« Datorită dragostei pe care o avea pentru noi, Domnul nostru Iisus Hristos, în acord cu dumnezeiasca voie, Şi-a dat Sângele Său pentru noi, trupul Său pentru trupul nostru, Sufletul Său pentru sufletul nostru »
(Sfântul Clement Romanul)
« Cine poate să dezlege prin moartea Sa moartea celuilalt în afară de Fiul lui Dumnezeu ? »
(Tertulian)
« Doar Acela poate să dea iertare păcatelor săvârşite împotriva Lui, Care a luat păcatele noastre, Care a suferit pentru noi, pe Care Dumnezeu L-a dat pentru păcatele noastre »
(Sfântul Ciprian al Cartaginei)
« El ia firea noastră, însă fără de păcat, aduce pentru noi jertfă, Îşi pune trupul Său pentru păcatele noastre ca jertfă fără de păcat, ca să poată să moară după firea Lui omenească şi prin dreptatea Sa să-l curăţească. »
(Sfântul Grigorie cel Mare)
« Pentru că între El, Hristos, şi noi există părtăşie, Domnul împacă pe om cu Dumnezeu-Tatăl, împăcându-ne cu Sine Însuşi cu Trupul Său şi răscumpărându-ne prin sangele Său. »
(Sfântul Irineu al Lyonului)
« Prin întruparea Sa, Domnul ne-a întors către prietenie, făcându-se Mijlocitor între Dumnezeu şi lume şi cerând iertare Tatălui, faţă de Care păcătuisem, şi prin ascultara Sa a tămăduit neascultarea noastră, ne-a redat părtăşia cu Ziditorul nostru şi ascultarea. »
(Sfântul Irineu al Lyonului)
« Bunătatea se manifestă prin dorinţa de a mântui pe acela care a căzut...Înţelepciunea şi dreptatea se descoperă în mântuirea noastră, iar atotputernicia se vede în faptul că El Îşi ia asupra Sa chipul omului...şi dă morţii nădejdea că poate să-L stăpânească precum şi pe ceilalţi oameni. Însă fiind în puterea ei, El săvârşeşte ceea ce este propriu firii Lui dumnezeieşti : luminii îi este propriu să nimicească întunericul, iar vieţii – să nimicească moartea. »
(Sfântul Grigorie de Nyssa)
Din volumul Răscumpărarea, lucrare a iubirii şi a dreptăţii dumnezeieşti a Arhimandritului Serafim Alexiev
Biroul Comitetului de Investigaţie al Procuraturii Rusiei(CIPR), l-a identificat pe asasinul Preotului ortodox Daniil Sisoev, care a fost împuşcat mortal în Biserica Sf. Toma din Moscova în noiembrie 2009, a declarat purtătorul de cuvânt al Interfax.
Cu ceva timp în urmă poliţia a ucis un bărbat care era sub investigaţie pentru implicarea într-un delict, la un post de control rutier în Makhachkala după ce omul a deschis focul, a spus purtătorul de cuvânt.
Acesta deţinea un paşaport pe numele Beksultan Karykbekov, precum şi o puşcă cu aer comprimat, reconvertită pentru cartuşe de 9 milimetri.
« Investigatorii au primit probe concludente că acesta a fost pistolul cu care a fost ucis Părintele Sisoev. », a mai declarat CIPR.
Părintele Sisoev a fost împuşcat mortal în seara de 19 noiembrie în Biserica Sf. Toma în sudul Moscovei. Anterior el primise ameninţări numeroase de la musulmanii radicali nemulţumiţi cu retorica lui privind Islamul şi cu eforurile lui misionare printre musulmani.
« Atunci vor înţelege, plini de amărăciune, că s-au nimicit toate...
Însă va fi foarte târziu, mult prea târziu !... »
Prin aceste cuvinte insuflate de Dumnezeu, noi primim, iată, răspunsul las o grea întrebare: de ce trăiesc în îndestulare cei necredincioşi? Răspunsul este : ei o duc bine în această viaţă, căci sunt păcătoşi care nu se îndreaptă, căci Domnul i-a părăsit, deoarece nici pătimirile nu ar pytea să-i îndrepte. Pe căi alunecoase i-a îngăduit pe aceştia Domnul şi s-au prăvălit în prăpastie. Ştim că cei mici , iarna, caută pârtiile alunecoase ca să zboare pe ele cu săniile. Şi cât de plăcut este pentru ei atunci când merg la vale ! Dacă în cale nu află nicio piedică, copiii zboară la vale precum săgeţile ; dar adesea cei nebunatici cad în prăpastie, işi sparg capetele, îşi frâng mâinile ori picioarele. Şi abia atunci îşi dau seama cât de mult i-a costat această satisfacţie. Dar...prea târziu !
Tot astfel este şi cu bunăstarea necredincioşilor care nu se îndreaptă în această lume. Şi ei alunecă cu săniile uşoare ale izbânzilor lor permanente pe calea cea largă a desfătărilor şi cu veselie îşi petrec întreaga viaţă. Pentru unii ca aceştia nu există piedici de netrecut. Ei zboară precum săgeţile la vale...spre pieirea lor ! O, de-ar fi în calea lor piedici ! Acestea cu siguranţă i-ar dosădi, i-ar chinui, însă, în realitate, ar fi pentru dânşii o adevărată binecuvântare, căci i-ar opri şi i-ar feri de alunecare în bezna prăpastiei pierzaniei celei veşnice ! O, de-ar exista pentru ei pătimiri !De n-ar fi existenţa lor pământească numai cântec şi bucurie ! Atunci poate şi-ar aminti cu drag de Dumnezeu şi s-ar mântui. Dar vai ! Că n-au necazuri până la moartea lor(Psalmul 72, 4). Pentru aceştia pătimirile sunt păstrate până dupa moartea lor.Iar când ei mor, adică atunci când se deşteaptă din scurtul şi fericitul, dar mincinosul somn, văd că toate bunurile pământeşti, bucuriile şi desfătările s-au topit cum se topeşte visul după ce ne deşteptăm. Atunci vor înţelege, plini de amărăciune, că s-au nimicit toate... Însă va fi foarte târziu, mult prea târziu !...
