Păcatele iubirii de sine

Prin urmare, maica tuturor relelor este iubirea de sine, din care izvorăsc mândria, trufia, semeţia, ura, zavistia, pizma, râvna cea mare spre rău, răutatea, ţinerea de minte a răului, dorinţa de răzbunare, vorbirea de rău, clevetirea, gluma, vorba deşartă, viclenia, iubirea de arătare, dorinţa de a plăcea oamenilor, slava deşartă, viclenia, minciuna, lăudăroşenia, făţărnicia, mila de sine, îndreptăţirea de sine, înălţarea de sine, preţuirea de sine, încrederea în sine, rezemarea pe sine, cutezanţa de sine, nesimţirea, împietrirea inimii, păcătuirea cu văzul, cu auzul, cu mirosul, cu pipăitul, cu imaginaţia, cu gândurile spurcate, cu gândurile necurate, închipuirea păcatelor, aducerea aminte de păcatele din copilărie, din tinereţe şi învoirea minţii cu ele.

Pe urmă vine înfumurarea, duplicitatea, încăpăţânarea, ironia, amărăciunea, înşelăciunea, împătimirea, neastâmpărarea, dorinţa de a plăcea altora, prefăcătoria, îngâmfarea, asprimea inimii, nemilostivirea către săraci, zgârcenia, neevlavia, nepocăinţa, neluarea aminte de sine, pierderea vremii mântuirii în deşert, rătăcirea cu gândul, răutatea, acedia, moleşirea dorinţei de a lucra fapta cea bună cu gândul, cu cuvântul şi cu lucrul.

Pe urmă vine a nu avea trezvia atenţiei şi paza minţii, iubirea de bani, iubirea de plăceri, iubirea de agoniseală, iubirea de lucruri nefolositoare mântuirii sufletului, mâhnirea, întristarea, descurajarea, împuţinarea de suflet, îndoiala în credinţă, nesuferirea, nechibzuinţa, nedreapta socoteală, nediscernământul.

Apoi vine a nu lucra după putere fapta bună(postul, rugăciunea, metaniile, privegherea, citirea Sfintelor Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi – lucrările duhovniceşti ale minţii, milostenia, munca binecuvântată şi celelalte fapte bune creştine).

Vine şi a nu cugeta la moarte, la Înfricoşata Judecată, la Slava Cerească a drepţilor şi la chinurile iadului.

*

Viaţa creştină autentică şi progresul duhovnicesc încep cu lepădarea de sine. În acest progres de înduhovnicire, creştinul este luptat cu tot ceea ce este pătimaş şi păcătos, pentru a practica şi a dobândi virtuţile creştine, singurele care pot aduce omului adevărata fericire. Plăcerea provocată de patimi este iluzorie, himerica, iar fascinaţia ei se sfârşeşte odată cu apunerea ei, lăsând în urmă un acut sentiment al nimicului, al zădărniciei tuturor eforturilor, atât de încordate, de dobândire şi păstrare a acestei plăceri, o durere sfâşietoare de a se fi terminat. Această « plăcere păcătoasă » trece ca umbra şi ca fumul şi se stinge la cea mai uşoară adiere a unui vânt potrivnic.

Opusul filavtiei[iubirii de sine] este lepădarea desăvârşită de sine şi de lume, în sensul descoperirii autenticului divin din acestea şi actualizarea lui în deplina asemănare cu Dumnezeu. Actul de renunţare sau de lepădare de sine este întotdeauna un act de pocăinţă, prin care omul îşi dă seama de căderea sa şi de efectele acesteia şi se hotărăşte ca în locul iubirii de lume şi de sine să aşeze iubirea de semeni şi de Dumnezeu.

Împotriva iubirii de sine, ascetica creştină ne recomandă nevoinţele şi ostenelile trupeşti şi sufleteşti, prin care se sting patimile : trezvia şi paza minţii şi a gândurilor, necontenita cugetare la moarte şi Înfricoşata Judecată, rugăciunea, închinăciunile şi metaniile şi binecuvântata muncă de obşte. Acestea conduc la dobândirea şi întreţinerea în sufletul nostru a smeritei cugetări. Cel ce s-a lepădat de iubirea pătimaşă, iraţională, de sine, se înalţă deasupra dragostei sensibile, lucrată prin simţuri, la iubirea naturală sau firească şi, pe măsura curăţirii şi smereniei sale, înaintează către adevărata şi harica dragoste dumnezeiască. »

Părintele Ioan de la Rarău, Duhul lumesc, Editura Panaghia, 2008, pp. 93-95.