"Trebuie să mă duc şi să arăt lumii întregi că sunt creştin. Asta nu-i ceva ce trebuie să ascunzi. Pot să ascund metaniile pe care le fac acasă, posturile, pe care le ştiu numai eu şi Dumnezeu, dar să mă duc la biserică e o fală a mea, e ca o mândrie. Mă duc şi arăt omenirii întregi că sunt creştin-ortodox."
(Stareţul Dionisie)
« Să fii curios să înveţi cele duhovniceşti, nu curios faţă de cele lumeşti. Acelea nu ne interesează pe noi, că sunt politice. Politica nu ne trebuieşte nouă. Noi suntem oameni duhovniceşti, capii sufletelor atâtor oameni. Vedeţi ? Suntem curioşi să învăţăm Adevărul, pentru că oricât de înţelept ai fi, dacă nu citeşti sfintele cărţi, învăţăturile Sfinţilor Părinţi, de la Sfinţii Apostoli, de la Sfinţii Prooroci, de-acum eşti slab. Acolo să fim curioşi. Cât se poate să le învăţăm pe acelea, că sunt adevărul adevărat. Cele lumeşti, politice nu ne sunt de folos nouă, Ortodoxiei.
Noi avem drumul nostru, pentru că Sfinţii Părinţi spun : « Poilticienii totdeauna sunt mincinoşi. Una-ţi vorbesc şi alta fac. ». C-aşa-i politica – cum să te convingă pe tine să te înşele, şi dacă nu poate, de-acuma cu războiul. De aceea noi, persoanele bisericeşti, să nu ne amestecăm mult cu cele lumeşti, adică să fim curioşi ce s-a întâmplat în războiul cutare, ce-au vorbit între dânşii aceia care s-au bătut şi altele. Acestea-s lucrurile lor, dar noi să citim tot ceea ce ne învaţă Biserica, că avem multe, multe cărţi duhovniceşti care ne pot povăţui spre Adevăr. Nu-i alt adevăr pe faţa pământului decât Biserica. Numai Mântuitorul nu face greşeală şi numai El spune adevărul. Numai Biserica spune adevărul, oamenii politici spun întotdeauna minciuni.”
Stareţul Dionisie, Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos
Sinodul s-a deschis oficial la Niceea, in 20 mai 325 si a durat pana la 25 august acelasi an.
La sedinta deschiderii oficiale si la cea de inchidere a asistat insusi imparatul Constantin cel Mare. Sedintele oficiale ale Sinodului s-au tinut in sala de receptie a palatului imperial din Niceea, sub presedintia episcopilor Eustatiu al Antiohiei (324-330) si Alexandru al Alexandriei (313-328).
Parintii intruniti la Niceea au respins invatatura lui Arie si au condamnat-o.
Între cei 318 se aflau nume mari de părinţi ca: Sf. Nicolae din Mira Lichiei, Sf. Spiridon al Trimitundei, Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Epifanie al Salaminei, Cuv. Pafnutie cel Mare,…etc, mulţi dintre ei purtând pe trupurile lor urmele încă nevindecate ale persecuţiilor.
Continuare la: http://www.schituldarvari.ro/blog/?p=459
Sâmbătă[Fapte 20, 7-12 ; In. 14, 10-21] « Şi dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu o voi face ». O, ce făgăduinţă mângâietoare ! Dar puţini se folosesc de ea... Arareori o păstrează cineva în minte. Sunt unii care de fel nu o înţeleg şi nu o primesc. De ce asta ? Fiindcă nu-L iubesc pe Domnul şi nu plinesc poruncile Lui. Această necredinţă a inimii faţă de Domnul le taie orice îndrăznire de a se întoarce către Dumnezeu cu vreo cerere, tocmai cum sluga netrebnică nu cutează să vină la stăpân cu vreo rugăminte, ştiind că n-a fost vrednică de nicio milă. Rugăciunile rânduite le citesc, iar în ele sunt cereri foarte mari ; pe de altă parte, aceste rugăciuni sunt doar citite, iar simpla citire, precum se ştie, este departe de a fi rugăciune şi cerere. Nu poţi sta înaintea Domnului cu rugăciune adevărată şi a înălţa cerere către Dânsul fără a-Ţi îndrepta conştiinţa faţă de El.
« De vreme ce pruncul nu creşte la vârsta bărbăţiei, fără de hrană trupească, cu mult mai mult sufletul nu poate ajunge la desăvârşire, fără hrană duhovnicească. Si precum zic înţelepţii cei din afară, că trei lucruri trebuie avute în vedere la prunc: întâi, cel ce hrăneşte, al doilea cel ce se hrăneşte şi al treilea ceea cu care se hrăneşte. Cel care hrăneşte este sufletul, cel hrănit este trupul însufleţit, iar aceea cu care se hrăneşte este hrana.
Astfel, zice Gavriil al Filadelfiei, se întâmplă şi la renaşterea cea duhovnicească: "Este cel ce se hrăneşte, adică omul renăscut prin botez; cea cu care se hrăneşte, Preacuratele Taine şi cel ce hrăneşte, dumnezeiescul Har, care preface pe acestea în Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru". De aceea zice şi Marele Vasile, că cel ce s-a născut prin Botez trebue să se hrănească cu împărtăşirea Dumnezeieştilor Taine (Cuvântul 8 despre Botez).
