Arhimandritul Serafim Alexiev - Smerita cugetare

"Şcoala lui Hristos este o şcoală aspră, de unde vor cădea toţi cei care nu rezistă cu succes examenului smereniei"

Cel ce cunoaşte pe Dumnezeu contemplă măreţia Lui şi, dojenindu-se pe sine însuşi, vorbeşte asemenea fericitului Iov: Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. Pentru aceea mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă(Iov 42, 5-6). Iar noi, dacă dorim să contemplăm dumnezeirea, trebuie să ne dojenim pe noi înşine şi să căpătăm smerita cugetare, spre a putea nu numai să-L vedem înaintea noastră, ci să avem şi bucuria ca el să locuiască şi să odihnească întru noi, să ne desfătăm întru El.. În acest chip nebunia noastră va fi înţelepţită de înţelepciunea Lui şi neputinţa noastră va fi biruită de puterea Lui.”

Asemenea tuturor celorlalţi Părinţi, Sfântul Marcu Ascetul găseşte că cele mai mari fapte bune, fără smerenie, sunt neîndestulătoare pentru mântuire. Aşa sunt nevoinţele fireşti din afară. Însă nevoinţa creştinului trebuie să fie în primul rând lăuntrică, ascunsă. Ca să nădăjduieşti în virtuţile tale văzute, înseamnă să fii înşelat de diavol prin sentimentul mulţumirii de sine născut în inima ta. Această mulţumire de sine este pierzătoare. Vorbind despre adevărata smerenie, Hristos ne îndeamnă: Când veţi face toate acestea poruncite vouă, să ziceţi: „Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem!(Lc. 17, 10).

„Se întâmplă ca unii oameni – spune Sfântul Marcu – să primească har, însă diavolul, care îşi caută mereu cuib întru ei, le împleteşte curse, ca să se abată de bunăvoie, nu-i ispiteşte şi îi face să creadă că mintea lor s-a curăţit. După aceea vrăjmaşul conduce pe om în rătăcire, cum că deja este un creştin desăvârşit. Şi când un astfel de om devine fără purtare de grijă, diavolul dintr-o dată îl atacă în chip războinic, îl ispiteşte şi îl duce în iad…Diavolul este de atâtea mii de ani. Lucrul lui constă în a pierde sufletele oamenilor. El poate să lucreze din cele sădite în inimă şi uneori nu se arată deloc ca să ducă sufletul în părere de sine, cum că a atins deja desăvârşirea. Temelia creştinătăţii aceasta este: oricât de multe fapte ale dreptăţii săvârşeşti, să nu te bizui pe ele şi să nu te socoteşti un om înalt, ci să fii sărac cu duhul!”

Cel mai sigur izbândesc în viaţa duhovnicească aceia care izbândesc în smerenie. Şcoala lui Hristos este o şcoală aspră, de unde vor cădea toţi cei care nu rezistă cu succes examenului smereniei. Însă acela care ia acest examen trece într-o clasă superioară fără să mai fir nevoie să susţină examen la alte virtuţi. Întru ele, omul poate să se deprindă şi mai târziu, căci smerenia le poartă în sine ca germene. Însă acestea nu întotdeauna au smerenia ca temelie a lor, şi de aceea nu întotdeauna sunt mântuitoare.

Cel ce este cu adevărat creştin nu se cunoaşte după post, după mersul la biserică, după cuvintele evlavioase, după mulţimea cunoştinţelor duhovniceşti, după citirea cărţilor bisericeşti, cât mai ales după smerenie. Cel ce suportă învinuirile nedrepte, cel ce nu se supără de bârfele la adresa lui atunci când nu este de faţă, care la o ceartă îşi cere primul iertare, deşi nu este el vinovat, acela este creştin.

Acela care, dispreţuit fiind, nu jigneşte, care la răutate răspunde printr-o faptă bună, care împlineşte cu bucurie toate dumnezeieştile porunci şi crede că nu a realizat nimic, acela este creştin. Acela care, fiind dăruit de Dumnezeu cu multe şi înalte însuşiri, se socoteşte sincer cel mai rău dintre toţi, acela este creştin.

Un tânăr monah s-a lăudat la avva Sisoe: „Eu am întotdeauna gândul la Dumnezeu!” Stareţul i-a răspuns: „Nu e mare lucru că gândul tău este la Dumnezeu. Lucru înalt este să-ţi dai seama că eşti mai prejos de toată făptura. Această conştiinţă, împreună cu nevoia trupească, conduce la deprinderea smereniei.”

Dacă dorim să mergem într-o altă ţară, nu este de trebuinţă sa luăm cu noi bagaje şi multe cărţi. Este de ajuns să avem doar o cărticică numită „paşaport”. Dacă o avem cu noi, ni se na da voie să trecem graniţa. Dacă nu o avem, orice bagaj al nostru, oricât de valoros ar fi, nu ne va ajuta. Se înţelege, dacă este valoros acest bagaj, nu ne va fi deloc inutil când trecem graniţa într-un alt stat, căci prin el noi ne vom asigura acolo traiul nostru. Însă nu acest bagaj ne va deschide porţile altui stat, ci doar paşaportul. În viaţa duhovnicească, paşaportul este smerenia. Bagajul sunt virtuţile. Oricât de trebuitoare ar fi ele, fără smerenie nu sunt în stare să ne deschidă porţile împărăţiei lui Dumnezeu. Doar smerenia dă acces la această minunată Împărăţie a harului!

Să luăm o altă pildă . Ajungi într-un anume loc noaptea şi duci cu tine valize grele, pline cu lucruri de valoare. Doreşti să urci până la ultimul etaj al unei clădiri foarte înalte. Ascensorul poare să te ducă destul de uşor şi de rapid sus, pentru o mică monedă. Însă constaţi că tu nu ai acea monedă. În buzunarul tău sunt alţi bani, de hârtie, însă aceştia nu-ţi folosesc, pentru că, fiind noapte, nu ai unde să-i schimbi. Şi iată, cu toţi banii tăi, tu rămâi jos şi nu poţi să urci la etajul cel mai de sus!

Tot astfel este şi în viaţa duhovnicească. Poţi să ai mulţime de bogăţii duhovniceşti, mulţime de virtuţi, dacă nu ai însă bănuţul smereniei, nu vei putea să urci la cer, ci vei rămâne jos!