« Dacă Dumnezeu îţi trimite încercări şi necazuri, nu te întrista,
nu te scârbi nemângâiat, ci bucură-te, că eşti fiu al Său,
că El se îngrijeşte de mântuirea ta ! »
Pătimirile sunt un mare bine
« Dumnezeu doar pe aceia nu-i pedepseşte, care nu sunt ai Săi,
tot astfel cum orice tată nu se îngrijeşte de creşterea
şi educaţia copiilor altora. »
De aici se vede limpede cât de mare bine sunt pentru noi pătimirile în viaţă. Prin urmare vom mai cârti, oare, atunci când Dumnezeu ne îngăduie necazurile ? Să nu cârtim, ci să sărutăm Mâna cea nevăzută care ne trimite pedeapsa !
« Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl încearcă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte. Răbdaţi spre înţelepţire,spune Sfântul Apostol Pavel, căci Dumnezeu Se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl nu-l pedepseşte ? Iar dacă sunteţi fără certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi, şi nu fii adevăraţi(Evrei 12, 6-8).
Nu există niciun sfânt care să nu fi mers pe calea pătimirilor spre mântuire. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “Să nu socotim ca semn al părăsirii şi al dispreţului lui Dumnezeu atunci când El trimite ispitiri(necazuri), ci tocmai acestea să ne slujească drept o încredinţare că Dumnezeu se îngrijeşte de noi, pentru că prin îngăduinţa ispitirilor El ne curăţeşte păcatele (noastre)”.Nu, Dumnezeu nu l-a uitat pe acela căruia îi trimite pătimiri şi încercări, căci tocmai prin acestea îşi arată apropierea Sa de el. Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui. Multe sunt necazurile drepţilor şi din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul(Psalmul 33, 17-18). Cu cât mai greu este necazul, cu atât mai aproape este Dumnezeu. Cu cât mai întunecată este noaptea, cu atât mai puternic strălucesc stelele. Toţi cei aflaţi în nevoi, toţi cei smeriţi sunt plăcuţi lui Dumnezeu. Oare Dumnezeu îi va părăsi pe ei ? Nu, nu-i va părăsi nici în această lume, nici în veacul viitor. Iată, pe toţi cei ce pătimesc, El îi cheamă cu blândeţe la Sine : Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi !(Mt. 11, 28)
Încă din Vechiul Testament Domnul a dat o minunată mângâiere poporului Său iubit : Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei n-are ea milă ? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine(Is. 49, 15). Pentru fiecare fiu credincios al Său, Dumnezeu Însuşi grăieşte prin gura Psalmistului : Că spre Mine a nădăjduit şi-l voi izbăvi pe el, zice Domnul ; îl voi acoperi pe el, că a cunoscut numele Meu. Striga-va către Mine ; cu dânsul sunt în necaz şi-l voi scoate pe el şi-l voi slăvi(Psalmul 90, 14-15) Nu sunt oare toate aceste cuvinte o adâncă mângâiere pentru orice inimă pătimitoare ?
Creştine, tu, căruia îţi cad privirile pe aceste rânduri şi le vei citi, mângâie-te în chinul tău, dacă pătimeşti ! Cunoaşte că Dumnezeu doar pe aceia nu-i pedepseşte, care şi-au vândut sufletele diavolului ca să primească de la el bucuriile şi desfătările pământeşti. Dumnezeu doar pe aceia nu-i pedepseşte, care nu sunt ai Săi, tot astfel cum orice tată nu se îngrijeşte de creşterea şi educaţia copiilor altora. Doar orice tată îşi pedepseşte propriii copii. Dacă Dumnezeu îţi trimite încercări şi necazuri, nu te întrista, nu te scârbi nemângâiat, ci bucură-te, că eşti fiu al Său, că El se îngrijeşte de mântuirea ta ! Te necăjeşti ? Aceasta nu este păcat. Însă necăjeşte-te cu credinţă ! Poţi să plângi, însă nu fără de nădejde ! Varsă necazul tău înaintea Domnului, dar nu cârti ! Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni(Psalmul 54, 25). Aşteaptă pe Domnul, îmbărbătează-te şi să se întărească inima ta şi aşteaptă pe Domnul(Psalmul 26, 20). Prin pătimirile tale, Dumnezeu te lecuieşte şi te pregăteşte pentru slava cea mare din veacul ce va să vină.
Conştiinţa morţii alimentează permanent lirismul operei poetice a lui Blaga. Dacă semenii (fratele, sora) nu-l prea înţeleg în frământările lui metafizice, în neliniştea lui creatoare, în schimb „şarpele cel cu ochii de-a pururi deschişi/ spre înţelepciunea de dincolo” îl înţelege, pentru că i se identifică în tentaţia de a cunoaşte în mod absolut, de a fi egalul lui Dumnezeu. Îi uneşte păcatul „luciferic”, în măsura în care a dori să atingi absolutul cunoaşterii este un act rebel, împotriva unei legi-graniţă instituite omului (Censura transcendentă).
Înţelepciunea de dincolo îl fascinează, îl împiedică să devină „un fiu al faptei” –fapta fiind aici simbolul acceptării datului existenţial.
Obsesia confesiunii derivă din obsesia autocunoaşterii, prin raportare la univers şi la ceilalţi. Scrierea, substitut degradat al vorbirii, implică pierderea prezenţei celuilalt, rămânând un simbol al rostirii absente: „Scrierea materializează revelaţia, reteză legătura umană şi o înlocuieşte cu un univers de semne. Pentru a reactiva revelaţia este nevoie de o prezenţă vorbitoare.”
Când un fiu ezită să vorbească şi să comunice cu propria mamă înseamnă că este deja bolnav de izolare, învechit în singurătate şi înstrăinat. Răni adânci, ale timpului şi ale trecerii prin lume, i-au tăiat căile de comunicare fireşti.
Cele trei strigăte ale cocoşului menţionate în Evanghelii reflectă cea mai adâncă şi dureroasă cădere a omului, lepădarea lui de Fiul Omului –slăbirea în credinţă şi dezicerea lasă remuşcarea purificatoare şi întoarcere, reînceperea efortului de clădire duhovnicească a omului.