Iar dacă se împărtăşesc fiind păcătoşi, apoi nu trebuie să se împărtăşească nici la patruzeci de zile, şi nici o dată pe an, precum zice Ioan Gură de Aur: "Aşa cum cel ce are conştiinţa curată trebuie să se împărtăşească în fiecare zi, tot aşa şi cel aflat în păcate şi nepocăit nu-i este de folos nici în sărbătoare să se împărtăşească. Căci dacă ne împărtăşim cu nevrednicie, chiar dacă şi numai odată pe an ne-am împărtăşi, nu ne eliberăm de păcate prin aceasta, ci mai ales mai mult ne osândim, pentru că nici atunci nu ne împărtăşim curat. De aceea vă rog pe toţi, nu vă împărtăşiţi simplu, aşa cum s-ar întâmpla, Pentru că este sărbătoare. Nu!"
Si iarăşi în alt loc zice tot el: "Deoarece nici preoţii nu cunosc pe toţi păcătoşii care se împărtăşesc cu nevrednicie, Dumnezeu de multe ori îi descopere şi îi predă ca să fie pedepsiţi de satana. Deoarece când se întâmplă oamenilor boli, necazuri, calamităţi şi nenorociri şi alte asemenea rele, din această pricină vin, Pentru că se împărtăşesc cu nevrednicie. Si aceste pe care le-am zis, le arată Pavel zicând: De aceea adică, Pentru că se împărtăşesc cu nevrednicie, sunt mulţi bolnavi şi mulţi mor. Si cum, îmi răspundeţi, pentru că ne împărtăşim numai odată pe an? Dar aci este răul că nu vă gândiţi la vrednicia împărtăşaniei, la curăţia sufletului, ci o socotiţi la lungimea vremii şi aceasta o socotiţi că este evlavie, adică a nu se împărtăşi cineva des. Si nu ştii că şi numai odată pe an dacă te împărtăşeşti cu nevrednicie îţi vatămi sufletul şi dacă te împărtăşeşti cu vrednicie, des, te foloseşti.
Nu este îndrăzneală şi obrăznicie a se împărtăşi cineva des, ci împărtăşirea cu nevrednicie, chiar dacă şi numai odată pe an. Iar noi suntem atât de ticăloşi şi nepricepuţi că tot anul facem păcate şi nu ne străduim să ne curăţim de ele şi socotim că este de ajuns pentru curăţirea noastră să nu ne împărtăşim des şi să îndrăznim cu ocară împotriva Trupului lui Hristos. Să ne gândim că cei ce au răstignit pe Hristos, numai o singură dată L-au răstignit; şi Pentru că numai o dată L-au răstignit, au făcut un păcat mai mic? Si luda numai odată L-a vândut, şi pentru aceasta nu s-a osândit? Nu este aşa, nu! »
Sursa : http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/sf_nicodim_aghioritul-deasa_impartasire.htm
"Toate cele protivnice celor spuse până acum, le pricinueşte creştinilor împărtăşirea ce rară. Pentru că cel ce întârzie să se împărtăşească, nu face nici o pregătire, nu este atent, nu are atentă păzire despre gândurile rele. Pentru că amânarea îl face să cadă în lenevire şi să i se răcească căldura evlaviei şi a dumnezeeşti dragoste. Indelungarea vremii îl face să se poarte în viaţă cu neglijenţă şi nepăsare, să nu aibă teamă în suflet, sfială în simţuri şi pază a mişcărilor lor, face deslegare deplină la mâncare şi la vorbă, la necuviincioase priviri şi auziri şi se face ca un cal, care neavând frâu alunecă în prăpastia tuturor păcatelor. Că este adevărat că toate acestea urmează celor ce întârzie să se împărtăşească, o vedem noi înşine din cele ce ni se întâmplă de fapt în fiecare zi.