Minunat lucru este smerita cugetare! Pe cât de măruntă la chip, aceasta are puterea făcătoare de minuni de a mântui şi de a ridica spre înalt. „Când păcatul este acoperit de smerita cugetare, în cele din urmă - după cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur – aceasta se arată mai puternică decât dreptatea, unită cu mândria. Însă dacă smerenia se uneşte cu dreptatea, până unde nu va ajunge aceasta şi care cer nu-l va trece?! Fără îndoială, ea va sta cu mare îndrăzneală chiar în jurul tronului lui Dumnezeu, în mijlocul îngerilor…Nicio altă virtute a noastră nu poate să dăinuie fără smerenie. Curăţia, fecioria, dispreţuirea banilor…totul este necurat, ticălos şi mârşav, dacă întru virtute nu există smerită cugetare. Dumnezeu pentru aceasta ne-a creat din două firi, pentru ca atunci când tu te înalţi cu mândrie, micimea trupului să te smerească, iar când găseşti ceva de jos şi nevrednic de cinstea dată ţie de Dumnezeu, nobleţea sufletului să te ridice până la comparaţia cu puterile cereşti”.

Creat pentru cer, omul păcătos îl va atinge doar dacă pe pământ se consideră pe sine mai jos decât orice făptură. Dacă se înalţă deasupra oamenilor celor asemenea lui, el va cădea în iad. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, nimic nu este atât de scump la Dumnezeu ca aceea de a te socoti ultimul din cei mai de pe urmă păcătoşi şi de a nu te lăuda cu nici un dar. Săracul Lazăr, din binecunoscuta pildă a lui Hristos(Lc. 16, 19-31), nu avea oarecare fapte deosebite, însă a fost întru răbdarea lui smerit şi întru smerenia lui răbdător. Cu aceasta, el s-a mântuit. Prin urmare, dreaptă este judecata Sfinţilor Părinţi, că smerenia înseamnă scurtarea căii spre mântuire.

Odată, la vestitul avva Macarie Egipteanul, a venit un înger trimis de Dumnezeu şi i-a spus: „Macarie, nu te teme de atacurile nevăzuţilor vrăjmaşi, căci Bunul nostru Dumnezeu nu se va întoarce de la tine şi nu va înceta să te întărească! Fii cu bărbăţie şi întăreşte-te! Cu vitejie, înfrânge începătoriile şi puterile potrivnice – demonii! Dar să nu te înalţi întru nevoinţele tale, ca să nu te părăsească ajutorul cel dumnezeiesc şi să nu cazi cu amară cădere!”Sfântul Macarie a răspuns întru mulţime de lacrimi: „Cu ce să mă înalţ, când sufletul meu, asemenea unei desfrânate, se hrăneşte cu răul miros al necuratelor gânduri insuflate de demoni?”

În acest caz, foarte ziditor este faptul că, chiar şi acest minunat sfânt a avut, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, gânduri de desfrânare, pe care el, se înţelege, le-a respins. Ele i-au fost îngăduite spre a avea motiv de smerenie. Căci altfel, cu toate nevoinţele şi izbânzile lui duhovniceşti, dacă s-ar fi mândrit, el ar fi căzut, oricât de sus s-ar fi ridicat!

Dacă ceea ce ne salvează, în relaţia cu Dumnezeu, este comunicarea, prin rugăciune şi spovedanie, atunci tot ea ne va salva şi în relaţiile interumane

Primim de la cititori: Politeismul valorilor - mai este loc pentru Dumnezeu?

Ioana BIDILICĂ-Vasilache

Vineri, 10 iulie

Dacă este să ne ascuţim privirea asupra lumii pe care o locuim, aşa cum putem fiecare da mărturie de evenimentele ei, de la zona politică şi economică, la cea culturală, aflată în zodia experimentului, sau la cea a ştiinţei şi tehnicii, al cărei progres, pentru bunicii noştri, este împlinirea lecturilor SF de tinereţe, până la felul în care toate acestea (dis)apar în ziarele care-şi propun să o reflecte, ne vom afla, poate puţin incomod, în situaţia de a recunoaşte că societatea actuală este una a spectacolului. O societate care îşi propune, înainte de toate, să simuleze şi să seducă. Este întemeiat, în consecinţă, să ne întrebăm dacă nu cumva lumea ne locuieşte pe noi, şi nu invers.

Lumea contemporană nu mai este o opţiune de viaţă, ci o convenţie. Evenimentele trăite apar ca independente de individ, poate pure coincidenţe, fără să se mai întâmple explicit cuiva şi fără să mai fie cineva explicit responsabil pentru ele. Însă, ar fi greşit să vedem în aceasta disoluţia legăturilor sociale şi transformarea colectivităţilor într-o masă compusă din atomi individuali lăsaţi să se manifeste liber într-o mişcare browniană. Chiar dacă sinele nu mai reprezintă „mare lucru“, el nu este izolat, ci este prins într-o textură de relaţii mai mobilă şi mai dezvoltată ca niciodată.

Dacă vedem capitalul ca proces, un proces de reproducere a vieţii sociale prin producerea de bunuri, în care, în lumea capitalistă, suntem cu toţii implicaţi, atunci el devine un mod dinamic de organizare socială, ce trasformă neîncetat societatea: creează noi dorinţe şi necesităţi, exploatând capacitatea de muncă şi dorinţele individului, modificând spaţiile şi accelerând ritmul vieţii. Expansiv şi imperialist, capitalismul influenţează domenii ale vieţii culturale şi moravurile, acestea ajungând treptat în sfera de influenţă a nucleului financiar şi a logicii circulaţiei capitalului.

Logica speculativă a capitalului se extinde asupra întregii vieţi - oamenii îşi creează propria istorie în moduri specifice şi complet imprevizibile, care depind de aspiraţiile proprii. Trăim în era individului, folosind expresia lui Alain Renaut - el este valoarea, prin care, la capătul unei eroziuni continue a formelor şi conţinuturilor tradiţionale, regulile şi normele sunt întemeiate de către voinţe individuale sau voinţe ale grupurilor care se individualizează. Omul nu este nici în mod esenţial bun, trebuind să fie ajutat să acţioneze conform naturii lui, nici în mod esenţial rău, trebuind să fie împiedicat de la a acţiona pe baza impulsurilor sale - el este ambivalent, iar această ambivalenţă este atât definitorie pentru relaţiile interumane, dar şi baza construcţiei instituţiilor asistate de putere sau ale seturilor de norme raţionale, care încearcă să o elimine. Individul constată imposibilitatea practică a unor reguli universale solid fondate, el instaurează în gândire şi acţiune o domnie a multiplicităţii şi a diferenţei, fiind „alergic“ la orice principiu totalizator. Orice cod etic universal este, deci, declarat inconsistent cu natura umană.

