Ocrotitorul

Bucură-te, străjer neobosit al creştinilor;
Bucură-te, înfricoşat duşman al păgânilor;
Bucură-te, că începătorul răutăţii nu te-a biruit;
Bucură-te, că pe Antihrist cu crucea lui Hristos l-ai lovit;
Bucură-te, că atunci când Dumnezeu te-a smerit nu te-ai răzvrătit;
Bucură-te, că numai în braţul Lui ai nădăjduit;
Bucură-te, mărturisitorul credinţei;
Bucură-te, că pe oşteni dragostea de Dumnezeu i-ai învăţat;
Bucură-te, că pentru Acesta viaţa şi-au dat;
Bucură-te, că mucenici Domnului s-au facut;
Bucurăte, că biserici ai zidit pe osemintele lor;
Bucură-te, că acestea ne sunt nepreţuit odor;
Bucură-te, Sfinte Stefane, Binecredincios Voievod şi aparator al creştinătăţii!

Vizionarul Eminescu

Doina

De la Nistru pân' la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s'a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinatate.
Din Hotin şi pân la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi strainul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au facut duşmanii cale,
Din Satmar pân' în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român săracul!
Îndărat tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se 'ndeamnă,
Nici îi este toamna, toamna,
Nici e varaăvara lui,
Şi-i strain în tara lui.
De la Turnu 'n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s'aşează pe la noi;
Toate cântecele pier,
Sboară paserile toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi desbracă ţara sânul,
Codrul - frate cu Românul -
De secure se tot pleacă
Si isvoarele îi seacă -
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!

Ştefane, Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las' Arhimandritului
Toata grija schitului,
Lasă grija Sfinţilor
În seama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua 'ntreagă, noaptea 'ntreagă,
Doar s'a 'ndura Dumnezeu,
Ca să 'ţi mântui neamul tău!
Tu te 'nalţă din mormânt,
Să te aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn odată,
Ai s'aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri 'n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toti duşmanii or să piara
Din hotară în hotară -
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!

Cuvânt cu greutate: Părintele Arsenie Papacioc

Să luăm aminte la cuvintele celui ce nu se dezice de Adevăr:

"mă rog lui Dumnezeu să mă întărească în lupta mea de a rămâne ortodox."

Să ne temem de Cel care poate pierde nu numai trupul, ci şi sufletul şi să rămânem în adevăr :

"e îngrozitor să te gândeşti că intri dincolo ca un trădător al adevărului!"

Să nu ne pierdem curajul, că biruinţa nu poate fi decât a Fiului lui Dumnezeu :

"Deocamdată am pierdut o bătălie, nu şi războiul. Acestea sunt cuvintele mele şi aceasta este părerea mea."

Adevărul dumnezeiesc nu se stabileşte prin vot democratic!

Tăcem din gură

Din tot, ne-a mai rămas aieve,
acest zid grav, aceste dreve.
Crunt ferecaţi in piatra dură
cu pumnii strânşi, tăcem din gură.

Tăcem, parc 'am tăcea de veacuri
ca nişte funduri vechi de lacuri.
Şi ferecat în bezna sură,
de mii de ani, tăcem din gură.

Ei: ziduri, lanţuri, temnicerii,
noi, numai cremenea tăcerii.
Ei, biciuri cu bătăi si ură,
noi, uriaş inghet pe gură.

Deasupra vremii si genunii,
tăcem ca spinii si tăciunii.
Tăcem ca lama de custură,
tăcem mereu, tăcem din gură.

Ne linge frigul pe ciolane,
ei, foame, cuie si ciocane
si orice zi e-o muşcătură.
Scrâşnind din dinţi, tacem din gură.

Tăcem ca lacătul pe uşe,
tăcem ca focul sub cenuşe,
tăcem... dar noaptea sub celule,
vuiesc torente nesătule.

Un zgomot bubuie departe,
se dărmă parcă ziduri sparte
şi parcă lanţuri cad în zgură.
Noi asteptăm, tăcem din gură.

Radu Gyr

Călătoria Postului

1. Canonul cel Mare

Rostul Postului este să ne treacă de la o stare spirituală la alta. Mulţi îl înţeleg doar ca obligaţie religioasă anuală, chiar şi preoţii. De aceea autorul susţine că „Reconsiderarea liturgică şi duhovnicească a Postului este una din cele mai urgente cerinţe”.
La începutul Postului, „Marele Canon al Sfântului Andrei Criteanul” este citit la Vecernia Mare, în serile primelor 4 zile ale Postului. Acest canon este, în opinia lui Schmemann, „ca o plângere de pocăinţă, care ne vorbeşte despre proporţiile şi adâncimea păcatului, tulburând sufletul cu jale, căinţă şi nădejde”, în care sunt tratate mari teme biblice (Adam şi Eva, Raiul, căderea în păcat, Noe şi Potopul, David, Pământul făgăduinţei, Hristos si Biserica), alternativ cu mărturisirea păcatului şi cu pocăinţa. Canonul e personalizat, se adresează fiecăruia dintre noi, cei ce trăim drama căderii:
„De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, tânguirii de acum?”
Istoria căderii omului în păcat e istoria mea. Eu am pierdut toate darurile, eu mi-am întinat haina trupului, eu mi-am întunecat frumuseţea sufletului. Fiecare suflet omenesc trăieşte aceeaşi dramă,aceleaşi dileme fundamentale; exemplele scripturistice nu sunt simple parabole, ci un stimulent al pocăinţei. Omul modern, care a pierdut înţelesul păcatului, e incapabil de o adevărată mărturisire a păcatelor; mediul cultural în care trăim exclude noţiunea de păcat şi neagă vocaţia spirituală înaltă a omului, Îl neagă pe Dumnezeu şi gândeşte viaţa numai în termenii bunurilor materiale. Chiar şi atunci când îşi mărturiseşte păcatele, el nu mai face pocăinţa, ci înşiruie formal încălcările unor reguli formale, aşteptând de la religie un tratament terapeutic, menit să-l facă din nou fericit. Or pocăinţa e cu totul altceva; e cutremurarea omului care înţelege ca şi-a pângărit chipul slavei celei de negrăit ce i-a fost dat; e părere de rău profundă, dorinţă de reîntoarcere, credinţa în iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu.
Rolul Canonului e să ne descopere păcatul şi să ne conducă la pocăinţă; ni-l descoperă concret în istoria biblică, în spaţiul căreia pocăinţa redevine posibilă; pentru a fi ascultat cum se cuvine, Canonul cel Mare presupune cunoaşterea Sfintei Scripturi şi meditaţia asupra înţelesurilor lui.

2. Sâmbetele Postului Mare

Postul Mare a fost comparat de Sfinţii Părinţi cu rătăcirea de 40 de ani a poporului ales în pustiu. Având ca finalitate Paştele, ţara făgăduită, Postul are la sfârşitul fiecărei săptămâni un popas special: cele 2 zile „euharistice”, Sâmbăta şi Duminica.
Sâmbătă nu e o zi de post, ci de sărbătoare (Facere 2,3), deşi mulţi consideră că Sabatul a fost transferat Duminica în creştinism; ea rămâne mereu a 7-a zi, binecuvântată şi sfinţită de Dumnezeu, ca zi în care s-a desăvârşit creaţia lumii, iar Creatorul s-a bucurat de „bunătatea” ei; ziua odihnei, a bucuriei pentru roadele muncii. Dar în Hristos toate se transcend, El dă lumii Împărăţia, care nu e din lumea aceasta şi în care e odihna desăvârşită. Lumea noastră e sub puterea celui rău de la cădere, iar calea mântuirii nu e prin progres, ci prin Cruce, Moarte şi Înviere. Creştinul trebuie să-şi transforme viaţa într-o pregătire pentru Împărăţie. Paradoxal, Împărăţia e în mijlocul nostru, dar „va să vie”; „Hristos a venit ca noi să-L putem aştepta pe El”. Sabatul devine astfel ziua aşteptării, ziua dinainte de Ziua Domnului: plinindu-şi lucrarea Sa, El s-a odihnit în mormânt, iar în prima zi după Sabat a înviat şi prima zi a noii Creaţii a început. Timpul lumii acesteia, în adâncimea sa mistică, a devenit Sabat. Aşa se explică locul unic al Sâmbetei în tradiţia liturgică, caracterul ei dublu de zi de sărbătoare şi de moarte: sărbătoare pentru că Hristos a înfrânt moartea şi a instaurat Împărăţia, moarte deoarece în moartea lui Hristos lumea a murit, iar mântuirea şi transfigurarea ei sunt dincolo de mormânt. Sâmbetele anului liturgic îşi dobândesc înţelesul de la Sâmbăta lui Lazăr, a cărui înviere e vestirea şi încredinţarea învierii de obşte, şi din Sfânta şi Marea Sâmbătă a Paştelui, când moartea a devenit puntea spre viaţa cea nouă. Ele se referă la ostenelile Postului în legătură cu plinirea viitoare. Pe de o parte, e o zi euharistică, de sărbătoare, iar pe de altă parte e o escală făcută cu scopul de a medita asupra ţintei acestei călătorii. Pericopele „Apostolului” alese din Epistola către Evrei accentuează tipologia istoriei mântuirii , a peregrinării , făgăduinţa unui Răscumpărător şi credinţa în cele ce vor veni.