Cei care fiind vrednici, pe cât este cu putinţă, întârzie să se împărtăşească, mă mir cum pot dobândi sfinţenia şi harul de la Sfintele Taine, după cum a zis Cabasila, pe care l-am pomenit mai înainte. Cum pot să domolească văpara patimilor, când nu se împărtăşesc cu preacuratele Taine, care izgonesc toată neputinţa, amorţesc războiul sălbatec al trupului şi omoară patimile, precum zice Sfântul Kiril. Cum pot să-şi curăţească mintea? Să-şi lumineze cugetul? Să-şi înfrumuseţeze puterile sufletului, dacă nu se împărtăşesc cu Trupul şi cu Sângele Domnului nostru, care este adevărata curăţie, adevărata frumuseţe, luminarea cea adevărată şi bunul neam al sufletului, precum a spus mai înainte dumnezeescul Gură de Aur? Sau cum este cu putinţă să fugă de faraonul cel de gând, de Egipt, de amarul şi prigonitorul păcat, dacă nu sunt pecetluiţi şi însemnaţi cu cinstitul Sânge al lui Hristos, precum a zis mai înainte Sfântul Grigore Teologul? Sau cum să aprindă în inima lor dumnezeeasca dragoste, bucuria duhovnicească, dumnezeeasca pace şi pe celelalte roade şi harisme ale Sfântului Duh, fără să se împărtăşească cu Trupul şi cu Sângele preaiubitului Fiu al Tatălui şi deofiinţă cu Duhul Sfânt, Care este bucuria şi pacea noastră, după Sfântul Apostol şi izvorul tuturor bunătăţilor?Eu mă spăimânt şi nu mă pricep cum creştinii din vremea noastră pot prăznui duminicile şi celelalte sărbători de peste an şi să se bucure duhovniceşte cu bucuria cea adevărată, dacă nu se împărtăşesc adesea cu dumnezeeasca împărtăşanie şi în ce constă sărbătoarea şi prăznuirea lor?Aşa dar cu adevărat cei care nu se împărtăşesc des se lipsesc (o, ce nenorocire!) de toate aceste bunătăţi cereşti şi dumnezeeşti, dar totodată sunt şi călcători ai poruncilor şi stăpâneştilor hotărîri ale Domnului, precum am spus, ale canoanelor apostoleşti şi sinodale şi încă şi ale tuturor sfinţilor locali, precum am arătat pe larg mai înainte. Aceştia, prin întârzierea la împărtăşire, îngăduie şi dau loc diavolului să-i arunce în tot felul de păcate şi în multe alte ispite, precum zice dumnezeescul Kiril al Alexandriei: "Cei ce se îndepărtează de Biserică şi de Sfânta împărtăşanie se fac vrăşmaşi lui Dumnezeu şi prieteni ai diavolului. Si dumnezeescul Gură de Aur zice: "Ca nu cumva rămânând departe prea multă vreme de împărtăşirea Ta, să fiu prins de lupul cel înţelegător" (Rugăciunea la Sfânta împărtăşanie). Adică: de aceea, Doamne, mă apropii adesea de Sfintele Taine şi mă împărtăşesc, Pentru că mă tem ca nu cumva îndepărtându-mă multă vreme de Sfânta Ta împărtăşire, să mă găsească lupul cel înţelegător gol de harul Tău şi să mă omoare. Iar cuviosul Paladie povesteşte despre Avva Macarie Egipteanul că, vindecând pe femeea aceea, care din lucrarea diavolului apărea oamenilor ca o iapă, i-a dat acest sfat şi i-a zis: "Femee, niciodată să nu te lipseşti de împărtăşirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos, ci să te împărtăşeşti adeseori, deoarece această lucrare diavolească te-a ajuns, Pentru că nu te-ai împărtăşit de cinci săptămâni şi de aceea a putut diavolul să te ispitească". Deasemenea şi dumnezeescul Gură de Aur, în ziua în care a fost hirotonit, vindecând un îndrăcit, l-a sfătuit să meargă adeseori la Biserică şi la Sfintele Taine, cu post şi cu rugăciune ca să nu-l mai ispitească diavolul. Tot aşa şi Simeon Metafrastul scrie în viaţa unui sfânt: Un om oarecare având un drac necurat, pe neaşteptate a sărit în mijlocul bisericii şi căzând jos scotea spune din gură şi îi atârna afară din gură limba. Deci cei ce se găseau de faţă, văzând această privelişte, rugau fierbinte pe acel dumnezeesc suflet al lui Hrisostom să roage pe Dumnezeu ca să-l vindece. Atunci sfântul i-a zis să se apropie şi privindu-l cu iubire şi binecuvântându-l cu mâna şi chiemând numele Sfintei Treimi, a poruncit diavolului să iasă. Si îndată, o, minune, cuvântul s-a făcut faptă şi omul s-a eliberat indată de cumplita îndrăcire. Apoi ridicându-l pe el Sfântul, l-a sfătuit să meargă adeseori la Biserică şi la Sfânta împărtăşire şi să se îndeletnicească cu postul şi cu rugăciunea. Deoarece astfel făcând, i-a zis, nu vei mai fi ispitit de vrăşmaşul şi nici nu vei mai fi prins în drăceştile curse şi capcanele lui.Aţi auzit, fraţilor, că cei ce nu se împărtăşesc des, ci se depărtează de Sfintele Taine, câte rele pătimesc? Aţi auzit că se îndrăcesc şi se schimbă în chip de dobitoace necuvântătoare, aşa cum în vechime împăratul Nabucodonosor a fost prefăcut în