Dispariţia normelor prestabilite transmise pe calea tradiţiilor face ca existenţa unui spaţiu comun de referinţă pentru valori să nu mai pară evidentă. Aceasta nu conduce, însă, numai la posibilitatea fiecăruia de a-şi inventa propriile norme, de cele mai multe ori amorale, ci tocmai dinamica modernizării are, într-o anumită măsură, de-a face cu emanciparea tot mai radicală a indivizilor faţă de toate principiile care guvernau viaţa în comun. În faţa unei astfel de eroziuni destabilizatoare pentru o conştiinţă vidată de reperele sale şi confundată cu propria sa libertate, doar o voinţă încrâncenată de a recompune universul tradiţional îi poate face faţă.

Este o astfel de libertate maximizată, faţă de norme în genere, libertatea bună? Nu, fiindcă acţiunile tale devin relative la lumea aceasta şi moda ei în materie de mentalităţi, principii, scopuri. Cum scrie părintele Andrei Kuraev în „Provocările ecumenismului“, „despre omul care refuză să se identifice cu o tradiţiei spirituală concretă nu se poate spune că-şi apără libertatea, ci, dimpotrivă, că şi-o desconsideră.“

Rămâi ancorat în cotidian tocmai în felul indezirabil: el este baza construcţiei individualităţii tale, în loc ca tu, fin observator al lui şi conştient de locul tău în el, să mărturiseşti ceea ce se află dincolo şi ceea ce este, în final, prezent în fiecare din noi - pe Dumnezeu. Suntem femei sau bărbaţi, homosexuali sau heterosexuali, majoritari sau minoritari din punct de vedere etnic, artişti, ingineri sau economişti, rockeri, raperi sau manelişti, filatelişti sau cititori înrăiţi, ahtiaţi după cumpărături sau microbişti, înainte să fim oameni. Boala noastră de căpătâi este că ne definim mai curând prin diferenţa specifică, decât prin genul proxim - toţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, anulând astfel tocmai singurul loc în care, întâlnindu-ne, mai vorbim aceeaşi limbă. Doar în Biserică mai este anihilabilă această singurătate greu de purtat, pe care o propovăduim fără să realizăm, de altfel, cu toţii în numele diferenţei.

Dacă ceea ce ne salvează, în relaţia cu Dumnezeu, este comunicarea, prin rugăciune şi spovedanie, atunci tot ea ne va salva şi în relaţiile interumane. Aceasta înseamnă: a-ţi exprima părerea şi a o asculta pe a celorlalţi, a da o mână de ajutor atunci când îţi este cu putinţă, a-ţi mărturisi uneori limitele şi neputinţele, a-ţi asuma alteori roluri, cu alte cuvinte a face uz de drepturile tale, precum şi a fi conştient de datoriile tale în societate şi înaintea lui Dumnezeu.

Sursa : http://www.ziarullumina.ro/articole;953;1;25583;0;Primim-de-la-cititori-Politeismul-valorilor---mai-este-loc-pentru-Dumnezeu.html

Imaginea :http://www.episcopiaslatinei.ro/manastiri/m-brancoveni/

Icoana Maicii Domnului de la Konevits

Sursa:

http://molonlabe70.blogspot.com/2009/07/icon-of-mother-of-god-of-konevits.html

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Joi[Rom 15, 17-24; Mt. 12, 46 – 13, 3]. „Fiindcă cel ce va împlini voi Tatălui Meu Celui din ceruri, acela Îmi este frate şi soră şi mamă.” Domnul lasă să se înţeleagă că înrudirea duhovnicească, pe care El a venit s-o sădească şi să o sporească pe pământ, nu e totuna cu înrudirea trupească, deşi numele legăturilor de rudenie sunt aceleaşi pentru amândouă. Şi în înrudirea duhovnicească sunt taţi şi mame, cei ce dau naştere prin cuvântul adevărului sau prin binevestire, precum grăieşte Apostolul Pavel. Şi în înrudirea duhovnicească sunt fraţi şi surori, cei născuţi cu aceeaşi naştere duhovnicească şi care cresc în acelaşi duh. Legătura de rudenie e făcută aici prin lucrarea harului; dar aceasta nu e o lucrare din afară, de suprafaţă, ci e la fel de profundă şi de vitală ca şi cea trupească, numai că are loc în alt tărâm – mai înalt şi mai însemnat. Tocmai de aceea are precădere asupra înrudirii trupeşti şi, atunci când nevoia o cere, o aduce pe aceasta jertfă intereselor sale duhovniceşti, fără părere de rău, cu deplina încredinţare că această jertfă este plăcută lui Dumnezeu şi ceruta de către El.

Vineri[ Rom. 16, 1-16; Mt. 13, 4-9]. Pilda despre semănător zugrăveşte diferitele atitudini ale sufleteşti faţă de cuvântul lui Dumnezeu. Pe primul loc stau cele care nu iau aminte la el. Ascultă, dar cele auzite nu intră în suflet, ci se aştern pe deasupra lui, ca sămânţa în drum. Cuvântul nu are loc în aceste suflete, pentru că ele au alt fel de a gândi, alte reguli, alte gusturi. De aceea, el piere degrabă din amintirea lor, este uitat ca şi cum n-ar fi fost auzit niciodată. În al doilea rând, sunt cei care ascultă cuvântul cu plăcere şi îl primesc cu grăbire, dar nu vor să poarte nici un fel de osteneli pentru a-l împlini. Ca atare, atâta timp cât nu se cere nicio jertfă, ei se desfătează de cuvântul lui Dumnezeu şi mai ales de făgăduinţele cuprinse în el; dar îndată ce apare trebuinţa de a jertfi ceva pentru a rămâne credincioşi acestui cuvânt, se leapădă şi de cuvânt, şi de făgăduinţele lui spre a-şi păstra cele de care sunt legaţi. În al treilea rând, sunt cei care primesc cuvântul şi încep să trăiască după îndreptarul lui, dar apoi se lasă prea mult în voia grijilor şi întristărilor acestui veac, grijilor pământeşti care înăbuşă toate bunele începuturi ce luaseră fiinţă sub înrâurirea cuvântului lui Dumnezeu. În al patrulea rând, sunt cei care primesc cuvântul cu credinţă deplină şi se hotărăsc să trăiască după cerinţele lui, gata de orice jertfă şi osteneală, şi nu îngăduie inimii lor să se lege de nimic din cele pământeşti. Să şadă fiecare şi să cugete în care stare se află.