În noaptea (confuzia, ignoranţa, descurajarea) credinţei noastre, un strigăt iluminează. N-ar exista lepădare, de n-ar exista cel înalt, de care să te lepezi. Eul a ajuns la necesitatea credinţei, la necesitatea recuperării credinţei după eşecul metafizic în cunoaştere, după experienţa veacului raţionalist: „Sunt mai bătrân decât tine, mamă,/ şi tot aşa cum mă ştii:/ adus puţin din umeri!/ şi aplecat peste întrebările lumii.”
Bătrâneţea e semn de înţelepciune, de virtute, e simbolul nemuririi, al ieşirii de sub îngrădirea timpului. La Blaga însă, are conotaţii negative – reflectă o înţelepciune câştigată cu preţul consumului sufletesc şi al durerii, cu preţul pierderii tinereţii sufleteşti – a entuziasmului trăirii. A fi mai bătrân decât propria mamă înseamnă a fi greu încercat de viaţă, adânc lovit de melancolie şi descurajare. Aplecat peste întrebările lumii, eul nu găseşte răspuns; misterele lumii rămân nedezlegate, iar tristeţea sufletului îl îmbătrâneşte.
Un simbol crucial în „Scrisoare” este mama – receptacul şi matrice a vieţii, garanţia regenerării, adăpostul şi hrana, căldura necesară fiinţei. Ca mamă divină, ea simbolizează „forţa vitală universală ce se manifestă”, energie creatoare ce leagă şi susţine universul. Dacă face apel la mamă, înseamnă că îşi simte forţa vitală diminuată şi are nevoie să regăsească originea vieţii pentru a fi regenerat. La sursă, în matricea maternă, el caută forţa de a renaşte după dezastrul existenţial. Prin ea ar putea deschide misterul vieţii, al naşterii, al morţii, dar mai ales al renaşterii ciclice, stăpânit de zeiţele fertilităţii în toate mitologiile. Mama i-ar putea explica sensul vieţii spre a se vindeca de neliniştea sa: „Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină./ Numai ca să umblu printre lucruri/ şi să le fac dreptate spunându-le/ care-i mai adevărat şi care-i mai frumos?/ Mâna mi se opreşte: e prea puţin./ Glasul se stinge: e prea puţin./ De ce m-ai trimis în lumină, Mamă/ de ce m-ai trimis?”
Pentru că n-a reuşit să afle rostul existenţei sale pe pământ („lumină”), pentru că este nemulţumit de irosirea vieţii cu nimicuri, îi reproşează (amar) mamei că i-a dat naştere, condamnându-l la…trecere. Amărăciunea şi revolta se reflectă în cele două gesturi care duc la tăcere şi nemişcare –semnificând refuzul vieţii, neacceptarea condiţiei date.
Deoarece mâinile au legături simbolice cu modalităţile de cunoaştere, se poate interpreta gestul ca stopare a eforturilor cognitive. Poemul este dominat de descurajarea pasageră, dar intensă a eului, de neîncrederea în sine şi în posibilităţile sale spirituale de a înfrânge limitele cunoaşterii şi de a depăşi limitele trăirii omeneşti (iluminându-se şi mântuindu-se). Finalul poemului accentuează depresia prin imaginea căderii: „Trupul meu cade la picioarele tale/ greu ca o pasăre moartă.”
Zborul păsării simbolizează eliberarea sufletului şi înălţarea lui spre Dumnezeu, dar zborul frânt, căderea cu trup cu tot a sufletului din înalt este semnul imposibilităţii ascensiunii spirituale, a transcenderii. Căderea este un gest care exprimă neputinţa, abandonul şi muta implorare a unui ajutor.
Pasaj din lucrarea de grad, "Imagini si simboluri in lirica lui Blaga".
Scrisoare Nu ţi-aş scrie poate nici acum acest rând,
dar cocoşi au cântat de trei ori în noapte -
şi-a trebuit să strig: Doamne, Doamne, de cine m-am lepădat? Sunt mai bătrân decât tine, Mama,
ci tot aşa cum mă ştii:
adus un pic din umeri
şi aplecat peste întrebările lumii.
Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină.
Numai ca să umblu printre lucruri
şi să le fac dreptate spunându-le
care-i mai adevarat şi care-i mai frumos?
Mâna mi se opreşte: e prea puţin.
De ce m-ai trimis în lumina, Mamă,
de ce m-ai trimis?
Trupul meu cade la picioarele tale
greu ca o pasăre moartă.
"Sentimentul sacrului este mai pregnant în spaţiile deschise, naturale,– pe câmp,de pildă– decât în spaţiile sufocante asemenea oraşului. Poezia „Pluguri” valorifică simbolul câmpului, al aratului, al păsării şi al cântecului. Într-un gest salvator, el îi invită pe cei cu sufletul înnegurat de atmosfera citadină, pe ogor, sub peri înfloriţi, pe brazdele veacului. Este o chemare simbolică, de deschidere sufletească, necesară vindecării de „miasmele” veacului.
În limbaj evanghelic, ogorul care aşteaptă să fie arat este sufletul care aşteaptă lucrarea harului: purificarea şi transformarea lui pentru a fi apt să primească spiritul, pe Iisus. „Pe dealuri, unde te-ntorci,/ cu ciocuri înfipte-n ogor sănătos/ sunt pluguri, pluguri, nenumărate pluguri:/ mari paseri negre ce-au coborât din cer pe pământ”
Pasărea –simbolul îngerului– cel care face legătura între cer şi pământ– este un element care sacralizează cadrul, cu ciocurile-nfipte-n ogor sănătos (suflete credincioase), păsările –îngeri ară, desăvârşesc lucrarea duhovnicească. Aratul simbolizează efortul spiritual, asceza necesară creşterii duhovniceşti. Păsările–pluguri trebuie întâmpinate cântând. Ele sunt o binecuvântare pentru suflet pregătindu-i iluminarea şi salvarea. „Ca să nu le sperii–/ trebuie să te apropii de ele cântând.// Vino încet.”
În fond, Cel Ce Ară este chiar Dumnezeu, iar plugurile (arme) sunt oferite de El pentru a spori în suflete rodul duhovnicesc.