bou. Si cu dreptate pătimesc aşa deoarece putând să devină din oameni, dumnezei prin har, cu deasa împărtăşire dumnezeească, ei nu voesc, ci se îndepărtează de Dumnezeeasca împărtăşire, pierzând şi forma omenească pe care o au şi se preschimbă în animale necuvântătoare şi se predau în stăpânirea diavolului, precum zice Psalmistul: "Iată că cei ce se depărtează de Tine, vor peri" (ps. 72,27). Adică: O, Doamne, iată că pier desăvârşit, cei ce se depărtează de Harul Tău! Nu mai spun că dacă va veni fără de veste moartea peste cei ce amână împărtăşirea şi-i va găsi nepregătiţi, fără Sfânta Cuminecătură, ce au să facă, ticăloşii? Cum vor putea trece liberi pe la drăceştile vămi ale văzduhului? Ce frică şi ce cutremur va trăi sufletul lor? Pe câtă vreme, cu deasa împărtăşire puteau să fie slobozi de toate acestea, precum mai înainte a zis dumnezeescul Hrisostom. Milostiv fii, Dumnezeule! Deci, fraţilor, dacă împărtăşirea rară ne produce atât de mari şi nespuse nenorociri, iară deasa împărtăşire ne dărueşte atât de înalte, de mari, atâtea bunătăţi cereşti şi mai presus de fire, atât în viaţa pământească, precum şi în cea viitoare, de ce întârziem aşa de mult ca să ne împărtăşim? De ce nu ne gătim cu cuvenita pregătire să ne împărtăşim cu Dumnezeeştile Taine, dacă nu putem în fiecare zi, măcar în fiecare sâmbătă şi duminică şi în fiecare sărbătoare? Ar trebui cu mare bucurie să alergăm adesea la Sfânta Masă şi să ne împărtăşim cu Preadulcele nostru Iisus Hristos, Care este viaţa noastră, suflarea, existenţa şi toată nădejdea şi mântuirea noastră? Ca să fim dea-pururi uniţi şi nedespărţiţi de El şi în viaţa aceasta şi în cealaltă. Pe când nouă ne place şi avem mare bucurie dacă întârziem şi ne depărtăm de El. Dacă cineva ne-ar opri şi numai o zi dela masa cu bucatele cele trupeşti, ne întristăm, ne turburăm şi ni se pare că est un mare rău; iar dacă ne lipsim cu totul de cereasca masă a Dumnezeeştilor Taine, o zi, şi două şi luni întregi, nu o socotim lucru rău. O, ce nesocotinţă au creştinii de acum întru cele trupeşti şi cele duhovniceşti! Devreme ce pe acelea le îmbrăţişează cu toată dragostea, iar pe acestea nici nu le doresc. Mulţi creştini iubitori de Dumnezeu cheltuesc mulţi bani, rabdă multe osteneli, se primejduesc mult pe mare şi pe uscat, numai să meargă la Ierusalim ca să se închine la mormântul cel de viaţă dătător al Domnului şi la celelalte sfinte Locuri şi ca să aibă mândria să se numească închinători ai acestor sfinte locuri. Mulţi auzind că în cutare loc depărtat se află sfinţitele moaşte ale unui sfânt, aleargă cu multă râvnă să li se închine, ca să ia har şi sfinţenie. Dar ca să se împărtăşească cu Precuratele Taine şi să se învrednicească să se bucure nu numai de mormântul cel de viaţă făcător, nu numai de sfintele Locuri şi de moaştele sfinţilor, ci de împăratul tuturor şi de Sfântul Sfinţilor, au puţină dorinţă sau nici nu-i înteresează. Ca să se ducă la Locurile Sfinte cheltuesc bani, străbat drumuri lungi şi rabdă multe primejdii. Pe când, ca să se împărtăşească, nu trebue nici bani să cheltuiască, nici departe să umble, nici să se expună la primejdii. Ajunge numai dă facă o spovedanie cu inimă înfrântă, cu împlinirea canonului şi pregătire, şi îndată pot să se bucure şi să devină un trup şi un sânge cu Hristos. Si cu toate aceste înlesniri, iarăşi toţi se lenevesc să o facă, toţi se lipsesc dintr' odată.
O, fraţilor, dacă am vedea măcar odată cu ochii gânditori ai sufletului, de cât e înalte şi de mari bunătăţi ne lipsim neîmpărtăşindu-ne des, atunci cu adevărat ne-am strădui din toate puterile să ne pregătim şi să ne împărtăşim, dacă se poate, în fiecare zi Deci, dacă până acum am fost atât de neglijenţi faţă de Sfânta împărtăşanie, de acum încolo, vă rog din adâncul dragostei frăţeşti, să ne trezim din somnul cel greu al lenevirii şi să ne sârguim cu râvnă. Si dacă cineva din cei ce au duhovniceasca putere ar vrea să ne împiedece de la acest lucru plăcut lui Dumnezeu, noi să nu ne răcim îndată căldura râvnei noastre şi să nu ne turburăm. NU, ci căzând să sărutăm ca şi desfrânata aceea picioarele lui şi să stăruim bătând la uşă şi cerând îngăduinţă. Si cu adevărat, nu cred să se găsească vreodată un aşa de împietrit la inimă, care văzând râvna cea fierbinte, pe care o avem faţă de Sfânta împărtăşanie, să ne oprească. Ci sunt încredinţat că oricât de împietrit ar fi, oricât s-ar teme de reaua obişnuinţă care l-a stăpânit, îşi va pleca inima să ne îngădue să facem ceea ce dorim."