Arhimandritul Serafim Alexiev - Smerita cugetare

Însă cel mai lucrător chip al smereniei de sine este tăierea propriei voi. Sfântul Varsanufie subliniază aceasta în mod limpede, spunând: „Smerenia constă în a se socoti omul pe sine ca nefiind ceva, în a-şi tăia întru toate voia sa, a se supune tuturor şi fără tulburare a suporta acelea care-i vin din afară…Nu trebuie ca el însuşi să caute pentru sine lucruri pline de umilinţă, căci aceasta conduce spre slava deşartă, împiedică izbânda şi aduce mai mult vătămare decât folos.” Dacă-ţi trimite însă Dumnezeu vreo lucrare de umilinţă, fie printr-un oarecare om, fie prin oarecare împrejurări, nu trebuie să te împotriveşti ori să te revolţi, ci să te supui întru ascultare. Aceasta conduce spre izbândă…

„Umilinţa – continuă Sfântul Varsanufie – poate fi de două feluri: una izvorâtă din propria ta inimă(aceasta este smerirea de sine – n.n.), iar alta vine din necazurile venite din afară. Umilinţa ca urmare a necazurilor din afară este mai mare decât cea care provine din propria noastră inimă. Căci mai uşor este ca tu singur să-ţi suporţi jignirile decât să suporţi ofensele altor oameni. Cea de pe urmă pricinuieşte o mult mai mare durere în inimă”.

O asemenea suportare a ofenselor din partea aproapelui este o adevărată nevoinţă duhovnicească de dobândire a smereniei. Această nevoinţă nu este zadarnică. Atunci când ne ostenim spre a dobândi smerenia cea plină de virtute, Dumnezeu se milostiveşte şi ne ajută. Sfântul Isaac Sirul dă mărturie în acest sens: „Dacă omul se smereşte, îndată mila lui Dumnezeu îl înconjoară. Atunci inima simte dumnezeiescul ajutor şi află o oarecare tărie de încredinţare lăuntrică ce se deşteaptă întru el…Atunci inima lui se umple într-o clipă de credinţă”.

Omul poate şi trebuie să se smerească. Dumnezeu ne obligă(I Ptr. 5, 6). Însă a ajunge până la desăvârşita smerenie nu stă în puterea niciunui muritor de rând. Numai Dumnezeu poate să dăruiască desăvârşita smerenie. Iar aici există un adânc înţeles proniator. Această smerenie primită de la Dumnezeu ne umileşte cu adevărat, în timp ce smerenia omenească poate să ne arunce chiar şi în mândrie.

Cel ce se nevoieşte cu adevărat întru dobândirea smereniei, permanent se înjoseşte pe sine, spunându-şi în mintea sa(însă nu înaintea altora, ca să nu se nască din aceasta o falsă mărturie):

„Eu nu sunt drept. Nu mă nevoiesc aşa cum trebuie. Şi în fiecare zi pun doar început”. Iată, cu o astfel de modestie trebuie să se nevoiască un om. Sfântul Ioan Gură de Aur ne povăţuieşte spre cererea smerită a binecuvântatei smerenii prin minunata lui rugăciune de seară, alcătuită din 24 de cereri, din care cea de-a zecea grăieşte astfel: „Doamne, Dumnezeul meu, deşi n-am săvârşit nici un bine înaintea ta, dă-mi după harul Tău să pun început bun!”

Dacă noi multă vreme ne ostenim în acest chip, socotindu-ne că nu am făcut nimic, dacă ne căim şi ne vedem ca cei mai păcătoşi dintre toţi oamenii, în inima noastră se va ivi pe neaşteptate dorita şi dăruita smerenie, cea plină de har de la Dumnezeu şi ceva întru totul minunat împreună cu ea: harica luminare, care va pătrunde asemenea unei raze în cămăruţa interioară a inimii noastre. Şi deodată, noi vom vedea că acolo văzduhul nu este aşa curat cum ni se părea nouă până atunci, şi cum în el se plimbă praful păcatului, pe care noi nu-l observăm din pricina întunecimii din noi. Şi astfel, văzând atât de multe păcate neconştientizate până în acel moment, ne vom plânge pe noi şi din ce în ce mai mult ne vom întări în convingerea că suntem foarte păcătoşi. Această smerită şi sinceră convingere ne va trezi la pocăinţă, iar pocăinţa va spori întru noi lumina cea duhovnicească. În lumina ei harică ne va fi cu putinţă să vedem încă şi mai clar şi cele mai ascunse păcate, atât cele actuale, cât şi cele trecute. Acestea ne vor smeri spre a primi spre pocăinţă lumina cea nouă a smereniei, până ce ajungem, în curăţia noastră, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos(Evr. 4, 13), până ce vom conştientiza că mult ne-am ostenit, însă nu noi, ci dumnezeiescul har care este întru noi(I Cor. 15, 10). Astfel, cu cât primim mai multă lumină, cu atât ne simţim mai păcătoşi. Şi cu cât mai păcătoşi ne simţim, cu atât mai multă smerenie ne va umple. Şi ne va deveni aceasta minunată întru ochii noştri. Pe când alţii ne văd asemenea sfinţilor, noi ne vom simţi ca păcătoşii cei mai de pe urmă.

Avva Dorotei povesteşte: „Odată, avva Zosima vorbea despre smerenie, iar un bărbat învăţat, care dorea să înţeleagă cât mai limpede această noţiune, l-a întrebat: „Spune-mi, cum te socoteşti tu ca un păcătos? Oare nu ştii că eşti sfânt? Oare nu ştii că ai virtuţi? Iată, vezi că împlineşti poruncile. Dacă e aşa, cum te socoteşti păcătos?” Stareţul nu ştia cum să-i răspundă, ci repeta doar: „Nu ştiu cum să-ţi spun, însă mă socotesc ca păcătos…!” Observând că stareţul se străduia să-i răspundă, m-am amestecat în vorbă, adresându-mă filosofului: „Nu tot aşa este oare şi în ştiinţa filosofiei? … Când cineva se instruieşte bine în această ştiinţă si se ocupa cu ea, el dobândeşte, după această îndeletnicire a sa o oarecare obişnuinţă, fără ca să-şi explice singur cum a ajuns cunoscător în acest lucru. Treptat, pe nebăgare de seamă, sufletul a dobândit deprinderea prin exersarea în această ştiinţă. Tot astfel este şi cu smerenia: din împlinirea dumnezeieştilor porunci dobândeşti o oarecare obişnuinţă către smerenie şi nu ştii cum să exprimi aceasta în cuvinte.” Când avva Zosima a auzit aceasta, s-a bucurat, m-a îmbrăţişat şi a spus: „Întocmai aşa este, după cum ai explicat!” Filosoful, mulţumit, s-a pus şi el de acord cu noi.”