Prima pericopă, Evrei 1, 1-12, ne face să trăim încă ziua de „astăzi”, dar sfârşitul e aproape. În a doua Sâmbătă suntem îndemnaţi să luăm seama să nu ne îndepărtăm de Dumnezeul cel viu, „căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre în El…” (Evrei 3, 12-16); în cea de-a 3-a, primim îndemnul la răbdare, căci lupta e dificilă; a 4-a, prin Evrei 6, 9-12, ne arată armele: credinţa, nădejdea şi dragostea.
„Timpul se scurge încet, aşteptările devin mai stăruitoare, încredinţarea mai bucuroasă. Acesta este tonul Apostolului pentru cea de-a cincia Sâmbătă (Evrei 9, 24-28)”.
Ultimul Apostol înainte de Sâmbăta lui Lazăr face trecerea de la timpul aşteptării la timpul plinirii.
Pericopele evanghelice din Sâmbetele Postului sunt alese din Evanghelia Sf. Ap. Marcu: prima Îl prezintă pe Hristos nesocotind interdicţiile Sabatului evreiesc („Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru Sâmbătă. Astfel că Fiul Omului este Domn şi al Sâmbetei”); a doua Sâmbătă auzim că Mântuitorul îl curăţa pe lepros; restaurarea omului a început; în cea de-a treia, El „mănâncă cu vameşii şi cu păcătoşii”; în cea de-a patra ni se spune că Hristos pe toate le-a făcut bine „pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească”; în a cincia Petru mărturiseşte : „Tu eşti Hristosul”.
Tema secundară a morţii se concretizează în pomenirea obştească a celor adormiţi (Sâmbăta a 2-a, a 3-a şi a 4-a), prilej de redescoperire a lumii acesteia ca muribundă şi moartă. Şi noi şi lumea suntem condamnaţi la moarte aici pentru a pătrunde în viaţa dincolo. Dar culoarea morţii e albul pentru un creştin adevărat, care ştie semnificaţia ei:
„Strălucirea Sâmbetei lui Lazăr şi pacea luminoasă a Sfintei şi Marii Sâmbete sunt acelea care constituie înţelesul morţii creştine şi al rugăciunilor noastre pentru cei morţi”

3. Duminicile Postului Mare

Fiecare din ele are două teme, două înţelesuri. În prima Duminică se prăznuieşte „biruinţa ortodoxiei”, restabilirea cultului icoanelor(843), legătura cu Postul Mare fiind una istorică; la fel, în a doua, a Sf. Grigorie Palama, impunerea învăţăturilor sale fiind considerată „ a doua biruinţă a ortodoxiei”.
Adânc integrate în Postul Paştelui sunt următoarele două Duminici, când se pomenesc Sf. Ioan Scărarul şi Sf. Maria Egipteanca, mesagerii ascetismului creştin, unul prin scrieri, altul prin viată, cu scopul de a încuraja strădaniile ascetice ale credincioşilor.
Pericopele biblice ne descoperă cea de-a doua temă duminicală; ele constituiau o parte integrantă în cateheza creştină timpurie, sintetizând pregătirea catehumenului pentru taina pascală a Botezului. Viaţa nouă promisă el o accepta prin credinţă, asemenea oamenilor Vechiului Testament, care n-au primit făgăduinţa, „pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun ” ( Evrei 12, 2 ) ; catehumenului i se promite, prin pericopa de la Ioan 1, 43-51, că va vedea zorii veacului celui nou, împlinirea celor făgăduite, dacă va avea credinţă, pocăinţă şi dor de vremuri noi, de mântuire.
Pericopa celei de-a doua Duminici (Marcu 2, 1-12) slăbănogul coborât prin acoperiş e icoana acestei dorinţe. În cea de-a treia Duminică apare tema Sfintei Cruci (Marcu 8, 34-9, 1). Începe să ni se descopere sensul jertfei lui Hristos prin pericopele din Apostol, iar prin cele din Evanghelia Sf. Marcu se vestesc pătimirea cea de bună voie a lui Hristos pentru noi şi Învierea Sa.
Chiar dacă astăzi Postul Paştelui nu mai are rolul de pregătire pentru Botez, sensul catehetic nu s-a perimat:
„Oare nu avem nevoie în viaţa noastră - care este o depărtare permanentă de Hristos şi de Împărăţia Sa – de această călătorie anuală , înapoi către rădăcinile adânci ale credinţei noastre creştine?”

4. Înjumătăţirea Postului: Sfânta Cruce

A treia Duminică a Postului , „Închinarea Sfintei Cruci”, e precedată de aducerea ei solemnă a Crucii în mijlocul bisericii, unde va rămâne toată săptămâna. Tema Sfintei Cruci e tratată în termeni de biruinţă şi bucurie; irmoasele sunt luate din slujba pascală („Ziua Învierii”), iar Canonul e o parafrază a Canonului Paştelui. E Înjumătăţirea Postului şi osteneala se face simţită, dar şi razele Paştelui cresc în strălucire. Postul e crucea noastră pe care suntem răstigniţi, dar crucea care ne mântuieşte e cea a lui Hristos! Acest sens e explicat în Sinaxarul Duminicii Sfintei Cruci: Ea ne sprijină şi ne mângâie de amărăciunea Postului; ca să fim slăviţi cu Hristos trebuie să răbdăm crucea; ca un copac întâlnit în mijlocul unei călătorii obositoare, crucea Lui ne odihneşte pentru restul drumului; Ea e steag de biruinţă trimis de împărat oştirii sale. Ca pomul vieţii în Rai, Crucea ne aminteşte lăcomia lui Adam, dar şi înlăturarea osândei lui. Întăriţi şi liniştiţi, putem începe a doua parte a Postului.
În cea de-a patra Duminică accentul se mută pe faptele ce s-au făcut pentru mântuirea noastră. La Utrenia din Joia săptămânii a 5-a auzim din nou Canonul Sf. Andrei Criteanul ca un fel de rezumat al pocăinţei şi împlinire a ei. De acum îi urmărim pe ucenici suind la Ierusalim în urma lui Iisus, Care va fi răstignit, dar după trei zile va învia. De acum trebuie să ne împropriem taina Crucii şi a Învierii.

5. Pe drumul către Betania şi Ierusalim

A şasea săptămână, a Stâlpărilor, e un îndemn să-L urmăm pe Hristos; centrul atenţiei e Lazăr, boala, moartea sa , mâhnirea rudelor sale şi răspunsul lui Hristos, iar scopul, o contemplare a viitoarei întâlniri cu moartea, a lui Lazăr şi lui Iisus.
Autorul include în acest context o explicaţie a sensului liturgic al adverbului „astăzi”: fiecare slujbă a Bisericii e comemorare şi aducere aminte de Hristos, o aducere în prezent a Persoanei şi a faptelor Sale; ori de câte ori Îl pomenim, El este aici, în Biserică:

„Biserica este mai întâi de toate darul şi puterea acelei amintiri care transformă faptele trecutului în evenimente veşnic pline de înţeles”.
Prăznuirea liturgică e o re-intrare a Bisericii în eveniment. Nu trebuie nici raţionalizat, nici sentimentalizat praznicul. Una e să explicăm că învierea lui Lazăr era spre „încredinţarea învierii de obşte”, alta să prăznuim această apropiere între viaţă si moarte, să vedem şi să simţim cu toată fiinţa evenimentul:
„Prăznuirea acestui „astăzi” al Bisericii este vremea când un fapt istoric devine eveniment pentru noi, pentru mine, o putere în viaţa mea, o aducere aminte, o bucurie”
Învierea lui Lazăr e prăznuită spre sfârşitul Postului, împreună cu Duminica Floriilor fiind „începutul Crucii”. Postul e pregătire pentru Paşti dacă efortul fizic şi duhovnicesc ţinteşte spre participarea noastră la acest astăzi al Învierii lui Hristos şi nu spre o moralitate abstractă sau o îmbunătăţire personală, cum greşit se înţelege.
În ultima săptămână a Postului timpul se măsoară după evenimentul din Betania şi Ierusalim, lumea exterioară devine uşor ireală, iar realitatea se desfăşoară acum în Biserică, în aşteptarea şi înainte prăznuirea Învierii.
Pasaj din prezentarea volumului „Postul cel Mare”(1984) al Părintelui Alexander Schmemann.

"Tăcerea noastră înseamnă sclavie şi îngroparea Ortodoxiei."

Pasaj preluat de pe blogul Părintelui Savatie

Părintele Justin Pârvu şi-a exprimat mâhnirea că ierarhia bisericească şi clerul român au tratat cu indiferenţă gravitatea situaţiei semnalate de Cuvioşia sa în Apelul adresat românilor luna trecută. Pe bună dreptate se întristează Bătrânul de nepăsarea păstorilor în faţă lupilor care ameninţă să sfâşie oile date lor de Mântuitorul spre a le purta de grijă. Frica îi stăpâneşte, oare, în aşa măsură încât nu îndrăznesc să vorbească, să ia o atitudine mărturisitoare şi demnă pentru Hristos?
"M-am adresat către cei care nu şi-au stins cu desăvârşire flacăra credinţei din inimile lor. Cu multă durere sufletească spun, şi îmi cer scuze că trebuie să fac această observaţie, prin care nu incriminez şi nu învinuiesc pe nimeni – dar mă doare sufletul să văd atâta nepăsare şi ignoranţă din partea elitelor acestui neam, din partea oamenilor de cultură, laici sau clerici, care prin tăcerea lor săvârşesc o lepădare de Biserică şi de neamul în care s-au născut. Simplul creştin ortodox parcă este mai atent la aceste greutăţi, participă mai cu durere decât participă preotul lui, stând în afara tuturor acestor conflicte, nepăsători faţă de oaia care este sfâşiată în ogor şi stau la distanţă şi se uită cum o devorează lupii. Cu multă durere am sesizat că cei mai mulţi dintre părinţii noştri parohieni nu au luat o măsură, măcar câtuşi de puţin să facă cunoscute nişte momente grele în istoria creştinismului şi a omenirii, pe care creştinul nostru le-a sesizat mai repede.
Adevăratul om de cultură şi de elită iese în faţă şi acela strigă şi răcneşte cu toate forţele lui şi apără valorile pe care el le-a construit şi pe care el le trăieşte. Pentru că dacă ar fi tăcut tot aşa, de pildă un Eminescu, ar fi tăcut Radu Gyr, un Nichifor Crainic, sau oameni de mai mică talie – ’apăi am fi fost de mult prăbuşiţi. Dar aceşti oameni, ca nişte mici apostoli, am putea spune, au fost mereu prezenţi şi au strigat şi s-au opus la toate metodele de întunecare a fiinţei noastre ortodoxe… Iar această problemă nu este una oarecare, după mine este cea mai grea problemă a omenirii şi a creştinătăţii. Dar acum la noi, se simte foarte jenat un domn ziarist, se simte jenat un istoric, un om de literatură sau ştiinţă… ca să susţină o temă cu ordin religios şi să înfrunte vreo primejdie. Nu! Nu cumva să fie deranjat!
Nici tăcerea sihaştrilor nu este scuzabilă. Monahul, preotul care socoteşte că face o misiune în cadrul Bisericii, dar nu participă direct la aceste adevăruri, la aceste atacuri şi primejdii în care ne găsim – nu este monah, nu este preot. Dacă nu simte să participe direct şi să-şi asume răspunderea ca un mic misionar al vremurilor, în zadar este toată rugăciunea lui. Tăcerea în faţa acestor pericole este o lepădare a noastră de adevăr. Pentru că ne înrobim şi ieşim din libertatea Adevărului. Adevărul ne face liberi, nu ne pune cip. Aceasta este dovada că societatea în care trăim este una a minciunii, potrivnică Evangheliei. Libertatea Evanghelie lui Hristos în faţa acestei lumi este un pericol terorist.
Tăcerea noastră înseamnă sclavie şi îngroparea Ortodoxiei. Oamenii noştri de elită, prin tăcerea lor nu fac decât să construiască sicriul ortodoxiei pe care i-l pregăteşte stăpânirea acestei lumi.