http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/sf_nicodim_aghioritul-deasa_impartasire.htm
« Mândria este arma cea mai puternică a satanei, care ne doboară pe mai toţi. De ce ? Fiindcă duhul cel rău ştie că din cauza mândriei a căzut.. Acuma el, din frageda vârstă, bagă înălţarea minţii în inima fiecărei vietăţi omeneşti, fie copilă, fie copil. Şi dacă părinţii n-au grijă să-l sfătuiască pe copil cum trebuie să se poarte, de-acuma îi dau voie să facă orice, până când, de mic copil, intră în sufletul lui mândria. După ce se instalează mândria, când creşte mare, intră în el patima egoismului. Dacă reuşeşte ispititorul să bage în sufletul fiecăruia dintre noi egoismul, de-acuma se dă la o parte, căci toate cele rele le faci tu singur. Dar să ne rugăm la Dumnezeu, pentru că « inima smerită Dumnezeu nu o va urgisi ». Trebuie să trăim cu smerenie. Dacă avem smerita cugetare, suntem apropiaţi de Dumnezeu ; dacă avem înălţarea minţii, suntem în braţele satanei »
Stareţul Dionisie, Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos
“Sunt păcătos. Fac ce pot, dar sunt păcătos”. Acesta e cel mai puternic cuvânt care îl atrage pe om către bunătatea lui Dumnezeu, că se cunoaşte aşa cum e.”
Stareţul Dionisie
Părintele Dionisie Ignat s-a născut în 22 septembrie 1909 în comuna Vorniceni din judeţul Botoşani, într-o familie de ţărani cu opt copii. La botez a primit numele Dumitru. Ajunge la muntele Athos în 1926, urmându-l pe fratele său, Gheorghe, de care era foarte apropiat. IÎn 1927, Dumitru este tuns călugăr luând numele Dionisie. Este făcut ieromonah în 1937 şi duhovnic în 1945. Bucurându-se de sfaturile unor monahi sporiţi a devenit unul din cei mai experimentaţi părinţi duhovniceşti din Sfântul Munte şi pilda de simplitate, iubire şi smerenie pentru călugării români, greci sau de alte neamuri, dar şi pentru miile de pelerini veniţi din întreaga lume la Colciu, ca să găsească linişte sufletească şi sfat duhovnicesc. După ce a orbit în 1994, părintele Dionisie a trecut la cele veşnice in 28 aprile/11 mai/2004, la vârsta de 95 de ani, dintre care 78 de ani petrecuţi la Sfântul Munte.
"Avem cinstea şi binecuvantarea deosebită să-l găzduim în Schitul Colciu pe unul dintre sfinţii de astăzi, pe părintele Dionisie, român. Părintele Dionisie este un om al smereniei prin excelenţă. Acest om este de mulţi ani orb şi ori de câte ori îl întâlnesc îmi spune: Sunt orb pentru păcatele mele. Odată m-a chemat printr-un ucenic de-al dânsului să merg să-l spovedesc urgent. Care credeţi că era păcatul care l-a determinat să ceară cu atâta urgenţă spovedania? Ce credeţi că îmi spune? Părinte, sunt orb pentru păcatele mele şi uneori neputinţa de a vedea îmi provoacă o oarecare suferinţă lăuntrică şi acest lucru nu îmi place şi am vrut să mărturisesc." (Egumenul Efrem al Mănăstirii Vatopedu, Conferinţa de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, 2002)
"Despre viaţa şi învăţăturile părintelui Dionisie s-ar putea scrie mii de pagini. E suficient să spunem că la înmormântarea lui, pe 12 mai 2004, s-au adunat foarte mulţi monahi, preoţi şi diaconi, numărul călugarilor fiind mai mult de 200. Printre cei care au fost prezenţi la funeraliile Bătrânului Dionisie s-a numarat şi moştenitorul Coroanei Britanice, prinţul Charles." (Din "La umbra Bătrânului Dionisie", Ziarul de Mureş, 20-26 iunie 2005)
"A fost părintele multor călugari din Sfântul Munte şi al multor oameni din afară, sfătuitor, de o simplitate cu totul şi cu totul deosebită, dar care, bineînţeles că s-a făcut cu mare uşurinţă organ al cuvântului lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e simplu şi prin organele simple grăieşte cu uşurinţă." (P.S. Siluan Marsilianul, din conferinţa "Taina ascultării pentru omul contemporan", 16 noiembrie 2005)
http://www.crestinortodox.ro/diverse/69767-parintele-dionisie-ignat-de-la-colciu
În procesul de curăţire a patimilor prin virtuţi un rol deosebit îl împlineşte Sfânta Euharistie, instituită de Mântuitorul Hristos pentru a ne oferi viaţa cea veşnică. Harul care vine prin Sfintele şi mântuitoarele Taine este focul care curăţa de toată întinarea. Cum se spune în rugăciunea de mulţumire a Sf. Vasile cel Mare, Hristos ne-a dăruit de viaţă făcătoarele Taine : „spre binefacerea şi sfinţirea sufletelor şi a trupurilor noastre”[1], iar rostul lor este de a tămădui sufleteşte şi trupeşte, de a lumina « ochii inimii », a îndepărta pe vicleanul diavol şi a întări omul „spre credinţă neînfruntată, spre dragoste nefăţarnică, spre paza poruncilor Tale, spre adăugirea dumnezeiescului Tău har şi spre dobândirea împărăţiei Tale”. Hrănindu-se cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al lui Hristos, creştinul primeşte puterea de a lupta contra patimilor. Sf. Simeon Metafrastul, într-o altă rugăciune de mulţumire, Îl invocă pe Mântuitorul cu aceste cuvinte de implorare : „să nu mă arzi, făcătorul Meu, ci mai vârtos intră în alcătuirea mădularelor mele şi întru toate încheieturile, în rărunchi şi în inimă, şi arde spinii tuturor păcatelor mele ; curăţeşte-mi sufletul ; sfinţeşte-mi gândurile şi oasele ; numărul deplin al celor cinci simţuri îl luminează, peste tot mă pătrunde cu frica Ta ; pururea mă acoperă şi mă apără şi mă păzeşte de tot lucrul şi cuvântul pierzător de suflete; curăţeşte-mă, spală-mă şi mă îndreptează, înţelepţeşte-mă şi mă luminează ; arată-mă locaş numai al Duhului Tău şi să nu mai fiu sălaş păcatului, ci Ţie casă, prin primirea Împărtăşaniei”[2]. Este o rugăciune care pune în valoare toate aspectele lucrării ce se săvârşeşte prin intermediul Sfintei Euharistii pentru înduhovnicirea omului.