Pe calea smereniei există realizări şi nerealizări, căderi şi ridicări. Însă acest fapt nu trebuie să ne facă nefericiţi. Astfel este duhovniceasca lege: dacă te împotriveşti cu putere demonilor, ei vor ridica un război puternic împotriva ta. Însă nu trebuie să ne îngrijorăm, cunoscând că tocmai atunci este cu noi Dumnezeu Cel plin de biruinţă. Să stăm îndrăzneţi de strajă şi să fim cu luare-aminte! Dacă vine durerea, să răbdăm cu mărinimie! Durerile ne arată că există Dumnezeu, Care ne iubeşte în ciuda păcatelor noastre şi ne aduce aminte de El. Dacă ni se întâmplă vreun necaz ce nu atârnă de noi, sa ne înclinăm cu smerită supunere capul înaintea celor rânduite de Pronia dumnezeiască! Necazurile, pentru cei ce se pocăiesc, sunt cărări către Dumnezeu. Dacă ni se arată alte ispite, fie din răutatea diavolească, fie de la oameni răi, să le întâmpinăm cu credinţă şi nădejde! Astfel planul demonic cel plin de răutate se va preface nouă în mare bunătate duhovnicească şi planurile lui Dumnezeu cele mântuitoare, privitoare la noi, se vor înfăptui. Izbânzile să ne umple de nădejde, fără să cădem însă în mândrie! Iar neizbânzile să ne smerească, fără să ne conducă la deznădejde! Iar atunci când şi din neizbânzile pricinuite, după îngăduinţa lui Dumnezeu, de către diavoli, noi ne folosim spre a ne smeri, fără a cădea în deznădejde, prin aceasta vom face pe diavoli să cadă în deznădejde.

Sfântul Marcu Ascetul afirmă că dacă noi înşine, fără oarecare îmboldiri din afară, ne-am fi străduit să dobândim smerita cugetare, nu ar fi fost nevoie să fim pedepsiţi. „Toată răutatea şi necazurile - scrie el – care ni se întâmplă, ni se trimit datorită faptului că suntem mândri. Căci dacă chiar şi Sfântului Apostol Pavel, spre a nu se înălţa, i-a fost trimis un înger al satanei să-l bată peste faţă(II Cor. 12, 7), cu atât mai mult îi va fi îngăduit lui satana sa ne asuprească atunci când ne mândrim, spre a ne smeri. Protopărinţii noştri(din Vechiul Testament) au avut case, bogăţii , au avut soţii, s-au îngrijit de copii, dar pentru nemărginita lor smerita cugetare vorbeau cu Dumnezeu. Iar noi ne-am îndepărtat de lume, am dispreţuit bogăţia, ne-am lăsat casele şi, crezând că suntem alături de Dumnezeu, am fost batjocoriţi de demoni pentru mândria noastră. Acela care este înfumurat, nu se cunoaşte nici măcar pe sine însuşi. Căci dacă şi-ar fi văzut nebunia şi neputinţa lui, nu s-ar mai fi înălţat. Însă, necunoscându-se pe sine, cum ar putea să-L cunoască pe Dumnezeu? Dacă el nu a putut să-şi cunoască nechibzuinţa sa, în care dăinuie, cum va putea să cunoască înţelepciunea lui Dumnezeu, de care se află atât de departe, fiind străin de aceasta?

Ortodoxia pentru postmodernişti : redescoperirea tradiţiei

Despre batjocorirea lumii.

nebunia întru Hristos

Motto: Zis-a iarǎşi: "Sau fugind fugi de oameni, sau batjocoreşte lumea şi pe oameni, fǎcându-te pe tine nebun la cele mai multe." Avva Or, 14, Patericul egiptean

A crede ceva sau pe cineva înseamnǎ a considera o idee sau spusele cuiva adevǎrate, reprezentând o decizie cognitivǎ; a crede în ceva sau în cineva nu mai este doar un act cognitiv, ci presupune şi asumarea unei concepţii despre lume şi viaţǎ şi impune unitatea între gândire, voinţǎ şi acţiune. A-ţi asuma credinţa în dumnezeul unei religii este echivalent, la un prim nivel, cu împǎrtǎşirea valorilor acelei religii, iar, în plan existenţial, cu adoptarea unui stil de viaţǎ, în spiritul acelor valori, care sǎ dea seamǎ de legile sau poruncile divine.

Se spunea despre dânsul, că au venit unii la el să se judece; iar bătrânul se făcea nebun. Şi iată, o femeie zicea către vecina ei: "Acest bătrân este nebun". Şi a auzit-o pe ea bătrânul şi chemând-o, îi zice: "Câte osteneli am făcut eu prin pustii, ca să câştig nebunia aceasta şi pentru tine să o prăpădesc astăzi pe ea? Nu!" (avva Ammona, 9 - Patericul egiptean)

A auzit odată stăpânul locului despre avva Moise şi s-a dus la Schit ca să-l vadă. Şi i-au vestit unii bătrânului de aceasta. Atunci s-a sculat să fugă în luncă; dar pe cale l-a întâlnit dregătorul (neştiind că este el) şi i-a zis: "Spune, bătrânule, unde este chilia lui avva Moise?" Le-a zis lor avva: "Ce voiţi de la dânsul? Căci este om nebun." Şi venind stăpânul locului la biserică, a zis către clerici: "Eu auzind cele despre avva Moise, m-am pogorât să-l văd. Şi, iată, ne-am întâlnit cu un bătrân care se ducea în Egipt şi i-am zis lui: unde este chilia lui avva Moise? Şi ne-a zis: ce voiţi de la dânsul? Nebun este." Deci auzind clericii, s-au mâhnit zicând: "Oare cine este bătrânul care a grăit acestea despre sfânt?" Iar ei au zis: "Un bătrân purtând haine vechi, înalt şi negricios." Atunci au zis: "El este avva Moise. Şi pentru ca să nu se întâlnească cu voi, v-a zis acestea." Şi mult folosindu-se stăpânul, s-a dus. (avva Moise, 8 - Patericul egiptean).