Cât pentru păstorii noştri duhovniceşti, atâta le spun: Oare sarea se va strica şi nu va mai săra?

Despre răbdare

În multe dintre scrisorile sale, Părintele Paisie Olaru vorbeşte despre răbdarea ce se cere creştinului pentru mântuire:
„Dragul tatei, răbdare, răbdare, răbdare. Dar răbdare, nu cu noduri, ci răbdare şi îndelungă răbdare cu dragoste. Că dacă ai dragoste, dragostea le rabdă pe toate pentru Domnul, pentru mântuirea ta” . Există, prin urmare, grade ale răbdării, corespunzătoare nivelului duhovnicesc al fiecăruia („...răbdarea este de două feluri: dobitocească şi cu dragoste. Adică răbdare firească şi răbdare duhovnicească” ),cea mai înaltă fiind răbdarea întemeiată pe virtutea dragostei de Dumnezeu şi de oameni, care L-a ţintuit pe Hristos pe cruce. Zicea odată cu umor „...până atunci trebuie răbdare, cât putem duce în spinare !” . Spre sfârşitul vieţii, Bătrânul insista tot mai mult pe legătura dintre răbdare şi mântuire, poate pentru că se confrunta el însuşi cu situaţia în care nu se mai putea nevoi din cauza bolii şi nu-i mai rămăsese decât răbdarea: „Sărbători fericite, la mulţi ani cu sănătate şi rabdare, răbdare, răbdare în toate. Răbdare în boală, răbdare în ocară, răbdare cu mulţumire, pentru scumpa mântuire !” . Rugăciunea minţii şi a inimii îi sporeşte omului răbdarea şi îl mângâie în suferinţă.
Într-un sens mai înalt, răbdarea este o atitudine existenţială majoră, care implică purtarea crucii de către fiecare următor al lui Hristos: „...crucile personale ale fiecăruia-scrie Sf. Teofan Zăvorâtul-sunt la fel de necesare în lucrarea mântuirii pe cât este şi crucea lui Hristos. Nu vei întâlni nici un mântuit care să nu fi fost purtător de cruce.” Taina Crucii lui Hristos, pe care îi este dat să o poarte fiecărui creştin, şi-a împropriat-o deplin Părintele Paisie Olaru, învăţându-i şi pe fiii săi duhovniceşti a se răstigni cu El, ca să învieze cu El în Împărăţia lui Dumnezeu.A-ţi purta crucea slăvindu-L pe Dumnezeu este marea înţelepciune a creştinului, care, voind să se mântuiască, trebuie să mediteze asupra cuvintelor lui Hristos:
„Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis : Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa”( Mc. 8,34-35 ).
Explicând textul citat, Sf Teofan Zăvorâtul observa: „Nu poţi merge fără cruce în urma Domnului purtător de Cruce” , tâlcuind astfel semnificaţia crucii purtate: „Ce e această cruce ? Necazurile, strâmtorile şi întristările de tot felul, care vin dinăuntru şi din afară asupra celui ce împlineşte cu conştiinţă dreaptă poruncile Domnului, trăind în duhul rânduielilor şi cerinţelor Lui” şi adăuga drept concluzie „Înlesnirile de tot felul şi viaţa în dezmierdări nu sunt pentru un creştin. Sarcina creştinului adevărat e să se curăţească şi să se îndrepteze.El e ca un bolnav care trebuie să fie cauterizat pe ici, tăiat pe dincolo, iar asta nu poate avea loc fără durere.[...] Bucură-te , deci, când simţi că te apasă crucea, fiindcă acesta este semnul că mergi în urma Domnului, pe calea mântuirii, în Rai” . Crucea creştinului este mântuitoare numai dacă o primeşte cu bucurie, oricât de grea ar fi.
Sf. Teofan identifică trei tipuri de cruce, una exterioară - o soartă pământească nefericită, una interioară - născută din lupta cu patimile pentru virtuţi şi una harică - o predare totală în voia lui Dumnezeu. Crucile din prima categorie sunt nelipsite din viaţa fiecărui om: „Ele s-au împletit cu viaţa noastră pământească din clipa în care s-a închis raiul pământesc şi nu se vor desprinde de ea până când nu se va deschide raiul ceresc” . Au fost rânduite omului pentru a nu-şi uita condiţia sa de exilat pe pământ şi patria sa adevărată din ceruri; suferinţele crucii deşteaptă dorul de mântuire şi e bine să le întâmpine omul cu seninătate, căci se vor sfârşi curând. Prin ele, purtătorul de grijă Dumnezeu vrea să cureţe păcatele săvârşite sau să ferească omul de dureri mai mari prin necazuri mici, sau să-i pună credinţa şi răbdarea la încercare. Dar cu siguranţă urmăreşte binele său etern. Crucea e leacul trimis de Domnul spre vindecare şi înlăturarea pedepsei, este arma cu care se dezrădăcinează patimile care au pătruns adânc în sufletul şi în trupul omului, rănindu-l. Crucea este cuţitul întors dinspre sine însuşi spre patimi, a cărui durere e tămăduitoare. Pe această cruce interioară trebuie răstignite toate patimile şi poftele care ucid sufletul, aruncându-l în gheena, pentru a-i da posibilitatea să renască duhovniceşte. Crucea harică, însă, este a celor desăvârşiţi, a celor ce s-au curăţat pe deplin de patimi şi se predau ca jertfe neprihănite lui Dumnezeu, trăind în unire deplină cu El, în timp ce îndură prigoniri sau chinuri martirice.
Întrebat care e datoria căsătoriţilor, Părintele Paisie a dezvoltat, în acest context, tema crucii, învăţând: „Crucea căsătoriţilor este a-şi împlini toate datoriile legate de taina nunţii. Întâi să nască şi să crească copii în frică de Dumnezeu. Apoi, să fie uniţi într-un gând în toate greutăţile vieţii şi să-şi păzească patul neîntinat” .El identifică datoria creştinului cu purtarea crucii, în sensul ei de încercare, suferinţă şi răbdare a necazurilor şi greutăţilor vieţii pentru mântuire, după cuvântul lui Hristos. Şi pentru Părintele Paisie, căsătoria este o formă a crucii inerente condiţiei de creştin în lume, pe care şi-au ales-o liber şi prin care se pot mântui, dacă o poartă cu mulţumire şi cu bucurie, în sânul Bisericii şi cu ajutorul ei: „Dacă soţii ascultă de Hristos, de Biserică şi de păstorul lor sufletesc, pot împlini cu cinste datoriile lor creştineşti şi-şi duc cu uşurinţă crucea vieţii pe care şi-au ales-o” . Cei care nu înţeleg taina vieţii crucificate a creştinului sunt în pericol, pentru că refuză suferinţele căsatoriei şi se depărtează de Biserică, de preot şi de sfânta rugăciune, căzând în păcate de moarte „De aceea, mulţi căsătoriţi în zilele noastre se ceartă unii cu alţii, divorţează şi se lipsesc de bucuriile vieţii creştineşti” ,observă cu tristeţe părintele, deplângând orbirea în care trăiesc creştinii, care, la apăsarea crucii mântuitoare, se sperie sau se revoltă şi fug, primejduindu-şi sufletele. Şi „ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul ?”( Mc. 8, 36 ).
Atât drumul călugăriei, cât şi al căsătoriei au crucea lor, încercările şi bucuriile lor, niciun creştin nu se poate mântui evitând crucea, lemnul vieţii veşnice, al pătimirii, morţii şi învierii tuturor celor ce o primesc.Viaţa întreagă este o urcare pe Golgota, o crucificare a omului vechi, pătimaş, ca să se nască omul nou, duhovnicesc, prin Hristos: „...să te rogi lui Dumnezeu-o sfătuia Părintele Paisie pe maica Gorgonia-să-ţi dea răbdare şi să crezi că Dumnezeu rânduieşte toate pentru mântuirea noastră. Asta este crucea mântuirii frăţiei tale[ îngrijirea bolnavilor]. Să ştii că maica Parascheva se roagă să puteţi duce crucea până la Golgota sus” . Eficienţa purtării crucii stă în acceptarea ei cu dragoste şi mulţumire, indiferent sub ce aspect o trimite Dumnezeu: „Dacă ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, să fim siguri că nu ne va lăsa. Dar să primim toate cu dragoste şi bucurie, boală, ocară, ispite, ori de unde ar veni. Să nu învinuim pe nimeni, ci să ne învinuim numai pe noi” .
„Lăsaţi-vă în toate în voia lui Dumnezeu; cine tânjeşte după mântuire şi glăsuieşte către Hristos: „Mântuieşte-mă, Doamne, aşa cum ştii Tu Însuţi”-pe acela îl mântuieşte Domnul.”
Greu de purtat este crucea bolii, prin suferinţa necurmată (« patul suferinţei », canonul zilnic), răbdarea ei « cu mulţumire » e mântuitoare. Este crucea pe care a dus-o şi Părintele Paisie în ultimii ani ai vieţii, cu răbdare şi mulţumire, ştiind că: „Crucea pe cât e de grea, pe atât de răsplătită este cu bucuria veşnică şi fericită” . Sfântă a fost crucea creştinilor martiri din închisorile comuniste ale veacului al XX-lea.De aceea, în cealaltă lume, biruitori, toţi « cei ce au mers pe drumul crucii se vor mângâia » .
„Sub crucea grea ce mă apasă sânger
Cu trupu-ncovoiat de neputinţă,
Din când în când din cer coboar-un înger
Şi sufletul mi-l umple cu credinţă
M-apropii tot mai mult de biruinţă.” ( Valeriu Gafencu, „Trăiesc flămând”)
Şi pentru că purtarea crucii nu se poate face fără dragoste, pe scara virtuţilor necesare mântuirii tot dragostea ocupă treapta cea mai înaltă, fiind „coroana tuturor faptelor bune”, dar, în mod paradoxal, şi rădăcina şi solul hrănitor al acestora. Ea este forţa care înfrânge durerea, transformând-o, miraculos, în bucurie, pentru că se nutreşte din fiinţa lui Hristos, dragostea desăvârşită şi nepieritoare.