Ştiind cât de binefăcătoare este această Sfântă Taină, Părintele Paisie a stăruit să se administreze creştinilor, dar cu discernământ şi cu respectarea Sfintelor Canoane ale Bisericii. Ca să înlăture orice speculaţii , Părintele a precizat că „nu deasa împărtăşanie ne duce la desăvârşire”, iar „râvna unora pentru deasa împărtăşanie este semnul slăbirii credinţei şi al mândriei, iar nu semnul sporirii duhovniceşti”[3].În contextul vieţii duhovniceşti a creştinului, întâi este necesară pocăinţa cu lacrimi, urmată de părăsirea păcatelor, nevoinţa purificatoare şi împlinirea poruncilor: „Numai după ce facem toate acestea ne putem împărtăşi mai des, aşa cum arată Sfintele Canoane şi Tradiţia Bisericii. Altfel cum să primeşti pe Domnul cerului şi al pământului în casă când sufletul tău este necurat, nespovedit, robit de patimi şi mai ales plin de mândrie ?”[4]
A ţine calea împărătească sau de mijloc, adică a nu împărtăşi credincioşii « nici prea rar, dar nici prea des », este cel mai bine, consideră Părintele Paisie. Din experienţa sa îndelungată, le-a recomandat duhovnicilor să fie foarte atenţi cui şi cum dau Sfânta Împărtăşanie, „că mare răspundere avem înaintea lui Dumnezeu”, „Să cumpănim între asprime şi iertare, între scumpătate şi iconomie, iar unde nu ştim, sau în cazuri grele să întrebăm pe duhovnicii iscusiţi şi mai ales pe ierarhii noştri”[5]. A stăruit ca pe cei ce nu făgăduiesc să părăsească păcatele, să nu-i dezlege, iar „Celor ce sunt tulburaţi, certaţi cu cineva, descurajaţi, prea slabi, luptaţi de cugete trupeşti, care au judecăţi sau sunt blestemaţi de preoţi şi de părinţii lor, sau cred în vrăjitorie, şi mai ales care au făcut avorturi şi pază, sau au îndemnat şi pe alţii la aceste grele păcate de moarte”, să nu le dea îndată Sfânta Împărtăşanie, „că luăm foc şi noi şi ei”[6]. Cuviosul s-a referit la efectele negative asupra celor ce se împărtăşesc fără pregătirea cuvenită, adică părăsirea păcatelor, respectarea canonului vreme îndelungată, postirea, milostenia, metaniile şi rugăciunile, care să-l încredinţeze pe duhovnic că s-a pus începutul bun şi i se pot da Sfintele şi mântuitoarele Taine. Dumnezeu îl încredinţează tainic când este momentul potrivit să îl apropie de cele sfinte fără a fi în pericol să-i facă mai mult rău decât bine.
« Ştii prea bine ca şi creştin lucrurile care te vatămă, nu-i aşa ? Ei, să te osârduieşti să nu le faci. Ştii foarte bine şi faptele care te pot ajuta, faptele bune. Fă-le şi te mântuieşti cu ele. De aceea să te consideri ca şi cum ai fi într-un război, ca şi cum ai fi un soldat care te lupţi şi în dreapta şi în stânga să-l omori pe duşmanul tău, să nu-l laşi să dea înainte. Aşa şi noi creştinii, să ne luptăm cu patimile care ne vatămă, cu vrăjmaşul sufletelor, şi să ne osârduim să facem faptele cele bune.
