Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

duminică, 18 aprilie 2010

Galactotrofa – Mănăstirea Sf. Gherasim de la Iordan ~Maica Domnului – Mănăstirea Schimbarea la Faţă de pe Tabor ~ Flori de la Aşezământul Românesc – Ierihon ~ Măslin din Grădina Ghetsemani ~ Un leandru de la Hozeva !

Arhimandritul Kirill Pavlov: Chemarea femeii este DRAGOSTEA( I )



Dragostea jertfelnică
A treia săptămână după Paşte este numită Săptămâna Mironosiţelor. Sfânta Biserică laudă şi glorifică aceste sfinte femei pentru devotamentul  şi dragostea lor faţă de Iisus Hristos, deoarece nu s-au cruţat pe sine în momente de  mare primejdie şi suferinţă.  Într-o vreme când fiecare ucenic al lui Hristos îl părăsise, ele au stat lângă Cruce să vadă Răstignirea Lui şi să-I pună trupul în mormânt.
Domnul a venit pe pământ din dragoste faţă de umanitatea căzută, pentru a o salva. Inimile curate ale Femeilor Mironosiţe au simţit sfinţenia Mântuitorului şi dragostea lui pentru popor şi i-au răspuns cu o dragoste la fel de puternică şi pasionată.  Sfânta Biserică le-a glorificat tocmai pentru această credinţă  statornică în  dragostea Domnului şi Mântuitorului nostru, dulcele Iisus Hristos. Să vorbim despre chemarea femeii aşa cum ne învaţă Sfânta Scriptură.
Nimeni nu contestă marea influenţă  pe care femeile o au asupra faptelor umane, atât bune cât şi rele. Ştim din Biblie că prin prima femeie a pătruns păcatul în această lume inocentă. Dar tot prin femeie a venit în lume şi Mântuitorul pentru a înnoi şi a restaura umanitatea. Într-adevăr, Dumnezeu l-a inspirat pe autorul Psalmilor să vorbească despre cele două căi pe care o poate lua omenirea. Una este cea a înţelepciunii şi devotamentului, pe când cealaltă este cea a nebuniei şi a viciului. Lui Dumnezeu nu i-a plăcut să-i dea femeii puterea de a-i subjuga pe ceilalţi prin forţă şi constrângere.  Dar i-a dat influenţa prin care să copleşească puterea lor într-un fel în care ei nici nu-şi dau seama, supunându-se fără să-şi simtă libertatea lezată. De aceea influenţa femeii asupra destinului şi asupra moralităţii oamenilor este aşa de mare. Această influenţă, însă, va fi benefică doar dacă viaţa femeii se conformează chemării ei originare.
Care este, deci, chemarea femeii ? Se spune uneori că bărbatul şi femeia ar avea una şi aceeaşi chemare: să-l slăvească pe Dumnezeu prin fapte bune. Este adevărat, dar femeia  are o chemare specială. Să ne întoarcem la Sfânta Scriptură! Citim pe prima pagină a cărţii Facerii: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră »(Facere 1, 26). Mai departe spune acestea despre chemarea femeii : « Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el »(Facerea 2, 18) . Şi aceasta nu s-a spus pentru o femeie căsătorită, pentru că Eva n-a fost doar prima soţie a primului soţ, ci şi prima creatură  de sex femeiesc.  Într-adevăr, nu era bine ca omul să fie singur. Dumnezeu l-a înzestrat pe primul om cu toate binecuvântările. L-a pus în Eden, dar îi lipsea un ajutor capabil de gândire, vorbire şi dragoste. Nu avea pe nimeni cu care să împartă bucuria, gândurile şi sentimentele, deoarece toate făpturile din jurul său îi erau inferioare, în timp ce Făptura Divină care îl crease era mult prea sus faţă de el. Aşa că Adam nu simţea pe deplin binecuvântarea. Şi Dumnezeu i-a creat o soţie, un ajutor primului om. Ea era acel alter ego pe care primul om îl căuta. Soţia ca ajutor dat de Dumnezeu  urma să-i dea fericirea deplină prin grija şi dragostea ei. Deci, chemarea femeii este DRAGOSTEA. Fiind un ajutor soţului ei, ea îi este egală. Ea îi poate ofei ajutorul de care are nevoie numai dacă îi este egală.
S-a schimbat chemarea femeii după cădere , după ce păcatul a zguduit întreaga natură şi a adus mari schimbări în lumea morală?
Satana a ispitit-o pe femeie fiindcă ştia că ea este mai slabă decât bărbatul. Apoi a folosit-o ca instrument de ispitire a soţului ei, conştient că soţia are mare influenţă asupra soţului. Calculele satanei au fost foarte viclene şi şi-au atins scopul. Diavolul l-a dus pe om în păcat prin nevasta lui. Ea si-a folosit puterea de influenţă curată şi bună, dată de Dumnezeu, într-un mod rău şi a distrus-o. Ea l-a răsplătit pe Adam cu păcatul şi cu moartea pentru viaţa pe care a primit-o de la el. De aceea Dumnezeu a pedepsit-o cu dureri mari, fără de care rasa umană nu se poate naşte. Dumnezeu i-a degradat poziţia, spunându-i : « atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni"(Facere 3, 16). De atunci ea a devenit total supusă soţului ei şi a început lupta între bine şi rău în chiar temelia  vieţii sociale, care este familia.
Păcatul a distrus viaţa de zi cu zi şi a stricat echilibrul  între soţ şi soţie. În loc să accepte smerit pedeapsa dată de judecata lui Dumnezeu, soţul a încercat să-o împovăreze pe soţie cu toată munca şi grijile lui, păstrându-şi pentru sine dreptul de a domina şi a porunci. Astfel soţia, ajutorul său, a devenit mai întâi o muncitoare şi apoi o sclavă. În încercarea  de a se elibera de tirania soţului,  dar neavând puterea să o împlinească, soţia a recurs la viclenie şi meşteşug. Aşa a început lupta de secole între tiran şi sclav.
Milostivul Dumnezeu, văzând distrus echilibrul dintre soţ şi soţie, a găsit o cale să-l restaureze.  El promisese deja primilor oameni de după cădere că  un Mântuitor se va naşte, Care va opri diavolul şi o va elibera pe soţie din sclavia ei. Şi a venit timpul când s-a împlinit această făgăduinţăPreasfânta Fecioară Maria, prin puterea dragostei ei şi a smereniei, l-a zămislit pe Dumnezeu cu trup şi I-a dat naştere pentru a deveni Izbăvitorul Care a înnoit şi a refăcut umanitatea şi a eliberat-o şi pe soţie din lanţuri. 