Elogiul frăţiei – Raza din catacombă

« S-ar putea scrie un studiu interesant intitulat: “Comunismul împotriva frăţiei”. În închisorile comuniste din România s-a practicat o intensă luptă împotriva frăţiei. Prima frăţie persecutată a fost “frăţia de cruce”. În trecutul nostru istoric, frăţia de cruce a fost o instituţie spirituală în cadrul căreia doi sau mai mulţi tineri se legau între ei, printr-un ceremonial cvasireligios, ca să lupte pentru un ideal superior în spiritul sacrificiului şi onoarei. Organizaţiile legionare pentru elevii de liceu s-au denumit « Frăţii de cruce ». Această denumire a fost utilizată pentru prima dată oficial de către o organizaţie de luptă din Transilvania, condusa de Amos Frâncu. Frăţia de sânge şi frăţia de cruce îi uneau pe luptătorii români. Această denumire au preluat-o legionarii, găsind-o atât de inspirată şi în conformitate cu tradiţia eroismului românesc. Pentru aceste motive, de ordin politic în primul rând, după instaurarea comunismului, cuvântul « frate » şi derivatul lui « frăţie », erau persecutate cu înverşunare.

Această persecuţie era similară cu cea împotriva creştinismului primar, când păgânii, ostili spiritului iubirii fraterne dintre primii creştini, au exercitat persecuţii fizice şi morale pentru a distruge solidaritatea pe care o crea acest sentiment. În veacul nostru, a fi « frate de cruce » constituie o crimă împotriva comunismului. »

Mai este oare nevoie să amintesc acum că, deşi trăim în alt veac, înverşunarea împotriva sentimentului frăţiei nu s-a diminuat, ci doar s-a travestit ? Atomizarea societăţii româneşti în funcţie de interese profane, seculare, a subminat din ce în ce mai puternic spiritul solidar caracteristic vremurilor bune în care omul nu-şi pierduse conştiinţa legăturii mai presus de cea de sânge dintre creştini, făpturi ce se revendică de la acelaşi Tată ceresc atotmilostiv. Conceptul de frate nu implică oare, în primul rând ,recunoaşterea în Mântuitorul Hristos a Fratelui care, prin Jertfa Sa, ne-a chemat pe toţi cei ce Îi recunosc dumnezeirea şi se numesc creştini, la dragoste şi la sacrificiu pentru aproapele ? Evoluţia societăţii, însă, justifică o dureroasă concluzie : a fi « frate de cruce » este astăzi tot o crimă, dar « împotriva democraţiei », care nu cunoaşte nici sacrificiul, nici dragostea, ci se întemeiază pe « drepturi », în contextul în care orice creştin ştie că nu ne putem îndreptăţi cu nimic, nici în faţa lui Dumnezeu, nici în faţa oamenilor. Frăţie se potriveşte smereniei, nu orgoliului de a-ţi revendica drepturile. Aş spune că singurul drept al creştinului este cel de a purta crucea, întâi pe a lui, apoi şi pe cea a aproapelui, când cade doborât sub greutatea ei. Aşa cum a fost în temniţele comuniste.

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi !

Să iertăm, dar să nu uităm crimele împotriva creştinătăţii

Preotul Liviu Brânzaş, în mărturia sa din volumul „Raza din catacombă – Jurnal din închisoare”(Editura „Scara”, Bucureşti, 2001) îl evocă pe unul dintre camarazii de suferinţă din mina de la Cavnic, unde se afla întemniţat în 1953. Numele acestuia poate că nu ne spune nimic: Gioga. Doar rezonanţa necunoscută a sunetelor din care este alcătuit ne poate reţine atenţia. Dar pentru autorul cărţii e un nume simbolic, în care se închide o dramă:

„Gioga este un student aromân mic de statură, solid, plin de energie şi mereu cu zâmbetul pe buze. Este un foarte bun camarad, modest şi generos. Nu găsesc cele mai potrivite cuvinte pentru portretul lui. Ce pot spune mai mult despre inima si caracterul lui decât a spus Ion Ioanid în „Închisoarea noastră cea de toate zilele”: Gioga? – „un băiat cu inimă de aur”! Gioga este unul dintre tinerii români care au avut destinul tragic de a trece prin infernul de la Piteşti. Cuvântul „infern” ar putea părea unora exagerat. Dar eu i-am verificat conformitatea cu adevărul. Şi încă într-un mod şocant.

La câteva zile după ce am ajuns în aceeaşi baracă cu Gioga, într-o noapte, în timp ce ocnaşii îşi dormeau somnul profund al celor epuizaţi de munca în subterană, în liniştea care nu era tulburată decât de strigătul îndepărtat al santinelelor din turele, s-a auzit un strigăt, un răcnet puternic şi prelung, ca de fiinţă înjunghiată. Ne trezim brusc, speriaţi, cu inimile palpitând de emoţie.

- Ce-i? Ce s-a întâmplat?

Cei mai vechi ne liniştesc:

- Nu-i nimic! A visat Gioga!

A visat iar Gioga şi a scos un strigăt înfricoşător. Doamne, prin ce a trecut acest om şi cei ca el![1] Acesl strigăt izvora din adâncul coşmarului care persista în visele celor torturaţi la Piteşti. Erau strigăte din iad, în cel mai real sens al cuvântului! Mai târziu voi auzi din povestirile lui Gelu Gheorghiu despre Piteşti şi ale lui Virgil Maxim despre Gherla, tot ce s-a întâmplat în aceste uzine ale torturii şi morţii. Ei îmi vor povesti experienţele infernale prin care au trecut. Dar strigătele lui Gioga au fost dovezile cele mai elocvente. Ele indicau gradul până la care a fost supus tineretul creştin din România torturii şi exterminării. Pe cerul României ar trebui să apară noaptea, pe un ecran imens,o inscripţie scrisă cu litere de foc, care să amintească cât va fi lumea: „Români, nu uitaţi crimele bolşevismului! Nu uitaţi iadul de la Piteşti! Nu îi consideraţi drept oameni pe cei care au jucat rolul de diavoli!”.

Nu avem suficientă revoltă pentru a ne exprima indignarea că toate atrocităţile săvârşite de comunişti împotriva creştinilor din România şi din întreaga lume, nu sunt considerate crime împotriva umanităţii şi tratate ca atare. Ca şi cum creştinii nu ar fi fost oameni, ci numai cei de altă religie, mozaică sau musulmană, bunăoară. Crimele împotriva creştinilor, crime îmotriva creştinătăţii de fapt, sunt imediat uitate.”

---

[1] Domnul Dumitru Bordeianu, în cartea sa „ Mărturisiri din mlaştina disperării”, îşi aminteşte cu admiraţie de Gioga Parizianu, căruia torturile crunte nu i-au frânt rezistenţa şi nu i-au afectat demnitatea :

« Spectacolul acesta ne-a cutremurat pe cei de pe ciment într-atât, că nu mai ştiam ce să credem. Cei 30 care se năpustiseră asupra noastră erau puşi acum să se omoare între ei. Doamne Sfinte, ce grozăvie!

Eram sigur că venea si rândul nostru. Într-adevăr, a fost scos dintre paturi Gioga Parizianul, sustinut de doi inşi şi adus în faţa comitetului de tortură. A fost chemat Iosub Mihai să-l bată pe Gioga, dar acesta a răspuns că nu mai avea putere să bată. Atunci i s-a ordonat lui Gioga să-l bată pe Iosub; a refuzat însă şi el să o facă, zicând că nu se mai putea ţine pe picioare. Prisăcaru şi-a luat atunci el însuşi această sarcină. S-a dezbrăcat de haină, a luat un ciomag şi a început să-i bată la fund şi la tălpi când pe unul, când pe altul, până i-a lăsat nemişcati. În acest timp, l-am auzit pe Virgil Bordeianu care-i cerea lui Prisăcaru să nu-i mai lovească pentru că le ţâşnea sânge din fese. Fiara satanizată, dezlănţuită, a continuat însă, până ce aceştia n-au mai reacţionat. După aceea Iosub a fost târât de picioare până în colţ lângă noi, iar Gioga în patul lui.

Mă întrebam, de unde mai aveau aceşti tineri puterea să reziste la atâtea torturi? Gioga a fost cel mai rezistent camarad pe care l-am întâlnit în închisoare ».