Şi chiar dacă ne osârduim, omul e totdeauna neputincios, nu şi-ar putea împlini dorinţa, dar este Dumnezeu care ne ajută. Dumnezeu, dacă vede că aplecarea inimii tale nu-i falsă, atuncea ţi-ajută neapărat, e cu neputinţă să nu-ţi ajute. De multe ori întârzie să ne ajute ca să vadă hotărârea ta, osârdia ta. Dar dacă ne osârduim cu ajutorul lui Dumnezeu, bineînţeles, Dumnezeu ne ajută. »
Stareţul Dionisie, Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009
Prezentarea cărţii:
Notă : această carte de suflet folositoare mi-a fost recomandată şi dăruită spre lectură de către monahul Irineu, de la Mănăstirea Turnu(Prahova), un călugăr sfătos care a împlinit anul acesta, în februarie, 75 de ani. Dragostea faţă de mireni a părintelui se exprimă îndeosebi prin darul de cărţi duhovniceşti şi prin cuvântul de învăţătură pe care îl rosteşte la chilia sa, unde îi primeşte pe cei ce vor să aplece urechea spre binecuvâtata sa gură. Poate că uneori ni se pare aspru când ne vorbeşte despre nevoia de a face pocăinţă, ascultare şi voia lui Dumnezeu, fără teamă de oameni, fără să urmăm duhul ucigător al lumii, dar simţim că Domnul îi întăreşte cuvântul să ne trezească la realitate şi să ne îndemne să punem începutul cel bun.
Vineri[Fapte 19, 1-8; In. 14, 1-11]. ”De m-aţi fi cunoscut pe mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut”. Înseamnă că deiştii nu-L cunosc pe Dumnezeu, chiar dacă numele lor aminteşte de El(Deus-Dumnezeu ; de aici vine cuvântul deist) şi ei fac cugetări sofisticate despre dumnezeire. Dumnezeul Cel Adevărat nu poate fi fără Fiul şi nici fără Duhul Sfânt. Cel ce crede în Dumnezeu, dar nu-L mărturiseşte Părinte al Fiului nu crede în Dumnezeul Cel Adevărat, ci într-o născocire a lui. Adevăratul Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său, le-a dat oamenilor « puterea de a se face fii ai lui Dumnezeu », iar pe copiii Săi îi iubeşte şi orice rugăciune a lor o ascultă, de dragul Fiului. Drept aceea, cine are pe Fiul, are şi pe Tatăl ; cine nu are pe Fiul, nu are nici pe Tatăl. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Fiul şi nimeni nu primeşte ceva de la Tatăl decât prin Fiul. Afară de Fiul nu este cale către Adevăratul Dumnezeu, iar cel care visează o astfel de cale, rătăceşte.
(slv.)— se numeşte sfârşitul, dezlegarea sau încheiertea sărbătorii (a unui praznic împărătesc); începând de prin sec.IV, Biserica a stabilit obiceiul ca praznicele împărăteşti şi chiar ale unor sfinţi să fie sărbătorite într-un chip mai deosebit. De aceea, pentru pregătirea sufletească a credincioşilor, aceste sărbători sunt precedate de un timp de pregătire, de anticipare, numit pre-serbare sau înainte-prăznuire, iar după ziua stabilită a sărbătorii să fie şi o perioadă de continuare sau prelungire a serbării, numită după-serbare sau după-prăznuire; ziua cea dintâi a înainte-serbării este începutul sărbătoririi, iar ziua ultimă a după-serbării se numeşte, cu un termen slavon, odovania (otdania), adică sfârşitul, dezlegarea sau încheierea sărbătorii. În toată perioada pre-serbării şi a după-serbării, pe lângă slujba sărbătorii respective se adaugă cântări, rugăciuni şi lecturi în legătură cu praznicul respectiv, iar în ziua odovaniei praznicului, slujba se pune aproape la fel ca şi în ziua întâi a praznicului. Durata pre-serbării şi a după-serbării praznicelor împărăteşti variază după importanţa şi poziţia pe care o au în cadrul anului bisericesc (aşa cum se arată în Minee, Triod şi Penticostar). Astfel, pre-serbarea Naşterii Domnului ţine 5 zile, începând de la 20 decembrie, iar după-serbarea Naşterii ţine 6 zile, sfarşindu-se la 31 decembrie, când este odovania praznicului. Odovania învierii este cea mai lungă, ea se face în a şasea săptămână după Paşti; Schimbarea la Faţă (6 august) are odovania la 13 august; Adormirea Maicii Domnului (15 august) are odovania la 23 august ş.a.m.d.
http://www.dervent.ro/dictionar.php?dTitle=b2RvdmFuaWE=&dL=O
« Ştim ce trebuie să facem, dar nu facem », spunea Pr. Savatie într-o conferinţă.
Cum aş putea să nu-i dau dreptate ? Oare nu ştiu eu că trebuie multă rugăciune, dar o tot împuţinez ? Nu ştiu că la rugăciune e nevoie de atenţie şi zdrobire de inimă, dar citesc şirurile cu minte în altă parte şi inima împietrită ? Nu e oare clar pentru mine că mai mult îl mâhnesc pe Dumnezeu silind să isprăvesc rugăciunea cât mai curând pentru a mă întoarce la nimicurile zilnice ? Nu înţeleg eu că rup legătura cu Domnul şi mă arunc cu nepăsare de mântuirea mea în primejdia căderii în cursa vrăjmaşului ?