În creştinismul timpuriu şi în cel ortodox, stilul de viaţǎ care nu conduce doar la trǎirea lui Dumnezeu în inimǎ, ci şi la "şederea de-a dreapta Tatǎlui în viaţa veacului ce va sǎ vie", comportǎ douǎ idei: pe de o parte, practicarea virtuţilor creştine - credinţa, nǎdejdea şi dragostea, iar pe de cealaltǎ, asceza, prezentatǎ metaforic de Apostolul Pavel ca viaţa atletului care impune trupului temperare şi asprime (Corinteni, 9, 24). Vǎzutǎ în mod negativ şi de jos, asceza este rǎzboiul nevǎzut, permanent, fǎrǎ odihnǎ, în mod pozitiv şi de sus, ea este iluminare, stare harismaticǎ, scrie Paul Evdokimov. De aceea, pentru început, ascetul vizeazǎ cunoaşterea de sine, în sensul vederii propriei realitǎţi, prin cercetarea inimii şi are ca rezultat smerirea - "cel care-şi vede pǎcatul mai mare decât cel ce învie morţii" (Sfântul Antonie cel Mare). Apoi, el va acţiona ca sǎ înlǎtureze rǎul - pǎcatul vine de sus, se sǎvârşeşte în spirit şi abia dupǎ aceea se exprimǎ psihic şi trupeşte. Astfel, asceza nu este atât o conduitǎ existenţialǎ care urmǎreşte perfecţionarea moralǎ prin controlul instinctelor şi distanţarea de plǎceri, aşa cum era înţeleasǎ în Antichitate, cât o tǎiere a voii, manifestatǎ atât la nivelul trupului, prin paza simţurilor, aşa cum afirmǎ Sfântul Nicodim Aghiorâtul, cât şi la nivelul sufletului, prin paza minţii şi a inimii - ocolirea faptelor ce pot cauza cǎderi.

Nebunia întru Hristos este o formǎ rarǎ de ascezǎ şi adesea contestatǎ în tradiţia Bisericii. Ipoteza ei este întâlnitǎ pentru prima oarǎ la Sf. Pavel, în Epistola Întâi cǎtre Corinteni, şi are la bazǎ neconcordonţa între înţelepciunea lui Dumnezeu şi cea a oamenilor - definitǎ prin raportare la "înţelepciunea" oamenilor, la raţiunea lipsitǎ de credinţǎ, învǎţǎtura lui Hristos este "nebunie" : Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos. Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: "Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o". Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor. (1 Corinteni 1, 17-25).

Nebunul întru Hristos este creştinul care, printr-un act de simulare, denunţǎ pseudo-înţelepciunea şi pseudo-valorile lumii, el îşi asumǎ sarcina de a se lupta cu rǎul din lume şi din sine, precum şi cu predispoziţia de a se mǎri pe sine, iar pentru aceasta adoptǎ un stil de viaţǎ cu totul neobişnuit, în postura cuiva lipsit de toate facultǎţile mintale, acceptând sǎ devinǎ obiectul ridiculizǎrii celorlaţi. Scopul sǎu este dublu: pe de o parte, în plan personal, lucreazǎ continuu cu sine, în vederea curǎţirii inimii şi cu speranţa trǎirii în inimǎ a lui Dumnezeu, exerciţiul sǎu fiind o permanentǎ amintire a morţii; pe de altǎ parte, gesturile şi acţiunile sale simbolice, replicile sale conoteazǎ interesul şi grija pentru celǎlalt, cǎruia ar dori sǎ-i împǎrtǎşeascǎ Adevǎrul.

Nebunii întru Hristos sunt, de obicei, cǎlugari ce "coboarǎ" în lume, în societatea "creştinǎ", faptele lor fiind, în plan imediat, "absurde", "smintite", "nebuneşti", dar sunt dublate întotdeauna de intenţia de a atrage atenţia asupra patimilor şi de a aminti de realitatea şi adevǎrul ascunse în spatele aparenţelor acestei lumi. Nebunul, încalcǎ posturile[1], intrǎ în cârciumi, în case de toleranţǎ, el trǎieşte lângǎ oamenii cu cel mai prost renume, lângǎ prostituate, hoţi, cerşetori şi, aparent, se adapteazǎ vieţii lor. Totuşi, le dezvǎluie adevǎrul mântuirii într-un fel cât mai accesibil nivelului lor spiritual, prin gesturi paradoxale, glume, acte absurde. Îi mustrǎ pe pǎcǎtoşi şi, adesea, au harul facerii de minuni, sunt vǎzǎtori cu duhul[2].

Nebunia întru Hristos ar putea fi consideratǎ, din punctul de vedere al raportului dintre aceşti asceţi şi comunitate, un rǎspuns la o formǎ de anomie, înţelegând prin aceasta nu atât o lipsǎ a autoritǎţii, cât existenţa unor valori morale şi culturale slabe sau conflictuale. Ca rǎspuns la aceastǎ stare socialǎ, putem lua în discuţie patru tipuri de comportament: cel inovator (acceptǎ scopurile, nu şi mijloacele), cel ritual (acceptǎ mijloacele, nu şi scopurile), cel revoltat (refuzǎ violent atât mijloacele, cât şi scopurile), cel ce renunţǎ (refuzǎ şi scopurile şi mijloacele, în mod pasiv). Or, din moment ce din punct de vedere creştin, valorile societǎţii nu corespund Adevǎrului, nu îl implicǎ, din moment ce învǎţǎtura lui Hristos este "nebunie" prin raportare la "înţelepciunea" oamenilor, un credincios nu poate opta decât între a renunţa şi a se revolta. Dacǎ pasivitatea cunoaşte mai multe trepte, de la aceea a vieţii creştine în comunitate cu o implicare socialǎ minimǎ, la monahismul tradiţional şi pânǎ la retragerea în pustie din primele secole creştine, revolta nu putea lua decât aceastǎ formǎ a nebuniei întru Hristos.