Eul poetic este în „Sufletul satului” un iniţiat, înţelept, blând şi ocrotitor. El vorbeşte unei copile, care îl ascultă cu mirare, învăţând-o despre veşnicie. „Copilo, pune-ţi mâinile pe genunchii mei./ Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”
Veşnicia nu interesează în sine, ci prin pacea sufletească pe care o aduce în locul agitaţiei şi neliniştii pătimitoare a sufletului prins în plasa timpului şi a lumii.
În spaţiul satului (sacru) timpul stagnează: „Inima zvâcneşte mai rar”. Ca axis mundi al universului liric, el se situează nu în timp, ci în eternitate. Satul simbolizează în poezia lui Blaga permanenţa valorilor spirituale nealterate de civilizaţie. Este spaţiul ideal în care se domoleşte orice nelinişte şi orice tulburare profană, în care îşi află alinarea orice patimă şi orice durere lumească. Rănile sufleteşti (urme ale păcatului) sugerate de sângerarea picioarelor, se vindecă în atmosfera purificatoare a satului; tămăduitoare sunt valorile creştine păstrate intacte: „Aici se vindecă setea de mântuire,/ şi dacă ţi-ai sângerat picioarele/ te aşezi pe un podmol de lut”
Lutul purifică. Lutul, matca vieţii vindecă. În contact cu energiile pământului, sufletul se lecuieşte de angoasă. Ca substanţă universală din care a fost plămădit omul, matrice în care toate s-au conceput şi în care toate se vor întoarce, Glia (Tellus Mater) simbolizează funcţia maternă: protecţia împotriva forţelor distructive. Jocul iezilor pe mormintele satului –gest de sfidare a condiţionărilor umane şi a morţii– este un ritual care favorizează comuniunea cu Dumnezeu în atmosfera sacralizată a satului. „orficii compară sufletul iniţiat cu un ied căzut în lapte, adică nutrindu-se cu hrana neofiţilor pentru a putea astfel ajunge la nemurirea unei vieţi divine.”
Eliberarea sufletului de condiţionări este reprezentată şi de Blaga prin imaginea iezilor în joc; dansul lor echivalează cu dansul sacru dionisiac dezinhibant. Astfel, satul lui Blaga devine spaţiul comuniunii mistice. Sufletul satului poate simboliza însufleţirea mistică,. Fumul, miresmele sunt tot simboluri ale relaţiilor pământ-cer, ale prezenţei spirituale. Coloana de fum, axială, facilitează ascensiunea sufletească şi pogorârea Duhului Sfânt asupra satului. Fumul este, în fond, o altă reprezentare simbolică a suflului divin imanent în zariştea satului.
Mirosul de iarbă aminteşte „mirosul de bună mireasmă duhovnicească” liturgic, ca o componentă a jertfei bineplăcute lui Dumnezeu; satul este altar de jertfă, iezii –ofrande sau, ca simbol al sufletului, spaţiu al sacrificiului interior.
Parcursul spre inima sensului unui text poetic ia aspect labirintic din cauza simbolurilor sau poate… graţie lor! În centrul labirintului se află speranţa vindecării de rănile timpului, speranţa regenerării şi a vieţii eterne, pe care le include simbolistica mormântului ca „locaş al metamorfozei corpului în spirit şi al renaşterii care se pregăteşte.”
Istoricul și criticul literar a fost doctor în filologie cu teza Opera literară a lui Lucian Blaga. După absolvirea Facultății de Filologie (1960), parcurge toate treptele carierei universitare de la asistent la profesor. A fost lector invitat la Universitatea Humboldt din Berlin (1963-1965) şi la Universitatea din Graz (1975-1978). Din 2005 a fost profesor consultant la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti
Din volumele publicate amintim: Opera literară a lui Lucian Blaga, Editura Minerva, 1976; Tudor Vianu şi lumea culturii, Editura Minerva, 1998; Melancolia lui Eminescu, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002. A editat Lucian Blaga Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de George Gană, vol. I-V, Bucureşti, Editura Minerva, 1982-1993.
Membrii Catedrei de istoria literaturii române a Facultăţii de Litere anunță cu durere stingerea din viață în ziua de 8 martie 2010 a profesoruluiGeorge Gană, un mare dascăl şi un extraordinar coleg. A fost devotat profesiei sale, studenţilor şi Facultăţii pe care a slujit-o decenii la rînd. A scris studii fundamentale de istorie literară şi s-a aplecat cu consecvenţă şi pasiune asupra operei lui Lucian Blaga, pe care a editat-o şi a comentat-o cu inegalabilă competenţă. A fost, ani la rînd, şeful Catedrei de istoria literaturii române, pe care a condus-o cu echilibru. Îi vom păstra o amintire frumoasă şi vom simţi mereu lipsa bonomiei sale.
Corpul neînsuflețit se află depus la Capela cimitirului Sf. Ilie din București (Prelungirea Ghencea, capătul liniilor de autobuz 368, 105).
Înmormîntarea va avea loc miercuri, 10 martie a.c., ora 11.00, la Cimitirul Sf. Ilie din București.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
O ştire aducătoare de tristeţe: profesorul universitar George Gană a trecut la Domnul. În vremea studenţiei la Facultatea de Litere, prin anii `80, nu am avut şansa de a urma cursuri ale domnului Gană, deşi îi citisem studiile despre opera lui Blaga, unul dintre autorii mei preferaţi atât ca poet, cât şi ca eseist şi filozof.