Slujbele Postului Mare

A. Schmemann observă în mentalitatea creştinului contemporan o dramatică reducere a semnificaţiilor Postului, o înstrăinare de duhul adevărat al Bisericii, care pune accentul pe starea minţii şi a sufletului în acest răstimp de şapte săptămâni, cât ţine Postul. Scopul Postului este de a ne uşura inima pentru a se deschide realităţilor duhovniceşti şi comuniunii harice cu Dumnezeu. Esenţiale sunt în acest sens slujbele cultului din această perioadă. Prin ele experimentăm tristeţea strălucitoare, stare „care reprezintă adevăratul mesaj şi dar al Postului”. Imnurile Triodului reflectă o înţelegere unică a sufletului omenesc, insuflându-ne o tristeţe tainică şi bine făcătoare; veşmintele întunecate, slujbele monotone, metaniile şi închinăciunile sporesc tristeţea, care lucrează în noi, paradoxal, o stare de uşurare, de libertate şi fericire. Ea se naşte din contactul cu altă lume, a luminii, păcii şi bucuriei. „E lumea prezenţei lui Dumnezeu care ne înseninează sufletele, transfigurându-ne: mişcări ale sufletului spre descoperirea adâncimii sale pierdute”.

O poziţie privilegiată ocupă Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, specifică acestui Post (se citeşte de 2 ori la sfârşitul fiecărei slujbe, de luni până vineri). Ea recapitulează toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei; e un etalon al ostenelilor noastre duhovniceşti prin care căutăm vindecare de bolile sufleteşti: de duhul trândăviei (pasivitate la orice schimbare duhovnicească), al grijii de multe (stare de deznădejde periculoasă, de pesimism şi nihilism), al iubirii de stăpânire (egocentrică, transformându-l pe semenul meu într-un mijloc de satisfacere de sine), al grăirii în deşert (batjocorire a darului vorbirii, care e pecete a chipului divin în om), grăire care ucide, otrăveşte, înşeală, fiind deviat de la scopul său dumnezeiesc.

Rugăciunea se îndreaptă apoi spre ţelurile pozitive ale pocăinţei: curăţia (plinătatea înţelepciunii - sofrosini, omolog pozitiv al trândăviei), smerenia (rod al curăţiei, al adevăratei cunoaşteri de sine), răbdarea (efect al pătrunderii în realitatea intimă a lucrurilor) şi dragostea (cununa şi rodul tuturor virtuţilor, dar al lui Dumnezeu la capătul multor osteneli duhovniceşti). Ultima cerere: „dăruieşte-mi ca să-mi vad greşelile mele şi să nu osândesc pe aproapele meu” le rezumă, avertizându-ne totodată împotriva primejdiei mândriei, a falsei smerenii şi pietăţi.

Această rugăciune relevă cel mai bine sensul metaniilor care o însoţesc: omul trebuie restaurat şi trupeşte, nu numai sufleteşte, prin metanie trupul participă la viaţa duhovnicească, la rugăciune, smerindu-se odată cu sufletul.

Părintele Schmemann pune în lumină rolul Sfintei Scripturi în contextul Postului, pornind de la ideea că rugăciunea Bisericii e totdeauna biblică, în limbaj, imagini şi simboluri. Alege ca exemplu Psalmii, care răspund tuturor nevoilor duhovniceşti:

„Fiecare situaţie imaginabilă a omului în faţa lui Dumnezeu, a lumii şi a celorlalţi oameni […] îşi găseşte expresia sa perfectă în această Carte unică […], hrana zilnică a Bisericii, baza desfăşurării cultului şi a zidirii de sine”.

În timpul Postului se petrece o întoarcere la starea de spirit a Vechiului Testament, de pocăinţă şi de aşteptare mesianică. E necesară această întoarcere pentru că, deşi Îl cunoaştem pe Hristos, permanent cădem de la viaţa cea nouă primită în El, în timpul vechi, în starea omului vechi, aflându-ne deocamdată pe drumul Împărăţiei, în peregrinare.

În slujbele Postului se citeşte din Vechiul Testament „Psaltirea” şi încă 3 cărţi: „Facerea”; „Proorocia lui Isaia” şi „Pildele lui Solomon”.

„Psaltirea” e o „revelaţie în Revelaţie”, „icoană verbală a lui Hristos şi a Bisericii”, care se roagă, plânge şi vorbeşte în această carte. Psalmii sunt folosiţi permanent în slujbele zilei (la Vecernie, Utrenie, Ceasuri etc.); toată Psaltirea este cântată săptămânal, de 2 ori în Postul Mare, datorită utilităţii ei duhovniceşti.

Citirea neîncetată a cărţilor amintite are rol catehetic, ele cuprinzând istoria lucrării lui Dumnezeu în creaţie, profeţia şi învăţăturile etice. „Facerea” descoperă originile concepţiei creştine asupra omului, creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, înstrăinat de El, dar rămas obiectul iubirii şi grijii divine. Ea dezvăluie adevăratul sens al istoriei ca mântuire, ca înaintare spre Hristos Mântuitorul. Profetul Isaia revelează taina mântuirii prin patimile şi jertfa lui Hristos, iar „Pildele” rezumă legea morală şi înţelepciunea vechitestamentară. Credinţa creştină are nevoie de aceasta întoarcere anuală la rădăcinile şi temelia sa biblica, conchide autorul.

Postul Mare are propria sa carte liturgică - „Triodul” (cântări şi pericope biblice zilnice). Accentul în cântările „Triodului” cade pe pocăinţa, fiind foarte utile în regăsirea sensurilor uitate ale Postului. Ele ne avertizează împotriva unei înţelegeri formale , făţarnice a acestuia:

„în zadar te lauzi cu nemâncarea; că de nu ţi se va face ţie pricina spre îndreptare, ca un mincinos vei fi urât de Dumnezeu şi răilor draci te vei asemăna”.

Adevăratul post e o curăţie interioară de patimile cele pierzătoare, o luptă împotriva urii, a invidiei , a nedreptăţii, pentru iubire. Cu tristeţe observă autorul cât de departe suntem de înţelegere, în ce confuzie persistăm văzând Postul ca „disconfort”, tortură, nu ca o întoarcere la normalitatea distrusă de protopărinţi.

Martirii sunt lăudaţi prin cântări aparte pentru că ei L-au iubit pe Hristos mai mult decât viaţa lor şi s-au bucurat primii de primăvara duhovnicească, pregustând Împărăţia şi intrând în ea prin martiriu. Ei sunt modelele cele mai viabile în lupta pentru biruinţa cerescului în noi: „ Rugaţi-vă lui Hristos pentru noi, ca să mântuiască sufletele noastre”.

În „Triod” regăsim nu numai duhul Postului, ci şi duhul ortodoxiei.

Notă: Citatele sunt extrase din volumul „Postul cel Mare” de Alexander Schmemann.

Sursum corda!

Dacă ne-am afla pe o suprafaţă acoperită cu gheaţă sau pe o muchie de stâncă sau pe buza unei prăpăstii, cu câtă grija şi atenţie încordată am păşi?Aşa ar trebui să ne simţim acum, când se năruie rapid o lume de încercări cotidiene, dar minore, suportabile, şi se înalţă una de mari presiuni şi cumplită aşteptare a suferinţei cu chip necunoscut. Detest panica. Ea nu face decât să consume inutil forţa de rezistenţă la încercări pe care o avem, în proporţii diferite, noi toţi. Dar nu pot să nu mă întreb cu teamă: Ce răspuns voi da când mi se va cere să aleg între Hristos şi diavol, lumea de aici şi cea veşnică, existenţa comodă şi mucenicie?

Dacă voi continua să păşesc încet, prudent şi fără frică împreună cu biserica şi cu fraţii de credinţă, sub purtarea de grijă a Părintelui Duhovnic, sigur voi reuşi să străbat până la capăt drumul greu al mântuirii. Însă nu îmi pot permite să-mi pierd cumpătul în acest proces. Postul şi rugăciunea ajută sufletului meu să rămână în pace sub vremi, oricum ar fi ele, spovedania şi ascultarea de duhovnic sunt armele victoriei împotriva diavolului, iar rămânerea în comuniune cu Hristos, singura cale spre Viaţă. Sunt om şi sunt slab, dar toate le pot întru Hristos, care mă întăreşte. Am nevoie de aceste îndemnuri spre echilibru, am nevoie să mi se insufle curaj, fie chiar în acest mod aparte, întărindu-mă pe mine însămi prin cuvânt. E necesar să nu uit: „Ajutorul meu de la Domnul, cel Ce a făcut cerul şi pământul”.

A fost Duminica Înfricoşatei Judecăţi. De-mi voi aminti mai des şi mai intens însemnătatea acelei clipe, voi câştiga mai multă hotărâre de a părăsi cele pământeşti şi trecătoare, îndreptându-mă spre cele cereşti şi nepieritoare cu toată inima. Dar de nu ar zidi Domnul casa…

Monahii români de la Sfântul Munte susţin apelul Părintelui Justin

Părinţii români au semnat împotriva introducerii cipurilor biometrice în documentele personale. Informaţia este preluată de pe blogul lui Victor Roncea, împreună cu următorul cuvânt:

Iubiti frati intru Hristos !