Nebunul nu-şi exercitǎ vocaţia în spiritualitatea asiguratǎ a unei mânǎstiri, ci singur, în lume, are o experienţǎ directǎ a Împǎrǎţiei lui Dumnezeu şi îşi asumǎ profetic manifestarea opoziţiei dintre "veacul acesta" şi cel al Împǎrǎţiei, dar şi deosebirea radicalǎ de mǎsuri şi criterii. Îşi refuzǎ sieşi recunoaşterea obiectivǎ a virtuţii şi a cuvioşiei, împinge pânǎ la ultima limitǎ respingerea laudei şi a consideraţiei oamenilor, ştie cǎ virtutea individualǎ îl desparte pe om de Dumnezeu, întrucât creeazǎ mulţumirea de sine, dar mai ştie cǎ îl desparte şi de semeni. Astfel, dupǎ Christos Yannaras, propovǎduirea Adevǎrului sub aceastǎ formǎ este o "rǎsturnare şi o respingere a eticii individuale".

Existǎ douǎ argumente în tradiţia Bisericii care contestǎ cǎ nebunia întru Hristos este o formǎ de ascezǎ. În primul rând, nebunia întru Hristos poate pǎrea neconcordantǎ cu firea omului ca fiinţǎ raţionalǎ. A renunţa la obligativitatea de a te supune raţiunii, acest dar al naturii prin care se mentine însǎşi ordinea în viaţa omului pe pǎmânt, înseamnǎ cǎ omul nu mai e om, în orice caz nu mai e ceea ce trebuie sǎ fie în aceastǎ lume, în starea ei actualǎ. De aceea, cel ce se condamnǎ pe sine la nebunia pentru Hristos s-ar pǎrea cǎ sub-apreciazǎ deliberat un dar al lui Dumnezeu, se îndepǎrteazǎ de organismul comun al omenirii, pierzându-şi dreptul de a ocupa un loc printre fiinţele raţionale. Prin esenta sa, acest mod de ascezǎ nu se aflǎ câtuşi de puţin în contradicţie cu natura umanǎ, aşa cum ar putea sǎ parǎ la prima vedere. Privind în esenţǎ, mai îndeaproape şi mai temeinic, aceastǎ chestiune, descoperim cǎ nebunia întru Hristos îşi are temeiul în chiar pretenţiile de "nebunie" misticǎ, oricine crede în mântuire şi Împǎrǎţie nu va putea sǎ nu punǎ exerciţiul spiritual, asceza, înaintea nevoilor ori confortului imediat. În al doilea rând, se considerǎ cǎ aceşti nebuni întru Hristos par sǎ refuze îndemnul Apostolului Pavel de a lua asupra lor toate lipsurile şi sacrificiile personale, "ca sǎ nu aducǎ smintealǎ" fraţilor, sǎ nu provoace o confuzie în privinţa adevǎrului. Însǎ provocarea "nebunilor" nu sminteşte, nu poate surprinde decât pe cei care au identificat credinţa şi adevǎrul cu concepţia secularizatǎ a consecinţei morale şi a bunei-cuviinţe convenţionale.

Astfel, nebunia întru Hristos este, în mod esenţial, o alegere moralǎ, în termenii ortodoxiei, aceastǎ "moarte pentru lume" este un nou botez, aşternerea pe un nou drum, în mod liber şi asumat, atât cheia, cât şi dificultatea acestui exerciţiu ascetic constând în a face voit, cu intenţii formative, lucrurile de care te-ai dezis. Zguduitoarea libertate faţǎ de orice lege, orice regulǎ, orice limitare, orice deontologie, nu e numai reamintirea didacticǎ a primejdiei ce pândeşte identificând virtutea şi sfinţenia cu buna-cuviinţǎ socialǎ convenţionalǎ şi consecinţa moralǎ egocentricǎ, ci o moarte totalǎ.

Bibliografie:

1. Patericul sau apoftegmele pǎrinţilor din pustiu, Colecţia alfabeticǎ, text integral, ed. Polirom, Iaşi, 2005, traducere, introducere şi prezentǎri de Cristian Bǎdiliţǎ

2. Brémond Jean, Pǎrinţii pustiei, ed. Nemira, Bucureşti, 2002, traducere Marinela Bojin

3. ieromonah Baştovoi Savatie, Nebunul, ed. Cathisma, Bucureşti, 2006 (roman)

Eseu scris de Ioana B. V.(2008)

Sursa icoanei:

blog.360.yahoo.com/blog-vOw.DeIicqgG.TIu1HICE..

---

[1]Înaintea oamenilor, Sfantul Simeon din Edessa (secolul VI d. Hr.), pǎrea sǎ încalce ordinea canonicǎ a Bisericii, obligaţiile elementare ale postului: mânca adesea carne, când, de fapt, în toatǎ sǎptǎmâna abia de se atingea de pâine, iar nimeni nu ştia de postul sǎu. În postul al Paştelui, el nu mânca nimic pânǎ în Joia Mare. Dar atunci, încǎ de la primele ore ale dimineţii, se aşeza în pridvorul bisericii şi mânca de dulce. Astfel, cei care îl vedeau se scandalizau, zicând cǎ nu respecta nici mǎcar sfânta zi a Joii Mari.

[2] Despre Sfântul Andrei Nebunul al Constantinopolului (secolul X)se spune smintea prin faptul ca sǎruta pereţii caselor de toleranţǎ, iar în dreptul bisericilor blestema pe cei de acolo. Se pare, de fapt, ca nebunul era vǎzǎtor cu duhul şi cǎ atunci când sǎruta pereţii caselor de toleranţa încerca sǎ-i împace pe îngerii pǎzitori ai celor ce intrau acolo, iar în dreptul bisericilor îi blestema pe diavolii ce rǎmâneau afarǎ, atunci când credincioşii mergeau sǎ se roage.

Arhimandritul Serafim Alexiev - Smerita cugetare

Creştinii cei plini de înţelepciune ştiu că în viaţa noastră nimic nu se întâmplă fără binecuvântata îngăduinţă a lui Dumnezeu, şi de aceea primesc toate lucrurile fără de cârtire, ca pe un examen de trebuinţă, în urma căruia li se pregăteşte lor mare bucurie duhovnicească. Nu tot astfel se întâmplă cu oamenii legaţi de dezmierdările pământeşti. Ei întotdeauna se încruntă de îndată ce li se întâmplă ceva neplăcut şi prin aceasta se îndepărtează vădit de smerenie. Doar cei răbdători, care se smeresc, folosesc necazurile din viaţă spre îmbogăţirea lor duhovnicească şi spre mântuire. Ei văd limpede că Dumnezeu, în chip proniator, nu îndepărtează de la el ispitele, pentru că acestea sunt scut împotriva mândriei, scut care îi păzeşte de pieire.