Dar am putut să cunosc ceva din personalitatea acestui distins universitar şi om de cultură alegându-l drept coordonator ştiinţific de lucrare la Gradul I. Deja România se transformase dramatic, era prin 2000 sau 2001 când l-am abordat cu îndrăzneală sinucigaşă, cerându-i să-mi accepte o lucrare despre imaginile şi simbolurile dominante în poezia lui Blaga. Nu înţeleg cum nu m-au intimidat prestigiul şi autoritatea sa în materie de ...Blaga. În paranteză fie scris: proiectul meu era utopic, voiam să trec în revistă întreaga poezie românească interbelică şi realizez un studiu paralel; dar cu siguranţa expertului, domnul George Gană m-a readus în limite fireşti. Am plecat acasă cu gând să revin periodic şi să-l consult, dar viaţa mea de atunci, aflată şi ea în curs de schimbare – de întoarcere la credinţă, m-a oprit să-mi respect promisiunea. M-am trezit că i-am înmânat Profesorului direct varianta finală de lucrare. Îmi era oarecum indiferentă soarta ei, având atunci alte priorităţi, de cu totul altă natură. Mi se părea inutil să mă risipesc în orice altceva decât viaţa duhovnicească incipientă pe care o trăiam cum puteam. Mă aşteptam la reproşuri justificate şi la respingeri, dar nu a fost aşa. Domnul Profesor mi-a primit lucrarea şi a venit la susţinerea gradului cu referatul de rigoare. Mă temeam în mod firesc: nu-mi dădeam seama dacă mi-o va desfiinţa sau o va aprecia. Îi ştiam hibele, fusese scrisă în stil febril şi într-un interval prea scurt de timp. Avea o parte de interpretare de text foarte inegală, postumele fuseseră doar trecute în revistă. În sfârşit, ar fi trebuit rescrisă, după o matură gândire, de la capăt. Dar nu mă mai interesa.
Spre surprinderea mea, domnul Gană a luat-o foarte în serios şi a apreciat latura ei teoretică, felul scriiturii şi consideraţiile generale. Dar nu i-au plăcut interpretările, pe bună dreptate. Totul era „descifrat” în cheie religioasă, mă reflecta pe mine, cu preocupările de atunci, nu pe Blaga, despre care abia atunci am aflat că întrase în controversă cu Părintele Stăniloae pe tema neortodoxiei concepţiei filozofice a acestuia. Pe moment m-am speriat, însă opiniile sale nu au dus la un calificativ diminuat. Mi-a respectat aberantele interpretări ortodoxe şi efortul . Îi păstrez o amintire neştearsă. A fost cu adevărat un erudit, un om fin, de caracter, un om corect. Acum că a trecut la cele veşnice pot mărturisi că nu a acceptat niciun fel de „atenţie” din partea mea, nici înainte, nici după inspecţia de grad şi abia a primit să meargă la masă împreună cu noi. În final, văzând că nu-mi pot stinge emoţiile, mi-a spus amical să stau liniştită că nota mea este meritată, nu mi-a acordat-o doar din politeţe sau din obişnuinţă. Pentru această încurajare de la maestru la învăţăcel îi port o vie recunoştinţă. Dumnezeu să-l odihnească! Regret că nu pot spune mai multe despre el. Atât am cunoscut, atât am mărturisit.
Un interviu:
George Gană: Vianu a rămas pentru mine un model intelectual şi moral
Daniel Cristea-Enache, un interviu cu George Gană
05.12.2003
Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule George Gană, aţi publicat anul trecut o carte, Melancolia lui Eminescu, care constituie un reper important într-o exegeză atât de întinsă cum este cea eminesciană. E o carte atât de plină, densă, încât cronicarii care au abordat-o fie şi-au "comprimat" comentariul, spunând deschis că fac o simplă recenzie, fie şi l-au dezvoltat pe spaţii întinse, pentru a fixa cât mai multe dintre elementele de rezistenţă ale volumului. În cât timp aţi scris această carte şi când v-a venit ideeaMelancoliei lui Eminescu? Cât de greu sau de uşor îi este unui profesor universitar ce ţine un curs despre marii noştri clasici să scrie un studiu consistent şi original despre cel mai important poet român? George Gană: N-aş putea să spun în cât timp am scris această carte despre Eminescu. În orice caz, într-un interval destul de lung, în care am publicat şi o antologie din proza poetului (în 1996) şi una de poezie (în 1999, în B.p.t.), însoţite de studii şi de informaţii istoric-literare. Cât despre momentul în care m-am hotărât să scriu cartea, nu l-aş putea preciza ca dată, ci doar ca stare de spirit. Şi am s-o fac recurgând la formularea pe care o dă Northrop Frye în Marele cod. Biblia şi literatura principiului metodologic pe care l-am urmat întotdeauna: "demersul critic începe cu lectura integrală a unei opere, de atâtea ori de câte ori e necesar pentru a fi stăpânită în integralitatea ei. Abia din acel moment poate formula criticul o unitate conceptuală corespunzătoare unităţii imaginative a textului său". În universul operei eminesciene se poate intra, dată fiind unitatea ei substanţială, pe mai multe porţi. Eu am ales-o pe aceea din care mi s-a deschis perspectiva cea mai cuprinzătoare, în extensie şi în profunzime, şi am ales-o pornind nu de la sugestiile exegezei eminesciene, ci de la lectura repetată şi pendulând mereu între parte (poem, imagine, idee, motiv) şi întreg.
Predau într-adevăr între altele un curs despre marii clasici şi, mai nou, un curs special Eminescu şi un altul, la masterat, despre raporturile poetului cu contemporanii săi, de la Heliade Rădulescu şi Alecsandri până la Iorga şi Ibrăileanu, care şi cum l-au "văzut", pe care dintre ei şi cum i-a văzut poetul. Între ceea ce spun de la catedră şi ceea ce scriu este o deosebire mai mult de stil decât de principiu sau de scop. Transmiterea valorilor literare ale trecutului, lărgirea sensibilităţii artistice şi cultivarea capacităţii de a percepe valoarea în opere scrise în altă epocă pot fi, e adevărat, urmărite mai sistematic prin cursuri, dar ele reprezintă, pentru mine, şi finalităţi ale studiilor critice.
Dacă unui profesor îi e mai greu sau mai uşor să scrie astfel de studii? Perspectiva istorică asupra valorilor este, datorită profesiei, mai dezvoltată la el (cu condiţia să nu se cantoneze în predarea unei singure epoci), ceea ce-l poate ajuta să le definească şi să le situeze mai corect decât dacă ignoră procesele şi contextele. Pe de altă parte, el are posibilitatea să-şi verifice interpretările în faţa unui auditoriu care nu e deloc inocent, ci mai degrabă exigent. Aceste împrejurări profesionale l-ar avantaja deci pe profesor ca autor. Însă tot ele pot estompa semnificaţia transistorică pe care o au valorile literare sau culturale majore ale trecutului şi pot, de asemenea, să dea o notă de didacticism stilului.
