În procesul de curăţire a patimilor prin virtuţi un rol deosebit îl împlineşte Sfânta Euharistie, instituită de Mântuitorul Hristos pentru a ne oferi viaţa cea veşnică. Harul care vine prin Sfintele şi mântuitoarele Taine este focul care curăţa de toată întinarea. Cum se spune în rugăciunea de mulţumire a Sf. Vasile cel Mare, Hristos ne-a dăruit de viaţă făcătoarele Taine : „spre binefacerea şi sfinţirea sufletelor şi a trupurilor noastre”[1], iar rostul lor este de a tămădui sufleteşte şi trupeşte, de a lumina « ochii inimii », a îndepărta pe vicleanul diavol şi a întări omul „spre credinţă neînfruntată, spre dragoste nefăţarnică, spre paza poruncilor Tale, spre adăugirea dumnezeiescului Tău har şi spre dobândirea împărăţiei Tale”. Hrănindu-se cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al lui Hristos, creştinul primeşte puterea de a lupta contra patimilor. Sf. Simeon Metafrastul, într-o altă rugăciune de mulţumire, Îl invocă pe Mântuitorul cu aceste cuvinte de implorare : „să nu mă arzi, făcătorul Meu, ci mai vârtos intră în alcătuirea mădularelor mele şi întru toate încheieturile, în rărunchi şi în inimă, şi arde spinii tuturor păcatelor mele ; curăţeşte-mi sufletul ; sfinţeşte-mi gândurile şi oasele ; numărul deplin al celor cinci simţuri îl luminează, peste tot mă pătrunde cu frica Ta ; pururea mă acoperă şi mă apără şi mă păzeşte de tot lucrul şi cuvântul pierzător de suflete; curăţeşte-mă, spală-mă şi mă îndreptează, înţelepţeşte-mă şi mă luminează ; arată-mă locaş numai al Duhului Tău şi să nu mai fiu sălaş păcatului, ci Ţie casă, prin primirea Împărtăşaniei”[2]. Este o rugăciune care pune în valoare toate aspectele lucrării ce se săvârşeşte prin intermediul Sfintei Euharistii pentru înduhovnicirea omului.
Ştiind cât de binefăcătoare este această Sfântă Taină, Părintele Paisie a stăruit să se administreze creştinilor, dar cu discernământ şi cu respectarea Sfintelor Canoane ale Bisericii. Ca să înlăture orice speculaţii , Părintele a precizat că „nu deasa împărtăşanie ne duce la desăvârşire”, iar „râvna unora pentru deasa împărtăşanie este semnul slăbirii credinţei şi al mândriei, iar nu semnul sporirii duhovniceşti”[3].În contextul vieţii duhovniceşti a creştinului, întâi este necesară pocăinţa cu lacrimi, urmată de părăsirea păcatelor, nevoinţa purificatoare şi împlinirea poruncilor: „Numai după ce facem toate acestea ne putem împărtăşi mai des, aşa cum arată Sfintele Canoane şi Tradiţia Bisericii. Altfel cum să primeşti pe Domnul cerului şi al pământului în casă când sufletul tău este necurat, nespovedit, robit de patimi şi mai ales plin de mândrie ?”[4]
A ţine calea împărătească sau de mijloc, adică a nu împărtăşi credincioşii « nici prea rar, dar nici prea des », este cel mai bine, consideră Părintele Paisie. Din experienţa sa îndelungată, le-a recomandat duhovnicilor să fie foarte atenţi cui şi cum dau Sfânta Împărtăşanie, „că mare răspundere avem înaintea lui Dumnezeu”, „Să cumpănim între asprime şi iertare, între scumpătate şi iconomie, iar unde nu ştim, sau în cazuri grele să întrebăm pe duhovnicii iscusiţi şi mai ales pe ierarhii noştri”[5]. A stăruit ca pe cei ce nu făgăduiesc să părăsească păcatele, să nu-i dezlege, iar „Celor ce sunt tulburaţi, certaţi cu cineva, descurajaţi, prea slabi, luptaţi de cugete trupeşti, care au judecăţi sau sunt blestemaţi de preoţi şi de părinţii lor, sau cred în vrăjitorie, şi mai ales care au făcut avorturi şi pază, sau au îndemnat şi pe alţii la aceste grele păcate de moarte”, să nu le dea îndată Sfânta Împărtăşanie, „că luăm foc şi noi şi ei”[6]. Cuviosul s-a referit la efectele negative asupra celor ce se împărtăşesc fără pregătirea cuvenită, adică părăsirea păcatelor, respectarea canonului vreme îndelungată, postirea, milostenia, metaniile şi rugăciunile, care să-l încredinţeze pe duhovnic că s-a pus începutul bun şi i se pot da Sfintele şi mântuitoarele Taine. Dumnezeu îl încredinţează tainic când este momentul potrivit să îl apropie de cele sfinte fără a fi în pericol să-i facă mai mult rău decât bine.