Sursa:

Omilie a Mitropolitul ui Augustin N. Kantiotes la Duminica Femeilor Mironosiţe


 
 « Uită-te şi vezi cum a creat Dumnezeu femeia.  Nu a luat o bucată din capul bărbatului pentru că nu a vrut ca ea să-i fie superioară lui. Dar nici n-a luat o bucata din piciorul bărbatului, fiindcă n-a vrut ca ea să-i fie sclavă. A luat una din coastele  bărbatului, care era deasupra inimii lui ca să arate că femeia îi este dragă – egală şi iubită. »(Sf. Cosma Etolianul)
Μυροφορες
Duminica de azi este numită Duminica Femeilor Mironosiţe. Mironosiţele sunt acele femei care, în ciuda fricii de vrăjmaşii lui Hristos, au îndrăznit să meargă pe Golgota înainte de răsăritul soarelui în Duminica Învierii, ca să ungă trupul lui Hristos cu mir.  Datorită dragostei şi credinţei lor arzătoare, ele au fost primele care au auzit vestea plină de bucurie a Învierii lui Hristos şi au devenit binevestitoarele ucenicilor, care erau îngroziţi şi se ascundeau în casa unor prieteni. Ucenicii erau intimidaţi ! Femeile Mironosiţe au fost  curajoase. În această împrejurare, femeile s-au dovedit a fi incomparabil mai mari decât bărbaţii.
 Dumnezeu, după cum ştim,  l-a creat pe Adam ca prima fiinţă umană. L-a creat “după chipul şi asemănarea Sa” şi l-a pus în Rai. Dar Atotînţeleptul şi Atotbunul Dumnezeu n-a vrut să-l lase pe Adam aşa. Pe când el dormea,  Dumnezeu a luat una din coastele sale şi a făcut-o pe prima femeie, Eva. Când s-a trezit Adam, a fost uimit. Dintre toate cele făcute, Eva i s-a părut lui Adam cea mai frumoasă creaţie.
Dumnezeu i-a modelat pe bărbat şi pe femeie în aşa fel încât unul împlineşte ceea ce-i lipseşte celuilalt. Ceea ce are bărbatul, femeia nu are; ceea ce are femeia, îi lipseşte bărbatului. Un bărbat are anumite abilităţi şi talente, iar femeia, altele. Prin unirea lor, unul îl completează pe celălalt şi fiinţa umană este adusă la perfecţiune.
Este o poveste care spune că, atunci când oarecare tânăr s-a căsătorit, a fost cuprins de o asemenea veselie şi fericire, încât i-a scris învăţătorului său, celebrul Core, spunându-i: “Învăţătorule, nu mai sunt singur, m-am căsătorit şi am devenit doi”. Core i-ar fi răspuns: “Nu, băiete, nu ai devenit doi, ci ai devenit întreg. »
 Un bărbat şi o femeie sunt ca două jumătăţi de om, când se unesc, formează un om întreg, o persoană ; sunt ca două emisfere care, conjugate, alcătuiesc o sferă. Bărbatul este mai mult minte, iar femeia este mai mult inimă şi în această sfântă unire a căsătoriei ei se completează.  
Este imposibil să existe o comunitate numai de bărbaţi, la fel cum este imposibil să fie o comunitate exclusiv de femei. Atracţia pe care Dumnezeu a sădit-o în inimile bărbaţilor şi femeilor este ceea ce îi aduce aproape unii de alţii ; îi uneşte şi din această unire o nouă generaţie se naşte. Numai în situaţii excepţionale pot bărbaţii şi femeile care sunt copleşiţi de dragostea dumnezeiască să înfrângă, cu harul lui Dumnezeu, atracţia naturală  a bărbatului către femeie şi a femeii către bărbat ; doar puţini reuşesc să ducă un fel îngeresc de viaţă în trup omenesc şi astfel să arate viaţa cerească pe care o aşteptăm, viaţă în care genul va înceta să existe şi toţi vor trăi ca îngerii în Împărăţia Cerurilor. Pentru aceşti oameni se poate cânta imnul : « Binecuvântată este viaţa pustnicilor, pentru că este stăpânită de dragostea dumnezeiască ».