D.C.E.: Din fişa bio-bibliografică dată înDicţionarul scriitorilor români, reiese că aţi fost în tinereţe (între anii 1963-1965) lector la Universitatea "Humboldt" din Berlin. Nu ştiu dacă acest episod a determinat sau numai a întărit felul Dvs. de a preda şi a scrie: riguros, meticulos, nemţesc, cu accentul pus pe fondul problemelor analizate, şi mai puţin pe calofilia exprimării. Puteţi să reconstituiţi acea secvenţă berlineză, derulată tocmai în anii liberalizării politice? Ce aţi învăţat în urma ei? Are dreptate Blaga să considere influenţa culturii germane ca fiind una de tip catalitic?
G.G.: Am fost într-adevăr lector de română la Institutul de Romanistică al Universităţii Humboldt din Berlin, timp de cinci semestre, în intervalul amintit de Dumneavoastră. Era nu mult după construirea Zidului (deci n-am putut vedea şi Berlinul de Vest; la un moment dat le-am propus studenţilor să vizităm cartierul Schöneberg, unde a locuit Caragiale: au râs şi mi-au spus că e "dincolo", ceea ce eu nu ştiam) şi climatul ideologic era chiar mai apăsător decât la noi. Nici vorbă de liberalizare politică. (Îmi amintesc surpriza neplăcută pe care au avut-o la publicarea Declaraţiei din aprilie 1964.) De trăit se trăia însă mult mai bine. Acest climat se resimţea şi în Universitate, cel puţin în temele cursurilor de literatură, preponderent ideologice. Librăriile nu ofereau mai nimic atractiv, în afară de ediţiile din clasici şi de multe şi ieftine albume şi cărţi de artă. Bibliotecile erau însă, prin fondurile lor vechi, foarte bogate.
Pentru mine a fost totuşi un timp extraordinar. Am cunoscut Germania în câteva din marile ei centre de cultură ? Berlin, Dresda, Weimar şi în unele din peisajele ei caracteristice, de la Elveţia Saxonă până la Marea Baltică. I-am cunoscut pe germani şi în viaţa lor de familie, căci am avut câţiva prieteni cu care ne vizitam destul de des şi cu care am discutat mult şi de toate. Nu ştiu cât de mult, dar sunt sigur că "stagiul berlinez" a influenţat formaţia mea profesională - nu uitaţi că eram şi foarte tânăr - şi mi-a lărgit orizontul.
Acestui contact cu lumea germană trebuie să-i adaug pe cel, ceva mai lung (1975-1978), prilejuit de detaşarea mea, tot ca lector, la Universitatea din Graz, Austria. Alte lecturi, alte muzee, alte locuri, alte impresii, alţi prieteni. În primul rând, profesorul de limbi şi literaturi romanice Georg Rudolf Lind, specialist între altele în portugheză, traducătorul lui Pessoa în germană. A susţinut lectoratul de română de la Graz şi m-a ajutat mult, a învăţat româneşte, am organizat împreună o excursie cu 40 de studenţi şi profesori un tur al României, de două săptămâni şi a venit apoi de mai multe ori în ţară. Pe lângă acestea, el a fost cel care mi-a arătat Austria, atât cât am putut-o vedea. Am rămas, ca şi de la Berlin, cu amintirea unui timp luminos din viaţa mea.
Cât despre felul "catalitic" al influenţei germane, spre deosebire de cel "modelator" propriu influenţei franceze, despre care vorbeşte Blaga, eu cred că, practic, orice influenţă poate fi "catalitică" sau "modelatoare" după cum e receptată. Influenţa franceză nu i-a împiedicat pe Alecsandri sau pe Macedonski să devină poeţi români reprezentativi. Ceea ce decide este personalitatea creatoare de care depinde unghiul de refracţie şi "diferenţierea" de care vorbea Lovinescu. Numai scriitorii cu mai puţin talent pot deveni ecouri ale unei literaturi străine. Distincţia lui Blaga are o justificare de principiu în deosebirea dintre concepţia raţionalistă, universalistă a culturii şi cea istoristă, particularistă, de sorginte franceză şi, respectiv, germană, concepţii active mai ales în conştiinţa culturală a secolului al XIX-lea.
D.C.E.: Subiectele Dvs., tratate în cărţi sau desfăşurate în ediţii critice realizate impecabil: Lucian Blaga, Tudor Vianu, Mihai Eminescu. Trei exemple de creatori cu majusculă, înclinaţi totodată spre speculaţia filozofică, mai mult sau mai puţin sistematizată. Dincolo de această linie de unire, ce elemente comune s-ar mai putea identifica? Este o întâmplare că v-aţi aplecat asupra lor sau e o serie de conjuncţii spirituale semnificative între istoricul/ criticul literar şi această triadă "germanică" de mare forţă? G.G.: "Alegerea" celor pe care i-aţi numit s-a datorat şi unor împrejurări anumite, de fiecare dată altele. Când am plecat la Berlin aveam intenţia să fac acolo un doctorat cu o teză despre metaforă în poezia lui Arghezi. Am constatat repede că nu era nici un profesor cu care să fac doctorantura. Erau lingvişti, singurul profesor de limbi şi literaturi romanice specialist şi în literatura română era Werner Bahner, care preda la Leipzig şi conducea Institutul de Romanistică al Academiei din Berlin. Era însă specialist în secolul al XVIII-lea şi nu s-a putut angaja într-un doctorat despre Arghezi. Cu el şi-a făcut doctoratul despre iluminismul transilvănean Romul Munteanu.
Lecturile din acea vreme mi-au sporit interesul ce-l aveam pentru opera lui Blaga, despre care am scris mai târziu o carte care a fost mai întâi teză de doctorat şi din care am publicat o ediţie critică (şase volume până acum) şi alte ediţii mai mici, între care şi una completă a poeziilor, în anul centenarului naşterii sale. Vianu mi-a fost profesor de literatură universală şi am încă de atunci o mare stimă afectuoasă pentru el, atât de mare încât teama de a-l dezamăgi m-a împiedicat să răspund intenţiei lui de a mă lua la catedră.