Am fost adunati cu totii de acelasi apel, al aceluiasi parinte. Telul este comun pentru toti. Lupta devine mai grea, pe masura ce este dusa mai inversunat. Se starnesc astfel legiuni intregi de vrajmasi, iar principalul lor scop este sa strice aceasta unitate, creata in jurul parintelui Justin. Creand zazanie intre noi, e mai usor pentru cel viclean de a ne birui si a ne pierde sufletele. Am spus ca ne uneste acelasi scop si acelasi “stalp” al Ortodoxiei. Nuantele dintre noi sunt inevitabile, si ca mod de gandire si ca personalitate. Dar nu exista “perechea potrivita”, “jumatatea perfecta”, daca nu ne ingaduim unii pe altii. Stim cu totii asta. Ascultarea de inteleptul parinte Iustin trebuie sa elimine orice susceptibilitate intre noi. Chiar nu exista alta sansa. Parintele sustine o cauza, sustine niste actiuni, sustine niste persoane cu buna stiinta, cu multa pricepere si cu un binecuvantat discernamant, daruit de Dumnezeu cel Atotstiitor. Suntem dispusi, pur si simplu, de a merge pe mana parintelui Justin, pana in “panzele albe” ? Dorim mantuirea mai presus de orice, fara a cauta argumente care sa ne alunge aceasta “neliniste” ce inca rasuna in urma apelului facut de parintele Justin ? Sa ne dam seama ca lupta va fi cumplita, poate peste puterile multora dintre noi. Ne va fi greu sa renuntam la “cuibusorul” nostru, sa ne stramutam si, intr-un fel, sa o luam de capat. E un sacrificiu enorm pentru o familie cu copii mici, cu copii la scoala etc. Constient de acest lucru este si parintele Iustin si nu ne-a cerut decat sa facem ce e mai bine pentru mantuirea noastra. Aceasta a ajuns sa fie solutia pentru mantuire, in zilele noastre. Nu este absolut nici o exagerare si nu incape nici o indoiala in aceasta privinta. Ne trebuie doar increderea, credinta si iubirea pentru Adevar. Cine vede toate acestea in parintele Justin nu poate face altceva decat ce-i scris in cuvantul parintelui Justin. Cuvant ce este rod al trairii dupa Sfanta Scriptura. Sa punem in practica ce ne indeamna parintele Justin si sa ne insusim ca pe o binecuvantare, fiecare cuvintel din comunicatul parintelui. Astfel se pogoara peste noi binecuvantarea cuvenita celor ce fac ascultare; a celor ce merg in sfat pe cale, a oamenilor smeriti si a celor increzatori in sfintenia daruita de Dumnezeu celor bineplacuti Lui. Aici se rezuma totul : ascultarea in duhul Sfintei Evanghelii si a Sfintilor Parinti. Din acest “izvor” ne vom “hrani sufletele” cand va trebui sa ne lipsim de toate cele lumesti. Sa ne intarim aceasta credinta si incredere in marele iubitor de Hristos si de neam romanesc, cuviosul parinte Justin Parvu. Restul va fi lucrarea Prea Bunului Dumnezeu.
Noi cerem si ii daruim autoritate parintelui Justin asupra noastra, iar el primind-o isi asuma responsabilitatea pastoririi noastre.
„Dacă citiţi cărţile Sfinţilor Părinţi, veţi vedea că mulţi s-au sfinţit cu uşurinţă, fără să-şi facă prea multe griji, şi-au sfinţit sufletele fără să facă osteneli, fără să facă jertfe, fără să ducă lupte ascetice. Dar cum s-au sfinţit? Au ales ascultarea.
Acela care face ascultare de Stareţul său, Îi urmează lui Hristos, Care a făcut ascultare faţă de Tatăl Său. Şi, astfel, Dumnezeu se simte îndatorat să îl binecuvînteze pe cel ce îi urmează”.
Ieromonahul Efrem Katunakiotul

Nu-i place lui Dumnezeu compromisul

„Dumnezeu vrea de la toţi hotărâre şi statornicie. Omul, dacă nu este convins, nu vrea să se ocupe cu nimic altceva. Dacă ei erau convinşi de valoarea crezului lor, au suferit. Viaţa sfinţilor ar trebui să fie pilda vieţii noastre. Nu-i place lui Dumnezeu compromisul. Ori eşti în lumină, ori în întuneric, ori cu Dumnezeu, ori cu Satana. Dacă nu apără cineva dreapta credinţă, înseamnă că nu-i cu Dumnezeu. Pentru mântuire, adevărul nu suportă schimbări, aşa după cum viaţa nu suportă moartea. Viaţa nu există numai pe pământ, ci în veşnicie, unde este exclusă moartea. Nu există viaţă pe pământ, este numai un termen, o posibilitate de a dobândi viaţa cea veşnică, prin fapte, atât. Zice şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Poţi să câştigi şi viaţa şi moartea prin faptele tale.” Dumnezeu Îşi alege oamenii. Acum e vreme de cernere.”(Părintele Ioan de la Rarău, din volumul „Din temniţe spre sinaxare”, Editura Egumeniţa, 2008)

Sfinţenia care sminteşte

Cu tristeţe mă aplec asupra icoanei mărturisitorului Valeriu Gafencu, gândind la conul de indiferenţa rea în care egoismul nostru îi aruncă pe sfinţii veacului trecut, al XX-lea, stavrofori şi hristofori a căror jertfă, în loc să ne smulgă din inerţia depărtării de cele cereşti şi duhovniceşti, aproape că ne irită sau ne scandalizează. Revărsarea harului în inimile lor, purificate prin rugăciune continuă şi suferinţă îndelung răbdată, ni se pare străină şi cu neputinţă de dobândit, nouă, „inimi reci”, minţi sceptice, voinţe pervertite, care ne îndoim în faţa minunilor credinţei şi căutăm zadarnic să ne justificăm amorţirea duhovnicească.
Tot mai mult ne abatem de la trăirea în Hristos autentică, de parcă ea ar fi rezervată unor supraoameni, nu cerută nouă de Mântuitorul, ca o legitimă exigenţă din partea Celui Ce ne-a răscumpărat prin Sfintele Patimi de pe Golgota. Taina purtării Crucii, a înţelegerii propriei vieţi drept crucificare împreună cu Hristos, întru Învierea cu Hristos, ne-a devenit inaccesibilă. Aceasta pentru că închidem ochii inimii şi ai minţii şi ne astupăm urechile, ca să nu ne mai pătrundă mustrător mesajului unor sfinţi ca Valeriu Gafencu. Viaţa şi cuvântul său, păstrat viu în versuri sau scrisori adresate din temniţă nu numai familiei şi prietenilor, ci şi fraţilor săi creştini de pretutindeni şi din orice veac, nu găsesc încă ecoul aşteptat. Trăirea mărturisită curat şi simplu în poeziile lui se loveşte de împietrirea noastră vinovată. „Potirul florii” din sufletul său era mereu deschis să primească harul dătător de viaţă, dar sufletele noastre când vor înflori? Când vom cunoaşte şi noi bucuria nutrită cu lacrimi de pocăinţă şi de dor a descoperirii lui Hristos înlăuntrul nostru?
Până când ne vom sminti, cugetând că aşa viaţă nu pot trăi decât sfinţii, iar nouă nu ni se cere decât să cochetăm din când în când cu rugăciunea, în rest, putem să ne vedem liniştiţi de nimicurile noastre?


Trăiesc flămând

Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie,
Frumoasă ca un crin din Paradis,
Potirul florii e mereu deschis
Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie;
Potirul florii e o-mpărăţie.

Când răii mă defaimă şi mă-njură
Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,
Potirul lacrimilor se revarsă
Şi-mi primeneşte sufletul de zgură,
Atunci Iisus de mine mult Se-ndură.

Sub crucea grea ce mă apasă sânger
Cu trupu-ncovoiat de neputinţă,
Din când în când din cer coboar-un înger
Şi sufletul mi-l umple cu credinţă;
M-apropii tot mai mult de biruinţă.

Mă plouă-n taină razele de soare,
Iisus m-adapă-n veci cu Apă Vie,
Grăuntele zvârlit în groapă-nvie
Cu haina îmbrăcat, de sărbătoare;
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie.

Refren: Sub flacăra iubirii arzătoare
Din zori de zi şi până-n noapte-aştept,
Te chem şi noaptea, ghemuit cu capu-n piept:
Iisuse, Iisuse! Încet mă mistui, ca o lumînare.

Tristeţea fiului risipitor

“Părintele Paulin Lecca (de la Cozia) împarte lumea în patru categorii: Cea a fiului risipitor care nu se mai întoarce la Tatăl. Sunt şi dintr-aceştia, rămân printre roşcove şi porci. Cea a fiului risipitor care se întoarce şi intră la ospăţul împărătesc. Cea - foarte numeroasă, poate cea mai numeroasă - a fiului bun, care e drept şi cuminte, dar e călduţ şi fudul şi cu toate că e drept, nu intră la cină! Cea - vai, rară - a fiului drept care nu e numai cuminte, ci e şi înflăcărat şi ia parte la cina împărătească. Pilde: Sf. Fecioară, Sf. Ioan Evanghelistul. Ei reprezintă idealul”(Părintele Nicolae Steinhardt, „Jurnalul fericirii”).
Mulţi dintre noi, cei care, orbiţi şi prostiţi de către ateismul comunist timp de câteva decenii, ne-am întors la Domnul ca fiul risipitor, am adăstat prea mult printre roşcove şi porci, pentru a nu trudi amarnic la menţinerea hainei primite cu generozitate iubitoare înapoi de la Tatăl. Ne ameninţă permanent tentaţia întoarcerii printre străini şi a convieţuirii cu porcii. Simţurile noastre îngroşate în desfătări nefireşti şi nepermise ne amăgesc să le satisfacem dorinţele ”porceşti”, iar mintea se înceţoşează de noianul poftelor şi se încâlceşte în patimi. Oricând putem să ne prăbuşim între cei ce, părăsind din nou casa părintească(Sfânta Biserică), nu mai au puterea să se reîntoarcă la Tatăl, ci mor în robie, printre străini(păcate şi patimi).
Dar, oricât de curios ar părea, risipitorii pocăiţi, restauraţi în condiţia de fii de către multmilostivul părinte, sunt ameninţaţi de un alt pericol, mult mai perfid: să înceapă, cu vremea, să se considere drepţi! Paradoxul se explică prin uitare şi prin trufia minţii celui care, văzându-se repus în drepturile fieşti, nu îşi mai aminteşte rătăcirea pe care a avut-o, ruşinea şi suferinţa stării de păcătoşenie, ci doar dulceaţa mărturisirii şi a iertării primite – nu pentru dreptatea sa! pentru dragostea atotiertătoare a Părintelui!
Dacă fiul cel bun, care nu şi-a părăsit niciodată tatăl, nu a risipit averea şi a păzit ascultarea, este ameninţat să fie alungat de la Cina din Împărăţia lui Dumnezeu, fiind plin de sine şi satisfăcut de dreptatea şi cuminţenia sa, ce se va întâmpla cu risipitorul „călduţ şi fudul”? De câte ori putem rătăci şi de câte ori ne putem întoarce cu nădejdea că Tatăl ne va primi iar cu braţele deschise? Cum vom intra la ospăţul împărătesc?
An de an, apropiindu-ne de începutul Postului, observăm cu tristeţe că iar am fugit din casa părintească, iar am risipit averea Tatălui şi iar am rămas goi şi flămânzi, tremurând de frica mâniei drepte a Părintelui nostru în faţa necugetatei noastre perseverări în rău. Dar de ne descoperim călduţi şi fuduli, înrădăcinaţi în falsa îndreptăţire de sine, tristeţea noastră nu mai are margini. Dă-ne nouă, Doamne, să ne vedem rătăcirea şi să cădem la picioarele Tale şi să plângem, curăţind miasmele porceşti din sufletele şi trupurile noastre! Amin.