Nu simt eu dogoarea iadului binemeritat cum mă atinge din ce în ce mai stăruitor, dar mă arunc în flăcări neîmplinind poruncile dumnezeieşti ?
Nu am citit şi nu am auzit de atâtea ori că fără pocăinţă nu intră nimeni în Împărăţia lui Dumnezeu, dar « pocăinţa » mea este diluată de autojustificări ? Nu mi s-a lămurit deseori că numai părăsirea păcatului este rodul adevărat al pocăinţei, dar îl săvârşesc din nou, dovedind că n-am avut pocăinţă ?
Când pun înainte de voia lui Dumnezeu voia mea pot eu să susţin că n-am ştiut cât rău este ascuns în facerea voii proprii ? Pe cine vreau să păcălesc atunci când nu fac voia Lui cea atotsfântă ? Pe cine rănesc şi distrug ? Oare nu sufletul meu, care nu-mi aparţine, fiind dat mie de Dumnezeu şi având să răspund pentru el înaintea Domnului la Judecată ?
De ce uit că mă va măsura Domnul cu aceeaşi măsură cu care şi eu i-am măsurat aproapelui meu greşelile lui ? Că de nu iert, nu voi fi iertată ? Că, dacă cert, este pentru că am mândrie şi-mi închipui că sunt mai bună ca altul, cel greşit, şi mai înţeleaptă, în stare să-l învăţ ce-i bine şi ce-i rău ?
De ce nu-mi amintesc doar de ceasul morţii şi al judecăţii atotdrepte a lui Dumnezeu ?
De ce, primind Mărgăritarul cel Ceresc, nu mă înfior de uşurinţa cu care îl risipesc ?
De ce la Înălţarera lui Hristos nu mă cutremur de căderea mea ?
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit!
Tuturor celor care astăzi au simţit o lacrimă pe obraz şi un fior în inimă gândind la jertfa curată a martirilor şi mărturisitorilor credinţei în Hristos, să ne bucurăm, că mila şi rugaciunile lor au coborât în noi harul recunoştinţei !
Sursa imaginii: http://apologeticum.wordpress.com/2009/05/27/inaltarea-domnului-la-aiud-ne-cheama-mucenicii-din-inchisori-de-la-eroism-la-sfintenie/
Pr. Justin:
http://victor-roncea.blogspot.com/2009/05/inaltarea-domnului-la-aiud-acatistul.html
O prietenă bună m-a îndemnat discret şi politicos să-mi exprim părerile/ gândurile, să scriu ce cred, că restul se poate găsi şi citi şi pe alte bloguri. M-a cuprins o mică tristeţe şi am încercat să reflectez asupra cuvintelor ei. Răspunsul care mi s-a impus de către conştiinţă este acesta:
Nu-i atât de simplu!eu mă silesc să-mi ţin în frâu condeiul, că a scrie este o răspundere mare şi pot greşi mult, pot păcătui grav. Eu nu-mi pot permite să-mi spun opinia în prea multe probleme, ca să nu smintesc oamenii, prin neştiinţa mea. De aceea, chiar neinteresant fiind blogul, mă rezum la puţinul pe care îl scriu. Uneori mă mustră conştiinţa şi pentru acela. Să nu ajung judecătorul fraţilor mei, Doamne fereşte!
Şi nici despre mine nu pot scrie prea mult: m-aş da în mâinile diavolului sau i-aş face jocul! adică aş propaga gândurile pe care el mi le inspiră cu viclenie.
Atunci de ce mai scriu? pentru atitudine, ca mărturisire publică: sunt creştin, sunt ortodox, urmez învatatura Pr. Justin etc.
Imi cer iertare pentru dezamăgirea provocată cititorilor mei. Dar „a vorbi” despre convingerile tale prin intermediul cărţilor unor oameni e mai sigur, e un semn de onestitate.
Şi apoi, în prim-plan trebuie să fie şi să rămână mereu Mântuitorul Hristos, ortodoxia lăsată nouă de către Sf. Apostoli şi Sf. Părinţi. Deja faptul de a ţine un blog este o slăbiciune, o concesie făcută orgoliului meu, care nu poate să rabde să nu se afirme, cumva, în lume. De aceea, numai cu frică de Dumnezeu şi cu grijă multă se poate scoate la capăt această întreprindere personală cam temerară. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!
P.S. De nu va fi spre folos duhovnicesc, la ce să mai fie şi acest blog? Or, ce folos duhovnicesc poate fi în gândurile mele? Când ne vorbesc sfinţii, părinţii şi cuvioşii nostri, e cu totul altceva.
Îi mulţumesc prietenei mele pentru prilejul de a medita la o problemă într-adevăr importantă: distincţia între mărturisirea credinţei, necesară în veacul ecumenist, confuz şi amăgitor pe care îl străbatem, şi „mărturisirea” unei intense iubiri şi admiraţii de sine prin scris, pericol de care trebuie să se păzească cel ce pătrunde în vasta blogsferă ortodoxă.
Sursa imaginii: http://patratosu.wordpress.com/2007/03/21/
