Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

miercuri, 29 aprilie 2009

Despre pericolul unui « ataşament iraţional »

Când firea pătimaşă a omului îl atrage spre ceea ce experienţa dureroasă a vieţii m-a determinat să numesc un « ataşament iraţional », dacă acesta este lipsit de cunoştinţă duhovnicească şi de trezvie, ajunge « să iubească peste măsură », fiind apoi silit să lupte cu patima pentru că se sufocă, disperă şi de multe ori, ajunge să-şi dorească moartea.

Un mecanism implacabil ne transformă iubirea - nouă, celor trupeşti şi sufleteşti - într-o sursă de suferinţă, de chin necurmat, care ne face viaţa de neînţeles şi ne ucide, dacă nu aplicăm remediile potrivite:

1.cercetarea de sine permanentă, pentru a descoperi starea adevărată a sufletului, patimile lui , şi a le trata;

2.recunoaşterea lucidă a existenţei unei/ unor patimi, care trebuie tratate;

3.cunoaşterea mecanismului lor, pentru a le demonta şi combate;

4.sinceritatea deplină cu sine, cu alţii, când e cazul(Gândul ascuns e calea pe care pătrunde diavolul);

5.vorbirea cu Domnul, în locul frământării în sine, a vorbirii cu sine sau cu cel iubit;

6.rugăciunea şi plânsul, care curăţă de zgură sufletul;

7.lupta cu gândurile, pentru a nu le primi;

8.spovedania deasă

9.Sfânta Împărtăşanie.

Am observat de multe ori pe viu cum se manifestă patima aceasta: dorinţa irepresibilă de a vorbi – comunica des cu persoana iubită, de a şti ce face, gândeşte, simte, o dorinţă obsesivă; preocuparea permanentă de persoana respectivă; nevoia de a te şti iubit, acceptat măcar; neîncrederea că eşti iubit, acceptat, dorinţa de a ţi se confirma periodic iubirea. Situarea persoanei respective în centrul vieţii personale, fără vreun rival. Prezenţa continuă în minte a gândurilor despre ea, eventual a imaginilor. „Dialogul” interior cu ea sau cu aceste gânduri, pomenirea numelui ei, neputinţa de a mai săvârşi micile activităţi cotidiene cu râvnă; greutatea de a te concentra la rugăciune, absenţa oricărei dorinţe de a face vreo mişcare, letargia; tristeţea îndelungată şi crâncenă; sentimentul neputinţei; sentimentul descurajării; pierderea sentimentului că tot ce facem are un sens, sentimentul inutilităţii.

Comparând textele, mi-am dat seama că am descris din experienţă exact patimile pomenite de Sf. Ioan Casian : tristeţea, akedia, trândăvia/ lenea, de care pătimaşul ataşat iraţional de o persoană este, în final, conştient, dar pe care crede că le poate ţine sub control, în timp ce ele îl robesc pe furiş cu totul.

Dacă pătimaşul nu menţine legătura cu Dumnezeu necurmată, prin spovedania desluşită şi cinstită către duhovnic, astfel încât să-i dea remediile potrivite, el riscă să se cufunde în prăpastia celei mai negre deznădejdi. Teama sau ruşinea, dar şi nepriceperea de a spune cele ce se petrec în suflet au efecte catastrofale. El se trezeşte cuprins într-un cerc vicios din care nu poate ieşi singur, dar din care îl scapă Domnul, dacă strigă la El, dacă nu-şi pierde speranţa, sentiment care-l închide în mod primejdios în sine. Curând cade în neputinţa de a mai vorbi cu duhovnicul, în absenţa dorinţei de a-şi mărturisi neputinţa chinuitoare şi, mai grav, în absenţa dorinţei de a mai merge la Sfânta Biserică, de care se crede rupt definitiv şi irevocabil prin lipsa de control asupra patimii lui.

Are sentimentul că este un om terminat, că n-o să mai găsească nicăieri sprijinul salvator şi tot tipicul vieţii sale se schimbă. Letargia ia locul nevoinţei duhovniceşti, rugăciunea devine o povară sau un strigăt disperat şi neconvins după ajutorul şi mila lui Dumnezeu, în care nu mai crede. Frica iraţională îl ia în stăpânire împreună cu un duh de neputinţă care îi paralizează orice mişcare. Dacă Dumnezeu nu se îndură curând de acest suflet, el e distrus !

Aceasta nu e dragostea, ci deformarea ei de către patimă. Dacă reuşeşte să-şi recapete controlul şi stăpânirea de sine, dacă înţelege exact ce se întâmplă, situaţia este salvată. Se chinuie şi aşa, dar împotriva patimii, pentru iubire. În asemenea situaţie, cei apropiaţi e folositor să îl asculte, să îl înveţe, să îl înţeleagă şi să îl rabde cu iubire jertfelnică. Dacă nu se vindecă de patima aceasta, nu va putea iubi niciodată curat şi nu va afla liniştea.

3 comentarii:

  1. hmmm, as numi altfel starea asta. am reusit sa-i dau nume de curand. a iubi un om mai mult decat pe Dumnezeu. ce ciudat, cand esti indragostit sau in relatii de prietenie/ parinte-copil, te poate pacali chiar dorinta ta de a iubi pe aproapele tau. si crezand ca iubesti pe aproapele tau, de fapt pierzi din vedere masura: sa nu iubesti pe nimeni altcineva mai mult decat pe Domnul.. e grea calea cea spre Domnul.
    ioana

    RăspundețiȘtergere
  2. Da! Spinoasa...amagitoare, cum ai zis...

    RăspundețiȘtergere
  3. Orice patima are un anumit timp . As zice ciclic Vine . Pleaca . Iar revine . Uneori mie mi se pare cu mult mai grea "patima" indiferentei fata de partener . Plictisului de el si fizicul lui . De el si gesturile lui . Sau ticurile . Sau gandirea lui . Efervescentei de inceput , cand plimbarile , cautarile privirii si nesatul de a fi mereu aproape se transforma in curand in ceva sec. Dar toate trec . Si revin . De aceea NADEJDEA este una din marile virtuti . Toate le nadajduim....

    Cu pretuire , I.

    RăspundețiȘtergere