Arhimandritul Serafim Alexiev - Smerita cugetare (Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul)

Pentru iubitorii de carte duhovnicească, numele Arhimandritului Serafim Alexiev nu mai are nevoie de nicio recomandare, valoarea şi forţa cuvântului său fiind binecunoscute. Interpretarea pe care acesta a dat-o Rugăciunii Sfântului Efrem Sirul a găsit cu siguranţă ecou în conştiinţa creştinilor care i-au citit cu interes lucraările. Colecţia apărută la Editura “Sophia”, pe parcursul ultimilor ani, în traducerea lui Gheorghiţă Ciocioi, cuprinde titluri de referinţă: “Curăţia”, “Smerita cugetare”, “Răbdarea”, “Dragostea”, “Vederea păcatelor noastre”, “Izbăvirea de păcate”, urmând pas cu pas treptele rugăciunii atât de cunoscute din viaţa Bisericii, care o repetă stăruitor în cadrul slujbelor din Postul Mare. O lectură foarte folositoare în perioada ce prefigurează Postul, un punct de plecare spre pocăinţă şi apropierea de Dumnezeu. Reproduc în continuare un fragment din « Smerita cugetare », scriere asupra căruia e bine să reflectăm, ca o temelie a urcuşului duhovnicesc la care ne aşteaptă Domnul să trudim de-a lungul întregii noastre vieţi.


Capitolul I
Sărăcia duhovnicească - călăuzitoare spre cea mai mare bogăţie
Domnul Iisus Hristos este Chipul desăvârşit al desăvârşitei smerite cugetări. Binevoind să îmbrace haina smereniei, El ne-a arătat înălţimea cerească a acestei virtuţi, considerată cea mai de jos în ochii oamenilor. De aceea sunt atât de convingătoare lecţiile sale despre smerenie, pentru că întreaga Lui viaţă pământească este o întruchipare a smereniei. Propovăduirea Sa de temelie – Predica de pe munte – El o începe prin cuvintele : Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor !(Mt. 5, 3). Săraci cu duhul sunt cei smeriţi, aceia care nu văd niciun fel de bogăţie duhovnicească întu ei , aceia care nu conştientizează nicio vrednicie personală în sufletul lor, însă care simt păcatele lor ca pe o mare povară şi se căiesc pentru ele. Astfel de săraci vor moşteni cea mai mare bogăţie – împărăţia cerurilor ! Începându-şi învăţătura Sa prin a ferici pe cei săraci cu duhul, dumnezeiescul Învăţător aşază prin aceasta smerita cugetare ca temelie a vieţii duhovniceşti.
Temelia este cel mai important lucru la înălţarea unei construcţii. Constructorii marilor clădiri toarnă la temelie materiale scumpe – fier şi beton – ca să o facă pe aceasta rezistentă şi capabilă să poarte greutatea întregii zidiri. Iar Iisus Hristos aşază o neobişnuită temelie pentru înălţarea casei mântuirii – nu materiale pământeşti, valorând mulţi bani, ci virtutea sărăciei cu duhul ! Oamenii se chinuiesc să strângă mari averi, ca să poată să ridice o casă pământească. Iar pentru înălţarea casei cereşti, Mântuitorul întăreşte că nu este nevoie să risipeşti bogăţie, ci dimpotrivă, să devii sărac cu duhul, adică să conştientizezi că nu ai nimic bun care să-ţi aparţină(I Cor. 4, 7). Omul poate să se dezvinovăţească de faptul că nu a reuşit să-şi construiască o casă pe pământ, deoarece toată viaţa a fost sărac. Însă cum se va dezvinovăţi acela care nu şi-a înălţat casa cea veşnică a mântuirii sale, care tocmai cu sărăcie şi nu cu bogăţie se construieşte ? Dacă nu orice om reuşeşte să devină bogat, să devină sărac poate fiecare, numai să o dorească.
Ar fi fost de aşteptat ca omul, la starea jalnică de păcat a fiecăruia dintre noi, să se simtă sărac cu duhul în cel mai înalt grad. Însă realitatea arată cu totul altceva. Deşi am pierdut şi fericirea raiului, deşi lipsiţi de bogăţiile cele duhovniceşti ale harului, noi ne simţim « bogaţi cu duhul ». Fiecare se laudă cu ceva : unii cu talentele, unii cu frumuseţea, unii cu ştiinţa, alţii cu banii. Insă toate aceste privilegii sunt cu totul trecătoare, Ele repede se topesc, precum se topeşte visul îndată ce ne-am deşteptat(Ps. 7, 20). Asemenea unui somn de scurtă durată, viaţa pământească se sfârşeşte întotdeauna întru moarte. Dar când ne trezim la viaţa duhovnicească, noi ne vom convinge că tot trupul este ca iarba şi toată mărirea lui, ca floarea câm,pului ! Se usucă iarba, floarea se veştejeşte, că duhul Domnului a trecut pe deasupra(Is. 40, 6-7). Atât de scurt, atât de nesigur este totul pe pământ! Dacă privim cu ochii înţelepciunii duhovniceşti, ni se arată limpede că noi, oamenii păcătoşi, vrednici de plâns, nu avem cu ce să ne lăudăm înaintea Domnului, în afară de neputinţele noastre(I Cor. 11, 30).
Însă aici este nenorocirea: că toţi se înşală pe sine şi, fără să fie bogaţi cu duhul, gândesc în acest fel. Ei sunt, după cuvintele Sfâtului Filaret al Moscovei, „bogaţi în mândrie, slavă deşartă, făţărnicie, neştiinţă şi orbire. Şi de aceea nu ajung până la mântuitoarea simţire a sărăciei lor duhovniceşti. Unul a făcut câteva fapte bune şi îşi închipuie că s-a îmbogăţit deja în virtuţi. Alţii l-au lăudat şi el crede că a ajuns deja la desăvârşire. Oarecine a reuşit să-şi ascundă păcatele sale şi de aceea socoteşte că de acum nu are nevoie de virtuţi. Altul însă obişnuieşte să-şi satisfacă doar nevoile trupeşti, aproape că nu are cunoştinţă de trebuinţele duhului şi, în belşugul bunătăţilor sale pământeşti, ascunde de sine neajungerea la bunătăţile cereşti. Prin satisfacerea simţurilor, el şi-a tocit simţirea sa cea duhovnicească. Dacă locuinţa sa este îndestulată, îmbrăcămintea elegantă, corpul – sătul şi îmbuibat, el este foarte mulţumit cu acest trai. Şi întocmai cum bogatul priveşte la sărac, tot astfel priveşte şi el pe oamenii care îi vorbesc de flămânzirea duhovnicească, de deşertăciunea păcatului, despre nefericitul surghiun pământesc al nefăcutei de mână şi veşnicei case a Tatălui ceresc. „Cine are urechi , să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor. Fiindcă tu zici: sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!”(Apoc. 3, 13, 17)
Judecata lui Dumnezeu este de neînduplecat. Dumnezeu îi trimite goi(Lc. 1, 53) pe acei oameni care se socotesc pe sine ca bogaţi şi din această pricină nu cer cu smerenie de la Cer bunătăţile cele duhovniceşti.
A fi sărac şi a-ţi conştientiza sărăcia ta nu comportă nimic înfiorător, deoarece această sărăcie conştientizată smereşte. Iar sufletelor smerite şi Dumnezeu şi oamenii le arată îndurarea lor. Însă a fi un sărac vrednic de plâns în viaţa duhovnicească, şi totuşi să te crezi bogat, este pierzător în cel mai înalt grad. Deoarece orbirea mândriei şi înfumurata încântare de sine închid inima în faţa milostivirii cereşti. Nimeni nu este atât de milostiv precum Dumnezeu . Însă nici El nu-şi impune mila Lui acelora care se închid în faţa acesteia, socotind-o pe ea ca nefolositoare.
Hristos ne deschide ochii asupra jalnicei noastre sărăcii duhovniceşti prin toate înţeleptele Sale învăţături din Sfânta Evanghelie. Pentru că cei mai mulţi dintre oameni, fiind robio prejudecăţilor pământeşti, dispreţuiesc sărăcia şi preamăresc bogăţia; anume pentru acest fapt, spre a ne face virtutea smereniei scumpă, Hristos a înjosit starea celor bogaţi, a celor mândri, a celor ce se socotesc a fi cineva, şi a proclamat ca fericiţi pe cei săraci cu duhul, dezvăluind că sărăcia lor este legată cu moştenirea celei mai de seamă bogăţii – împărăţia cerurilor. Prin aceasta, El ne umple de pace: că sărăcia duhovnicească nu este ceva înfiorător, nici înjositor, pentru aceia care o conştientizează. Dimpotrivă, ea este o foarte înaltă virtute, încât este întrutotul vrednică de dregătorii împărăţiei lui Dumnezeu. Nimeni dintre aceştia, chiar şi blagoslovit cu cele mai mari bogăţii pământeşti, nu s-a mărit înaintea lui Dumnezeu, nici înaintea oamenilor, ci s-a smerit adânc.
Bucuraţi-vă, cei săraci cu duhul, pentru că a voastră este cea mai mare bogăţie – împărăţia de deasupra oricărei împărăţii!