Bărbat şi femeie. Amândoi sunt creaţii excepţionale ale lui Dumnezeu, înzestraţi cu abilităţi şi daruri  care să-i ajute să-şi împlinească înalta misiune încredinţată lor de Dumnezeu – anume, să ducă mai departe viaţa prin naştere de prunci. Dumnezeu i-a înalţat pe bărbaţi şi pe femei şi i-a făcut împreună-lucrători la facerea de noi oameni.
Bărbat şi femeie. Membri egali în comunitate. Ce înseamnă aceasta? Să ne amintim de Sfântul Cosma Etolianul  care, vorbind despre această temă, spunea : « Uită-te şi vezi cum a creat Dumnezeu femeia.  Nu a luat o bucată din capul bărbatului pentru că nu a vrut ca ea să-i fie superioară lui. Dar nici n-a luat o bucata din piciorul bărbatului, fiindcă n-a vrut ca ea să-i fie sclavă. A luat una din coastele  bărbatului, care era deasupra inimii lui ca să arate că femeia îi este dragă – egală şi iubită. ».
Dumnezeu a creat un bărbat şi o femeie. Aceasta înseamnă că Dumnezeu este împotriva poligamiei bărbatului şi femeii. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca el să aibă mai multe soţii, cum învaţă Coranul şi  cum idolatrii cărnii din vremea noastră  o practică – chiar dacă sunt numiţi creştini –, El ar fi trebuit să facă un bărbat şi mai multe femei. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca femeia să aibă mai mulţi soţi, atunci ar fi făcut câteva femei şi mulţi bărbaţi. Creştinismul este împotriva poligamiei. Un bărbat este făcut pentru o singură femeie şi o femeie pentru un singur barbat. O singură căsătorie este binecuvântată şi numai după dispense speciale Biserica îngăduie  o a doua şi o a treia căsătorie. Chiar şi atunci, sunt rânduite canoane de pocăinţă pentru cei  care se căsătoresc a doua sau a treia oară. Din nefericire, deşi există aceste sfinte rânduieli ale Bisericii pentru căsătorie,  se petrec fapte care contravin lor în societate. În unele epoci,  bărbatul era tiranul femeii şi femeia se afla într-o situaţie  mizerabilă/ deplorabilă ; era tratată ca un animal şi  chiar mai rău. În alte epoci, femeia era tiranul şi sub tirania ei bărbaţii deveniseră fiinţe degenerate, sclavi şi animale de povară, stăpâniţi de aceste femei corupte.
Biblia condamnă ambele extreme. Biblia vrea ca barbatul să fie  un soţ şi un tată iubitor, care se poartă cu dragoste şi amabilitate cu soţia şi copiii săi, nu ca un dictator.  Biblia vrea ca femeia să fie la înălţimea misiunii ei, o tovarăşă de preţ a soţului ei, o mamă iubitoare, o regină a casei care se dedică în totalitate creşterii copiilor ei. Biblia vrea ca femeia să fie o Mironosiţă, ca Mironosiţele din Evanghelia de azi. O astfel de femeie poate aduce mari servicii omenirii. O astfel de femeie îl depăşeşte pe bărbat în faptele eroice ale credinţei şi virtuţii. O astfel de femeie ne apare ca un înger care răspândeşte mirul iubirii în lume.
Femei Mironosiţe! Cât de puţine de acestea sunt în societatea noastră contemporană, care este degradată de necredinţă şi de corupţie. Ce bine ar fi dacă aceste câteva femei evlavioase care aud sau citesc această omilie ar putea fi întreaga lume !
Capitol din cartea “Picături din apa vieţii” de Mitropolitul Augustin N. Kantiotes