Pentru smerita cugetare care priveşte în tainele duhului, lucrurile se întorc astfel încât omul vede limpede în duşmanii săi prieteni fără de voie, în demoni – ispititori neputincioşi şi în binecuvântata purtare de grijă a lui Dumnezeu, care îngăduie diferite necazuri în viaţa noastră, iubire şi înţeleaptă conducere spre mântuire. Pentru un astfel de creştin, bunăstarea ascunde primejdii, iar necazurile sunt pline de leac; laudele sunt otravă, iar ocările hrană; mulţumirea de sine este moarte, iar permanenta nelinişte de mântuire – viaţă.

Unul ar spune cu mare îndreptăţire: „Cine se roagă pentru smerenie, se roagă să i se trimită cineva care să-l necăjească.” Însă la orice ofensă stă alături îngerul păzitor, ca să-l mângâie şi să-l încurajeze spre smerenie. Lângă cel căruia i se aduc laude de către linguşitori stă un demon ispititor, ca să-l înşele spre slava deşartă.

Îndelungi sunt luptele şi nu puţine sunt nevoinţele duhovniceşti ale celui dornic să capete binecuvântata smerenie! Însă după aceste lupte, dezlănţuite ca o furtună de patimi în suflet, în cele din urmă vine liniştea. Atunci, la cele mai duşmănoase fapte ale aproapelui asupra ta, la cele mai îndârjite atacuri diavoleşti, la toate ispitele îngăduite ţie de dumnezeiasca Pronie, tu te vei afla precum Iov: întărit, chibzuit şi blând, sub acoperământul smereniei, pe care Dumnezeu ţi-l va dărui, şi te vei simţi sub aripile lui Dumnezeu fără de primejdie(Ps. 90, 4), precum vapoarele sunt în siguranţă în faţa celor mai puternice valuri ale mării, îndată ce au ajuns la liman.

Despre cei ce au iubit smerenia, adevăraţi urmaşi ai lui Hristos, istoria sfântă ne povesteşte că ei nu s-au tulburat de ispitele vieţii, nici nu s-au îngrijorat de nedreptăţile aproapelui împotriva lor. Dimpotrivă, chiar ei înşişi însetau să fie dispreţuiţi şi smeriţi, pentru a înainta în această virtute de seamă. Pe cât le era de greu, mai ales la început, în a purta crucea umilinţei, cu atât mai mult se întăreau în nevoinţa lor, şi într-atât se umpleau de bucurie, asemenea oamenilor care, după o boală grea, încep să se înzdrăvenească şi să simtă cum le revin puterile.

Nu există nimic mai important pentru noi în nevoinţele noastre duhovniceşti, ca exersarea întru smerenie şi înaintarea întru aceasta. Căci dacă avem smerenie, suntem aproape de mântuire, după cuvintele Psalmistului: Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui(Ps. 33, 17).

A fost întrebat un stareţ plin de har în ce constă reuşita omului în viaţa duhovnicească. Stareţul a răspuns: „Izbânda omului este ascunsă în smerenie. Cu cât omul se smereşte mai mult, cu atât mai mult izbândeşte”.

„Eu prefer zdrobirea prin smerita cugetare, înaintea biruinţei cu trufie”, a spus un altul. Şi pe deplin adevărat, căci biruinţa plină de trufie, prin triumful ei exterior, este cădere lăuntrică, iar smerita pătimire a zdrobirii, prin arătarea ei cea de afară, este biruinţă lăuntrică.

Despre avva Macarie se povesteşte că atunci când veneau la el oarecare fraţi şi îi arătau mare cinste, ca unui sfânt, el nu le acorda nicio atenţie şi nu sta de vorbă cu ei. Dacă venea însă cineva care, asemenea unui om de rând, îi spunea, defăimându-l: „Avva, atunci când tu mânai cămilele şi furai, ca să vinzi după aceea cele furate, nu te băteau cu ciomegele păzitorii?”, atunci Sf. Macarie cu bucurie sta de vorbă cu un astfel de om, despre orice întrebare duhovnicească pusă lui.

Pentru smerenie, Sfinţii Părinţi au răbdat de bunăvoie şi drepte, şi nedrepte îmboldiri. Odată, Sf. Ioan Kolov stătea înaintea bisericii, iar fraţii mănăstirii îl înconjurau şi îi puneau lui întrebări în legătură cu gândurile lor. Văzând aceasta, un stareţ plin de pizmă nu a mai răbdat şi a spus: „Ioane, paharul tău e plin de făţărnicie!” Ioan a răspuns: „Adevărată este aceasta! Iar tu te întăreşti, văzând numai partea de dinafară a paharului. Însă ce ai fi spus dacă ai fi văzut şi partea lui lăuntrică?”

Unii plăcuţi ai lui Dumnezeu, mai cu seamă nebunii pentru Hristos, intenţionat se prefăceau anormali, spre a fi jigniţi, huliţi, batjocoriţi şi astfel să aibă motiv de a se nevoi întru smerenie. În acest chip, ei au atins chipul p-linătăţii harului în această dumnezeiască virtute.

Sfinţii Părinţi spun că la dobândirea curăţiei trebuie să se fugă de ispită, iar în dobândirea smeritei cugetări trebuie să se întâmpine şi să se suporte cu bărbăţie ispitele venite. Dacă Dumnezeu îţi trimite vreun lucru care te aşază în împrejurări pline de umilinţă, primeşte cu inima plină de pace această ispită, ca să dobândeşti atotbiruitoarea smerenie.

La cuvintele arţăgoase şi pline de răutate revărsate asupra ta, iartă, şi vei învăţa cu pace să suporţi asemenea lucruri. Cu poftă asculta pe aceia care te deprind întru răbdare, pregătindu-te mai dinainte să taci cu blândeţe, după cum a spus Psalmistul: Gata am fost şi nu m-am tulburat…(Ps. 118, 160). La jignirea venită pe neaşteptate, taci şi te roagă! Când taci, te umpli de putere. Ieşirea din orice situaţie grea este tăcerea buzelor.

Va urma.