« Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor ! »

Iertaţi-mă că în această sfântă zi voi aşterne câteva gânduri simple şi cam stângace despre întâlnirea cu Dumnezeu în biserica sa. Cu toată nefericita împrăştiere a minţii mele, o clipă m-a făcut să mă întorc în mine şi să constat: inima mea e moartă, nu tresaltă la apropierea Mântuitorului aşa cum a săltat Sf. Ioan ca prunc, în pântecele maicii sale, Sf. Elisabeta, când Preacurată Maică a lui Dumnezeu a venit la ea, purtându-L în mitrasul său pe Mântuitorul lumii, aşteptarea şi nădejdea tuturor !

Această dureroasă constatare mi-a smuls un suspin adânc şi m-a întristat, că am înţeles-o ca adevărată. Din împietrirea inimii, nu am cum simţi bucuria de a fi lângă Hristos şi mă întorc la falsele bucurii din lume.

Mărturisesc că, deşi Sf. Ioan îmi este drag şi nu ezit să-l chem atunci când am nevoie de ajutor tare, totuşi mă tem. Este singurul care, prin sfinţenia sa manifestată de la începutul vieţii(căci era plin de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale), îmi inspiră o evlavie plină de teamă şi sfială. Nu pot să-i strig numele fără să-mi închipui că sunt, ca Irodiada altădată, supusă mustrării sale drepte, pentru păcatele mele şi pentru puţina mea pocăinţă.

Sfântul Înaintemergător este cel care ne vesteşte : « Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor ! », iar eu sunt pustiul sufletesc care nu primeşte ploaia roditoare a pocăinţei.

Când mă rog lui nu ştiu să-i spun altceva decât : « Sfinte Ioane curăţă, arde din inima mea gunoiul patimilor ! », dar ele mă chinuie mai tare.

Cum a trăit Sf. Ioan şi cum trăiesc eu ? În lene, în comodităţi de tot felul, în pretenţii şi fumuri, în mândrie şi părere de sine...În gânduri rele şi necuvioase, în dorinţe care se împotrivesc voii lui Dumnezeu. Prietenul Mirelui, un om drept şi sfânt, născut din oameni drepţi, curaţi şi sfinţi care, auziţi, ţineau toate poruncile lui Dumnezeu ! Toate ! Numai privirea lui şi m-ar arde în întregime. În imaginaţia mea, toiagul pe care îl poartă cel dintâi dintre pustnicii lumii e o suliţă care mă străpunge în inimă, simbol al conştiinţei că sunt păcătoasă şi nu m-am îndreptat şi merit moartea, doar mila lui Dumnezeu ţinându-mă încă în viaţă.

Stau şi mă întreb de unde curajul meu de a-L numi pe Dumnezeu Tată ? De unde familiaritatea cu care mă adresez Lui ? Pe Dumnezeu niciodată nu L-am numit « Dumneavoastră », deci ştiu că fac parte dintre ai Săi. Dar săvârşesc cele potrivnice voii Sale şi mă primejduiesc iubindu-mă prea mult pe mine însămi şi măgulindu-mi egoismul.

Doamne, iartă-mă ! Părinte, primeşte-mă iar ! Ajută-mă, cu rugăciunile Sfântului Înaintemergător, să aflu calea către Tine !

Sursa icoanei: http://traditiaortodoxa.wordpress.com