sâmbătă, 17 aprilie 2010

Deznădejdea ne învaţă să ne rugăm !


Mitropolitul Antonie de Suroj în « Şcoala rugăciunii » scrie aşa :
« ...vine o clipă, un moment de deznădejde şi groază, care ne face să ne întoarcem încă şi mai adânc înlăuntrul nostru şi să strigăm : « Doamne, îndură-Te ! Pier, Doamne, scapă-mă ! ». Descoperim atunci că nu este nimic în noi înşine care să ne dea viaţă, sau mai curând, care să fie viaţă, că tot ceea ce numeam viaţă şi ne imaginam că era viaţă, era în afara noastră şi că înlăuntrul nostru nu era nimic.
Apoi privim la abisul de nimic şi simţim că pe măsură ce mergem mai adânc, tot mai puţin rămâne din noi. Acesta este un moment periculos, momentul în care  trebuie să ezităm.
În acest punct am atins  primul nivel al adâncimii, de la care începem efectiv să batem la uşă. Căci la nivelul la care nu facem nimic altceva decât  să ne desprindem de aproapele nostru pentru a rămâne singuri până când ajungem să ne plictisim de noi înşine – lucru care ne ofensa şi la care ne pierdeam astâmpărul şi ne nelinişteam, iar apoi ne simţeam puţin apăsaţi - , nu aveam încă niciun motiv să strigăm după ajutor cu acea deznădejde care ne stăpâneşte întreaga minte, inimă, voinţă şi trup cu sentimentul că, dacă Dumnezeu nu se grăbeşte, eu pier, nu mai am altă nădejde, pentru că ştiu că, dacă aş ieşi din această adâncime, m-aş întoarce la lumea de amăgire, de viaţă oglindită dar nu de viaţă adevărată. Acesta este momentul la care  putem începe să batem la o uşă care este încă închisă, dar dincolo de care se află nădejdea, acea nădejde pe care Basrtimeu, orbul de la porţile Ierihonului, a simţit-o în ceasul celei mai adânci deznădejdi, pe când Hristos trecea prin dreptul lui. »



vineri, 16 aprilie 2010

Până când ne vom mai amăgi ?