Mai târziu, când am fost invitat să intru în echipa de foşti elevi care edita opera lui şi din care Matei Călinescu şi Sorin Alexandrescu rămăseseră în străinătate, am acceptat fără ezitare. Eram în Austria şi am lucrat în vacanţe, spre a publica în 1978, împreună cu Gelu Ionescu, volumul 7 ? studiile de estetică ? cu un studiu al meu. Am continuat, tot împreună, cu volumele 8 şi 9 ? studii de filozofia culturii, însoţite tot de un studiu al meu asupra lor ?, apoi 10 şi 11 ? studiile de literatură universală şi comparată, cu un studiu al lui Gelu Ionescu, care n-a putut fi tipărit însă pentru că autorul tocmai rămăsese în străinătate (în noiembrie 1982). Am făcut tot eu studiul asupra acestei secţiuni a ediţiei şi volumul 11 a apărut în 1983. Am continuat ediţia singur, cu volumele 12 şi 13, cu care ea s-a încheiat, în 1987 (începuse în 1971), în ceea ce priveşte opera propriu-zisă a lui Vianu. Rămăseseră de publicat scrisorile trimise de el, din care Vlad Alexandrescu, nepotul lui Vianu, a alcătuit volumul 14 al ediţiei (publicat în 1990; scrisorile primite le-a publicat în alte două volume, în afara ediţiei).
Am avut, ca student, şi alţi profesori care mi-au provocat respectul şi afecţiunea. Vianu a rămas însă pentru mine un model intelectual şi moral pe care îndelunga frecventare a scrisului său mi l-a făcut foarte apropiat.
Cât despre Eminescu, am început să-l citesc, ca atâţia alţii, în adolescenţă şi am revenit la el mereu. Lecturile profesionale, legate de cursurile pe care le-am predat, au intervenit târziu încoace. Şi dacă am scris o carte despre poezia lui e pentru că am crezut că pot să propun o imagine critică susţinută permanent de realitatea textuală a operei, ceea ce poate avea o anumită utilitate mai ales într-o vreme în care aceasta este deseori fie eludată în favoarea unor construcţii arbitrare care o folosesc doar ca pretext, fie acoperită de pioase fraze goale, fie, în fine, refuzată fără analiză critică. Dacă e să caut o explicaţie pentru oprirea mai îndelungată asupra acestor scriitori, dincolo de împrejurările arătate, ea se află probabil în atracţia mai puternică pe care au avut-o pentru mine poezia şi filozofia. Studierea operei lui Blaga (care m-a acaparat cel mai mult), Vianu, Eminescu a însemnat nu numai lecturi repetate, ci şi intrarea în universul lor cultural. Ani de zile am citit cărţi pe care le-au citit ei, deşi în ce am scris apoi am folosit puţin, pentru că mai puternică a fost întotdeauna dorinţa de a revela opera, pe care erudiţia o poate acoperi.
D.C.E.: Tiparul de analiză şi interpretare în care vă înscrieţi mi se pare arondat deopotrivă istoriei, criticii literare aplicate şi unui comparatism neostentativ, dar bine fixat în premisele şi traseul comentariului. Această "simultaneitate" de perspectivă a fost uşor sau greu de obţinut? Aţi încercat în mod conştient şi programatic s-o atingeţi, sau e un proces firesc, determinat de imposibilitatea practică de a fi numai critic, sau istoric, sau comparatist? Altfel spus: e posibilă (şi dezirabilă) o "puritate" a domeniilor meta-literarului? Poate fi reeditată, de pildă, hegemonia structuralismului? G.G.: Ceea ce încerc eu să fac e critică literară aplicată unor opere din trecut, cu intenţia de a susţine menţinerea lor în conştiinţa culturală. Istorie literară, ca reconstituire a împrejurărilor în care au fost scrise textele, ca identificare a unor influenţe sau ca istorie a receptării lor, am făcut mai ales în aparatul critic al ediţiilor, iar în studiile pe care le-am scris doar atât cât să schiţez o situare a unor opere de a căror vitalitate sunt convins şi care nu trebuie să apară ca dezvelite arheologic din contexte istorice reconstituite minuţios şi nici ca precipitate ale unor substanţe împrumutate. O puritate a domeniilor metaliterarului, cum o numiţi, este posibilă, dovadă atâtea lucrări de documentaristică istorică sau de sursologie, care trebuie să aibă însă o funcţie auxiliară, de susţinere a analizei şi evaluării critice, ca şi recursul la teoria literară, la comparatism sau la filozofie.
Structuralismul a însemnat mult pentru reorientarea atenţiei spre text, deviată de diverse perspective ideologice, şi a oferit criticii un instrumentar de analiză mai riguros. În momentul în care s-a înţeles că fixarea asupra textului poate însemna, prin abuz, izolarea lui (de personalitatea autorului, de contextul cultural şi social) şi că limbajul critic se transformă, tot prin abuz, într-un jargon tehnic, structuralismul a ieşit din prim-planul interesului critic. Nu cred în revenirea hegemoniei lui.
D.C.E.: E important ce facem, dar e important, cred, şi contextul în care realizăm ceva. Dvs. sunteţi din categoria acelor specialişti veritabili copleşiţi azi, ca număr şi ca apariţii publice, de VIP-urile noastre de carton, "vedete" (sub)culturale care inundă, literalmente, coloanele ziarelor şi ecranul televizorului. Credeţi că e firească, "naturală" această selecţie îndoielnică? Dacă nu, cum vedeţi şansele noastre de a evolua în sensul unei meritocraţii autentice? Care sunt posibilităţile de a contrabalansa apariţiile şi discursurile publicistice de o anumită factură?
G.G.: Simplificând întrebarea Dumneavoastră şi scoţându-mă din cauză, aş spune că apariţia multor nume noi de comentatori sau recenzenţi de literatură e un fapt explicabil prin dezvoltarea explozivă pe care a cunoscut-o presa după 1989 şi printr-o dorinţă de manifestare publică ale cărei proporţii indică o adevărată schimbare de mentalitate. Foarte mulţi tineri vor să fie văzuţi şi apreciaţi ? şi atunci se adună în mici formaţii muzicale, participă la concursuri ale televiziunii, scriu la ziare şi reviste sau scriu cărţi. Nu cred că o fac pentru bani în primul rând, pentru că ce se câştigă prin articole sau prin cărţi e foarte puţin, când e.