Analogii - Măsura sfinţeniei

Sfinţenia se poate impune încă din timpul vieţii, anterior canonizării de către Biserică a persoanei. Ea este recunoscută prin evlavia populară de care se bucură viitorul sfânt. În veacul al IV-lea, în Antiohia, episcopul Meletie, conform mărturiei Sf. Ioan Hrisostom, atrăgea haric pe păstoriţii săi care îşi manifestau dragostea şi evlavia lor de o manieră surprinzatoare pentru neavizaţi:
„de la venirea lui în oraş, aţi dat copiilor voştri numele lui, socotind că prin acest nume aduceţi în casa voastră pe sfânt. Mamele au lăsat la o parte numele părinţilor, ale bunicilor şi ale rudelor şi au pus nou-născuţilor numele fericitului Meletie. Dragostea credinţei a biruit dragostea firii.”
Sfântul Meletie, impregnat de dragoste duhovnicească, era sursa de dragoste suprafirească în inimile antiohienilor. Aceştia îi socoteau chiar numele „podoabă a neamului, apărarea casei, mântuire celor ce-l purtau, mângâiere dorului”, aducându-l in familiile lor ca pe o lumină, cu încredinţarea că este purtător de mii şi mii de bunătăţi duhovniceşti.
Spune dumnezeiescul Hrisostom, ucenicul Sf. Meletie, că numele acestuia îl preţuiau ca „liman de scăpare de toată patima şi de tot gândul necurat”.
Dar nu numai numele, ci şi chipul său deştepta evlavia antiohienilor, fiind transpus în icoane: „mulţi au săpat icoana aceea sfânta în montura inelelor, pe peceţi, pe sticle, pe pereţii caselor, pretutindeni”.
Se întâmplă sub ochii noştri, ai ortodocşilor din România, minunea recunoaşterii sfinţeniei unui om care, asemenea Sf. Meletie, episcopul Antiohiei, luptă duhovniceşte să înlăture rătăcirea cea ereticească(ecumenismul actual), spre a nu se risipi turma lui Hristos, în absenţa unor pastori adevăraţi. Iar credincioşii îl ascultă şi îl urmează cu dragoste, evlavia lor faţă de Părintele arhimandrit Justin Pârvu sporind clipă de clipă Chipul să este ţinut în rând cu icoanele în casele multora dintre noi, iar numele său este invocat în rugăciune, ca puternic mijlocitor în faţa lui Dumnezeu. Este binecunoscută povestea Sf. Simeon Noul Teolog, care instituise un adevărat cult părintelui său duhovnicesc, Simeon Evlavis, fapt pentru care a şi fost persecutat, dar care n-a ştirbit cu nimic autenticitatea evlaviei lui, nici sfinţenia celui iubit. A-i cinsti pe mărturisitorii drepteicredinţe este în firea românului adevărat, de aceea căutarea tot mai asiduă şi ascultarea tot mai largă a cuvântului Părintelui Justin de la mănăstirea „Petru Vodă”, cu care ne-a binecuvântat Dumnezeu în aceste vremuri apocaliptice, este de înţeles. Şi nu exagerez spunând că la ora actuală numele său ne este cel mai drag.
Notă: Citatele sunt extrase din Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvânt de laudă la cel întru Sfinţi Părintele nostru Meletie…”.

Părintele Ioan Iovan de la Recea

Părintele Arhimandrit Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea s-a născut pe 26 iunie 1922 în Husasău de Criş, jud.Bihor, ca fiu al preotului Gavril Iovan şi al preotesei Maria. A făcut şcoala primară în sat, liceul în Oradea, iar Facultatea de Teologie la Cluj. Erau vremuri grele, Ardealul de nord era cedat. În 1946 şi-a susţinut teza de licenţă, intitulată "Sfânta Euharistie şi viaţa mistică", la Facultatea de Teologie din Sibiu. În 1947 a început doctoratul în teologie. A fost călugărit în Mănăstirea Sihastru de către Episcopul Antim Nica. A fost hirotonit apoi, în 1948, diacon şi în 1949 ieromonah, pentru Mănăstirea Vladimireşti. L-a hirotonit episcopul de Oradea, Nicolae Popovici, căruia i se asemăna prin râvna pentru Biserică şi intransigenţa faţă de puterea comunistă. Aceasta atitudine, de opozanţi ai regimului ateu, episcopul Nicolae Popovici a plătit-o cu înlăturarea din scaun şi moartea in condiţii umile, iar Părintele Ioan cu temniţa.
Timp de şapte ani, la Vladimireşti, Părintele Ioan a militat pentru o viaţă duhovnicească intensă, axată pe deasa împărtăşanie. Se întemeia pe Sfânta Scriptura şi Tradiţie, deşi unii l-au contestat, iar alţii l-au imitat fără discernământ.
Afluenţa mare a credincioşilor la Mănăstirea Vladimireşti şi mişcarea duhovnicească de aici n-au convenit puterii comuniste atee. Aşa a început persecuţia, cu propaganda împotriva pelerinajelor la mănăstiri, persiflarea actele de pietate ale credincioşilor, restrângerea drepturilor şi libertăţilor religioase. În aceste condiţii, Părintele Ioan a scris un memoriu adresat membrilor Sinodului BOR, în care, printre altele, întreba acuzator: "partidul are reprezentanţi în Biserică pe domnii împuterniciţi. Bisericii de ce nu i se acordă dreptul de a merge prin şcoli si in cazărmi, unde, sub masca atacării misticismului, se neagă credinţa în Dumnezeu? Oare asta este libertatea cultului şi metoda ideologică în R.P.R.? Categoric, nu! Aceasta este metoda cea mai perfidă de prigoană religioasă".
A fost rapid arestat, pe 30 martie 1955, şi caterisit, sub presiunea factorului politic. A urmat o ancheta dusă la Securitatea din Galaţi. Procesul s-a judecat şi sentinţa de condamnare la moarte s-a comutat în condamnare pe viaţă. A executat nouă ani şi jumătate, până în 1964, când au fost amnistiaţi deţinuţii politici. Îmbolnăvit grav la Galaţi, este dus la Văcăreşti. Si aici, ca şi la Galaţi, oficia tainic Sfânta Liturghie. Potirul era o cutiuţă de ebonită, iar vinul se aducea în sticluţe de vin tonic. A trecut şi pe la Penitenciarul Jilava, în drum spre Gherla, cu teribilul său comandant Goiciu. Apoi deţinuţii cei mai "periculoşi", după evenimentele din Ungaria, au fost transferaţi la Aiud, unde se ducea o campanie asiduă de "reeducare", folosindu-se mijloace de presiune psihice şi fizice. Dar Părintele loan n-a cedat, menţinându-şi convingerile şi credinţa. Intransigenţa sa l-a adus şi în "zarca" Aiudului, cel mai teribil loc de exterminare lentă, cu celule mici, întunecate şi umede. Mila lui Dumnezeu l-a ţinut pe Părintele loan în viaţă!
După amnistierea din 1964 s-a stabilit în Bucureşti, pentru a nu le crea probleme celor apropiaţi. In aceasta perioada frământată şi de ţinere sub observare de către Securitate, de mare ajutor i-a fost inginerul Maria Chichernea, actuala stareţă Cristina. În 1979 a scris un memoriu pe care l-a predat Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Antonie Plămădeală, care l-a prezentat Sfântului Sinod. Urmarea a fost ridicarea caterisirii pe data de 26 iunie 1979. A slujit apoi un an la Mănăstirea Cernica şi doisprezece ani la Mănăstirea Plumbuita din Bucureşti, până în 1989. În anul 1991, la propunerea IPS Andrei Andreicuţ a început o lucrare duhovnicească şi misionară, întemeind împreună cu Maica Stareţă Cristina Chichernea, o mănăstire la Recea, unde parohul satului, ridicase o bisericuţă. In 1993 a început construirea mănăstirii propriu-zise, iar in 1995, construirea bisericii. Unicitatea acestei biserici(care a fost sfinţită în 2003 ) constă în faptul că toată pictura este în mozaic.
Părintele Ioan Iovan de la Recea a trecut la cele veşnice pe 17 mai 2008. A trăit pentru Hristos, a suferit prigoană şi temniţă pentru Hristos, a murit pentru Hristos , cu Care să rămână în veci. Amin.
Printre amintirile mărturisitorului Ioan de la Recea se înscrie şi un episod pilduitor, în care smerenia şi iertarea creştină înfrâng ura şi bestialitatea unui gardian ateu:
"La Jilava am trăit cel mai intens sentiment că sunt preot. Intr-o zi am fost dus la fierărie, întrucât trebuia să fiu transferat la Gherla. Mi-am ales un lanţ din mulţimea celor aruncate de către un deţinut de drept comun. Apoi, l-am închinat şi l-am sărutat, gândindu-mă la patimile Sfântului Apostol Pavel. Recunosc că nu am făcut o alegere prea bună a lanţului. În loc să iau unul mai gros si mai lung, am preferat pe cel care mi s-a părut mai scurt şi mai uşor. Fierarul m-a prins şi mi-a aşezat piciorul pe nicovală, iar când a lovit niturile, metalul a muşcat cu sete din carnea vie a picioarelor mele - urme pe care le port şi astăzi. Echipat în acest fel şi cu cătuşe americane la mâini, am pornit înapoi spre celulă, cu înjurăturile obişnuite: "Mişcă, banditule!". La jumătatea drumului, atent fiind să-mi păstrez echilibrul, m-am pomenit deodată cu o lovitură cumplită în spate. Atunci, am simţit minunea - m-am dezechilibrat, dar nu am căzut. Mai mult chiar, am simţit forţa lui Dumnezeu, care m-a întărit să-mi păstrez cugetul netulburat de ură, şi i-am zis gardianului ce mă lovise: "Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Cristos să te ierte pe tine, fiule duhovnicesc, după nume, şi să-ţi şteargă toate păcatele, iar eu, nevrednicul preot duhovnicesc, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh". In momentul acela, am înţeles că sunt cu adevărat creştin şi preot. Făcusem dezlegarea din toata inima. Cel care m-a lovit a amuţit pe loc şi s-a dat speriat la o parte. Smerenia şi iertarea învinseseră ura şi bestialitatea."