Oare confuzia aceasta seculară a valorilor va persista sau chiar se va amplifica dramatic în anii ce vin ? Oare nu ne vom dezmetici niciodată din somnul raţiunii şi  din beţia achiziţiei de « gunoaie » ambalate frumos în care ne complacem de la aşa-zisa iluminare a omului/ emancipare a lui  de sub tutela lui Dumnezeu ? Încă n-am învăţat amara lecţie a conducerii de sine a omului « independent » ? A te conduce după legi şi norme inventate de tine, omule, înseamnă a  te încredinţa unei minţi înguste şi unei viziuni subiective tare primejdioase.  Dacă nu te poţi situa în afara fenomenelor, ci rămâi fatal în interiorul lor, cum vei câştiga/ atinge necesara obiectivitate ? Cum vei putea distinge binele de rău, când eşti direct supus inflenţelor atât bune, cât şi rele din exteriorul şi din interiorul tău ? Cum vei avea echidistanţa necesară, om fiind, nu Dumnezeu, în discernerea valorilor de falsele valori ? Înlăturându-L pe Dumnezeu de la cârma vieţii tale individuale, familiale sau sociale, nu faci decât să dai loc diavolului să te guverneze cu abilitate, suflându-ţi la ureche că te conduci singur, în numele libertăţii şi demnităţii umane prost înţelese. Măgulindu-ţi orgoliul că poţi sta pe propriiile tale picioare în lume, fără să ai nevoie de Dumnezeu, vrăjmaşul  ţi-a pregătit o cădere sigură şi spectaculoasă : caderea în praful celor ce, în timp, se transformă inevitabil în praf. Iată omul alergând după gunoi şi putreziciune : case, haine, bijuterii ! Iată omul gonind după deşertăciune : titluri, distincţii, faimă ! Iată omul călcând în picioare oameni pentru stricăciune : putere, avere, slavă !
Iar la capătul cursei: “morminte ce-aşteaptă deschise!”.
Aceste reflecţii amare mi-au fost pricinuite de două gânduri ce mă tot cerecetează în ultima vreme : în primul rând, am în jurul meu o grămadă de obiecte inutile existenţei unui creştin, obiecte adunate şi păstrate dintr-o nechibzuită  dorinţă de a poseda sau de a nu se simţi sărac, lipsit de unele sau altele, la un moment dat ; în al doilea rând, am în mintea mea o mulţime de griji şi de preocupări inutile în legătură cu un ipotetic viitor apropiat. Înţeleg inutilitatea lor şi totuşi nu le pot arunca de la mine ca pe nişte gunoaie ce sunt sau ca pe nişte ciori urât croncănitoare.  Dacă memoria m-ar ajuta să contabilizez timpul pierdut cu grijile inutile şi eforturile de a dobândi sau păstra false bunuri, m-aş îngrozi cu adevărat.
 Măi, ce-i trebuie omului mai mult decât frica de Dumnezeu şi Judecată ?  Amintirea Părintelui Cleopa şi a celor « două ziduri » care  susţin viaţa duhovnicească a creştinului(frica de moarte şi frica de Dumnezeu), ar trebui să-mi jaloneze clipele vieţii şi să mă ţină departe de toate celelalte preocupări vădit rele prin inutilitatea lor.
(Iar m-am trezit scriind despre cu totul altceva decât mi se părea la început ca vreau să scriu. E uimitor.)
Mi-am propus ca mâine să-mi petrec ziua adunând şi aruncând toate obiectele inutile din casa şi din curtea mea, ca o primă treaptă şi un act simbolic pentru alungarea tuturor gândurilor, grijilor, obsesiilor, deşertăciunilor din mintea şi din inima mea. Doamne, ajută-mi !
Mă stimulează mult imaginea care mi-a rămas în memorie a pustiei Hozeva şi amintirea chiliei Sfântului Ioan Iacob din ultimii 7-8 ani ai vieţii sale. Estimez acum că nu am nevoie de cel puţin 95% dintre lucrurile şi chiar cărţile de care m-am înconjurat de-a lungul anilor. Şi atunci, nu este clară legătura mea cu putregaiul ? Hmm, se vede că este primăvară şi e nevoie de curăţenie ! Aşadar, până când ne vom mai amăgi că bunurile strânse de noi cu zgârcenie sunt cu adevărat bune de ceva ? Până când nu vom pricepe că singurul bun rezistent în veşnicie este Dumnezeu în inima, mintea şi viaţa noastră ? Până când vom alunga lumina şi vom îmbrăţişa întunericul dens de obiecte, patimi şi obsesii ? Până când  nu vom iubi sărăcia care îmbogăţeşte tot omul cu deschiderea fiinţei sale către Dumnezeu şi veacul ce va să fie ? Până când vom iubi orbeşte veacul acesta destinat distrugerii apocaliptice ? Şi până când vom mai umbla legaţi la ochi cu iluzii şi la inimă cu egoism şi la minte cu trufie ? Sursa foto: 
http://ortodoxiesiviata.blogspot.com/2008/08/manastirea-ortodoxa-din-valea-hozevei.html (a cincia)

