memoria Adevărului, trebuie des-fiinţat. Dumnezeu nu „moare” până nu moare şi omul. Modernitatea L-a „ucis” pe Dumnezeu (în sensul că L-a scos din orizontul Istoriei), iar postmodernitatea l-a „ucis” pe om. Şi cum poate fi „ucis” omul? PRIN UITARE: dacă în creştinism omul trăieşte fiindcă Îl pomeneşte pe Dumnezeu şi este pomenit de Dumnezeu, necreştinul ştie că moare, sau riscă să moară, dacă aude de Dumnezeu. Dacă nu va auzi niciodată de Viaţă, omul nu va şti niciodată cât este de mort.”

Paraclis - Palestina

Oranta

Un nou cuvânt al Sfântului Sinod - 1937 - II

Prin amabilitatea domnului Victor Roncea:

"Biserica e alăturea de toţi cei ce luptă pentru stârpirea literaturii îndemnătoare la vicii şi pune la suflet tuturor fiilor ei, întregului Neam românesc, să respingă produsele necuviincioase ale acelora care nu ştiu sau nu vreau să folosească darul ce li l-a dat Dumnezeu spre ceva bun, spre contemplarea şi lauda măririi Lui, arătată în minunăţia şi frumuseţea fără seamăn a creaţiunii Sale.

Biserica – prin Sfântul Sinod – a dezaprobat totdeauna scrierile necuviincioase şi a dat adeseori îndemnuri fiilor ei de a se feri de ele. De aceea, în continuarea acestei atitudini, Biserica îi face pe toţi fiii ei băgători de seamă la multele ispite şi păcate în care vor cădea uşor prin citirea acestor feluri de cărţi, primejduindu-şi fericirea cea veşnică a sufletului.

Când dă acest îndemn şi învăţătură, Biserica nu face decât să reînnoiască şi să aplice la o împrejurare a timpului de azi porunca a patra bisericească: “Nu citiţi cărţi eretice!” Căci mai mult decât eretice sunt unele din scrierile în care se laudă pe faţă păcatul şi se iau în râs toate cele sfinte, până şi Dumnezeu.

Dăm această povaţă din grija ce o purtăm pentru mântuirea sufletelor şi pentru soarta pământească şi veşnică a iubitului neam românesc. Iară pe scriitorii de talent îi rugăm să scrie despre lucruri care – în formele artistice ale talentului lor – să fie educative pentru tineret, căci fără a avea în vedere şi partea educativă – scrierile lor au un efect de distrugere.”

Prima postare aici:
http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2009/04/un-nou-cuvant-al-sfantului-sinod-1937.html

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Joi[Fapte 4, 23-31 ; In. 5, 24-30] « Şi vor ieşi cei ce au făcut binele spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut răul, spre învierea osândirii ». Iată cum se vor sfârşi toate ! Aşa cum râurile curg fiecare în marea sa şi curgerea vieţilor noastre sfârşeşte pentru fiecare în locul ce i se potriveşte. Şi cei ce vor învia spre viaţă vor fi la judecată, dar judecata nu va face altceva decât să pecetluiască îndreptăţirea lor şi trimiterea la viaţă, în vreme ce restul vor învia numai ca să-şi audă osândirea la moartea veşnică. Viaţa şi moartea lor se mai caracterizează şi prin aceea că primii fac fapte vii, iar ceilalţi, fapte moarte şi omorâtoare. Fapte vii sunt acelea care sunt săvârşite potrivit poruncilor, cu duh bucuros, întru slava lui Dumnezeu ; iar fapte moarte sunt cele săvârşite împotriva poruncilor, în uitare de Dumnezeu, în dezmierdare de sine şi împlinirea patimilor. Fapte moarte sunt toate faptele care, deşi pe dinafară nu sunt împotriva poruncilor, sunt săvârşite fără gândul la Dumnezeu şi la veşnica mântuire, având drept imbold vreunul din felurile iubirii de sine. Dumnezeu este viaţă şi viu este doar cel ce are o parte din ea. Şi iată, cel ce are fapte moarte şi omorâtoare merge drept spre osânda veşnică, la care va ieşi în Ziua de apoi ; iar cel ce are fapte vii merge spre viaţa veşnică, la care va ieşi în Ziua de apoi. »