Fenomenul în sine e un aspect al libertăţii câştigate, al dispariţiei inhibiţiilor şi ar merita să fie studiat sociologic. Iar sfera literaturii nu e decât una dintre zonele în care el se manifestă, în parte poate şi datorită prestigiului social pe care scrisul literar şi critic continuă să-l aibă. Că unii dintre aceşti aspiranţi nu dovedesc chemare nu mi se pare chiar un motiv de alarmă. Grav ar fi dacă ar dispărea spiritul critic. Or, el se manifestă, prin critici mai vechi şi mai noi, iar critica aceasta de autoritate profesională îi va marginaliza progresiv, prin respingere sau prin ignorare, pe aceşti autori de articole şi de cărţi veleitari. Important este ca instituţia criticii să funcţioneze, prin reviste şi prin foiletoanele cât mai multor ziare şi apele se vor limpezi. E o chestiune de timp. Selecţia valorilor se realizează în orice epocă, mai devreme sau mai târziu. D.C.E.: Ultimele întrebări din acest interviu pentru care vă mulţumesc. Fiind din 1960, aşadar de peste patru decenii, cadru universitar la Facultatea de Filologie (Litere) din Bucureşti, v-au trecut "prin mâini" şi prin faţa ochilor generaţii şi generaţii de studenţi. Unii dintre ei au ajuns în vârful canonului literar, alţii au devenit, la rândul lor, profesori eminenţi, alţii au intrat în anonimat ori s-au ratat ? cum se întâmplă, în cadrele fiecărei promoţii. Care au fost cele mai spectaculoase întâlniri ale Dvs.? Puteţi să daţi două-trei exemple de recunoaştere, în ochii unui tânăr student, a unui viitor strălucit?
G.G.: Sunt, într-adevăr, de mulţi ani în învăţământul universitar (preparator, asistent, lector, conferenţiar, profesor) la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, al cărei student am fost mai întâi. Am lucrat în acest timp cu mii de studenţi, cărora le-am predat cursuri sau cu care am făcut seminar. Seriile s-au succedat, dar am avut mereu în faţă chipuri şi minţi tinere, care mi-au întreţinut starea de spirit care ne era la început comună (între mine şi primii mei studenţi diferenţa de vârstă era minimă) şi care e a oamenilor care "învaţă carte". Asta am făcut mereu, încât aş putea spune şi eu ca Vianu: "Sunt un student bătrân. Toată viaţa mea am învăţat, am trăit între cărţi, am luat note, am strâns observaţii, am încercat să-mi limpezesc ideile şi să le leg între ele în întreguri cât mai bine ordonate".
Am făcut-o pentru că mi-a plăcut, pentru ca să le fiu de folos studenţilor şi pentru ca să împlinesc ceea ce am crezut mereu că e rostul meu, pentru care am ales filologia şi am refuzat la absolvirea facultăţii să intru în presă. Am crezut că ceea ce pot face mai bine e să transmit cultura literară şi să ajut la dezvoltarea ei direct, prin ceea ce voi reuşi să scriu eu însumi, şi indirect, prin ceea ce vor face alţii care mi-au fost şi mie studenţi. Ideea că în general cultura nu începe şi nu se termină cu noi şi că ea se realizează prin efort creator solidar nu m-a părăsit niciodată.
Dintre atâţia studenţi cu care am lucrat mulţi s-au ilustrat ca scriitori, critici şi istorici literari, profesori universitari sau de liceu, redactori de editură, făcând în fond, unii cu rezultate excepţionale, ceea ce am făcut şi noi: creaţie şi transmitere de cultură. Cu cei pe care i-am revăzut am păstrat raporturile cordiale pe care le-am avut şi când erau studenţi. N-aş putea vorbi despre întâlniri "spectaculoase" de atunci, dar în mod sigur despre impresia puternică de pasiune intelectuală şi de personalitate pe care mi-au lăsat-o mulţi. Aş fi prezumţios să spun că le-am ghicit de pe atunci viitorul. Fiecare şi-a urmat drumul ajutat de propriile puteri intelectuale şi morale, sporite prin ceea ce au învăţat în facultate; iar dacă eu am contribuit cu ceva la acest spor, numai ei ar putea-o eventual spune.
"Cu Dumnezeu vom birui şi El va nimici pe cei ce ne necăjesc pe noi”(Ps.59, 13)
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
« Ajutorul meu de la Domnul..."
Sub milostivirea ta scăpăm, Născătoare de Dumnezeu !
Persoane interesate
Faceți căutări pe acest blog
Acatistul Sfintei Ecaterina
Catapeteasma Bisericii de la Aiud
Sfinţii Mărturisitori din închisori
Doamne, ia-mi libertatea care îmi robeşte sufletul şi dă-mi robia care-mi eliberează inima!”
Mărturisirea lui Dumnezeu cu preţul vieţii este preţul învierii oamenilor întru sfinţi.(Pr. A Boca)
Sf. Acoperamant
Sf. Apostoli
Sfânta Cruce
Sf. Ioan Botezătorul
Sfinţii Arhangheli
Sfântul Spiridon al Trimitundei - Vecernia
Cuviosul Paisie
" Domnul Dumnezeu, PreaMilostivul, să vă binecuvinteze, Domnul să vă ajute, Domnul să vă miluiască, Domnul să vă păzească de tot răul, Domnul să va umple de bucurie duhovnicească, Domnul, ca un bun şi iubitor de oameni, să vă ierte de păcate şi în ceruri cu drepţii să vă primească ! Binecuvintează, Doamne, pe robii tăi aceştia şi rugăciunea lor, şi dragostea lor, şi credinţa lor, şi bucuria lor, şi smerenia lor, şi răbdarea lor. Binecuvintează, Doamne, osteneala lor, şi căsuţa lor, şi pâinea lor, şi copiii lor, şi viaţa lor, şi sfârşit bun le dăruieşte, iar dincolo un colţişor de rai le dăruieşte, că binecuvântat eşti în veci. Amin !"
"Dumnezeu te urmăreşte cu iubirea Sa îndurerată, în orice ţară te-ai duce. Iubirea e ca Dumnezeu: nu are hotare."(Pr. Arsenie Boca)
*** „…aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin”
***
« Dragostea este suprema răspundere pentru altul » (Pr. Dumitru Stăniloae)
***