joi, 15 aprilie 2010

"Ar trebui să ne uităm cu atenţie la aproapele nostru, care este cineva a cărui existenţă a fost voită de Dumnezeu, cineva pentru care Dumnezeu a murit."


Mitropolitul Antonie de Suroj
“A fi sărac material este, într-un fel, mult mai uşor decât a fi sărac lăuntric, în sensul de a nu fi legat de nimic. Acesta este un lucru foarte greu de învăţat şi care se petrece treptat, de la un an la altul. Înveţi cu adevărat să apreciezi lucrurile, să-i priveşti pe oameni şi să constaţi frumuseţea lor strălucitoare – fără a dori să te înstăpâneşti peste aceşti oameni. A smulge o floare înseamnă a intra în stăpânirea ei, înseamnă şi a o ucide. Votul sărăciei mă face să apreciez lucrurile mult mai mult. Dar în primul rând trebuie să învăţăm să fim liberi în noi înşine. Sunt momente în care  trebuie să te retragi în mod fizic pentru a învăţa ce înseamnă pentru ceva sau cineva să existe în felul  lui propriu şi nu doar ca o oglindă a emoţiilor tale.
Se întâmplă atât de des ca, atunci când spunem « eu te iubesc », să o spunem cu un mare « eu » şi  cu un « tu » mititel.  Folosim iubirea ca pe o conjuncţie în loc să ne raportam la ea ca la un verb care implică acţiunea. Nu este de ajuns să stăm cu privirea aţintită spre orizont, sperând că astfel îl vom vedea pe Domnul ; mai curând ar trebui să ne uităm cu atenţie la aproapele nostru, care este cineva a cărui existenţă a fost voită de Dumnezeu, cineva pentru care Dumnezeu a murit. Orice persoană pe care o întâlnim are dreptul de a exista pentru că are o valoare în sine, iar noi nu suntem obişnuiţi cu lucrul acesta. Acceptarea deosebirii dintre mine şi celălalt este un pericol pentru noi, ceva ce ne ameninţă. A recunoaşte dreptul celuilalt de a fi el însuşi poate însemna recunoaşterea dreptului său de a ma ucide. Dar dacă stabilim o limită dreptului celuilalt de a exista, lucrul acesta devine nedrept. Iubirea este dificilă. Hristos a fost răstignit pentru că ne învăţa un fel de iubire care îi îngrozeşte pe oameni, o iubire care cere abandonare totală – aducătoare de moarte. [...] Dacă ne întoarcem la Dumnezeu şi-L întalnim faţă către faţă, trebuie să fim pregătiţi să plătim preţul. Dacă nu suntem pregătiţi să plătim acest preţ trebuie să mergem prin viaţă ca nişte cerşetori, sperând că altcineva va plăti în locul nostru. Dar dacă ne întoarcem la Dumnezeu vom descoperi că viaţa este adâncă, vastă şi extrem de  vrednică de trăit. »(« Şcoala rugăciunii »)

Amintiri de suflet hrănitoare: Hozeva!


Un rugător şi mult ocrotitor drag : Sfântul Ioan Iacob Românul ! Întru sfinţenie nu există graniţe : Sfântul Gheorghe Hozevitul şi Sfântul Ioan  Hozevitul !