"Hristos i s-a făcut lui hrană şi apă şi îmbrăcăminte şi veselie şi bucurie"

« Oare ce l-a întărit în credinţă, în smerenie şi în dragoste ? Virtuiţile cu care era deja înzestrat[...] Datorită sărăciei foarte mari din mănăstire s-a întărit stareţul în virtutea postului, încât nu numai că se îndestula cu hrană foarte simplă, dar şi în privinţa apei l-a întărit Dumnezeu, ca să poată bea numai sâmbăta şi Duminica.

Stareţul, având înlăuntrul sufletului său izvorul nesecat al vieţii veşnice, nu mai avea trebuinţă de apa aceasta. Hristos i s-a făcut lui hrană şi apă şi îmbrăcăminte şi veselie şi bucurie.

Chilia lui era o dărăpănătură fără geamuri, numai cu nişte obloane vechi care nu se închideau bine. În timpul iernilor grele zăpada ajungea la înălţimea de un metru şi frigul era de nesuportat. Atunci Stareţul aprindea focul într-o sobă mică din chilia sa îngheţată, mai mult pentru smerenia cugetului. Însă viscolul arunca zăpada prin crăpăturile obloanelor şi se depunea în cameră, pe jos, ca un covoraş alb.

Nu aveau nici lămpi, nici candele şi niciun confort în chiliile săracei mănăstiri.

« Luam o făclie, spunea Stareţul, şi citeam până dimineaţă toată Psaltirea ».

Aşa se încălzea robul lui Dumnezeu Iacov, cu focul care a încălzit şi încălzeşte pe toţi sihaştrii, pustnicii şi stâlpnicii.

« Îmi este de ajuns, cugeta Stareţul, că am acoperiş deasupra capului meu ; stâlpnicii nu aveau nici atât. Dacă eram pustnic într-o peşteră, aş fi avut condiţiile chiliei, aşa dărăpănată cum este aceasta ? Cu astfel de gânduri mă mângâiam.

Odată însă m-am îmbolnăvit foarte grav cu spatele, încât am căzut la pat. Am făcut atunci 80 de injecţii fără să simt niciun folos.

Văzând că din partea oamenilor este imposibil să primesc vindecare, m-am rugat Sfântului David să vină să mă vindece. Şi m-am rugat : « Sfinte al meu, te rog să mă ajuţi şi să mă vindeci. Dar să nu vii cu înfăţişarea ta, pentru că eu sunt om timid şi nu îndrăznesc să te văd. Vino cu înfăţişarea unuia din părinţii mănăstirii, a lui cutare sau a lui cutare. »

În acea vreme venise la noi un monah din Sf. Munte, de la Mănăstirea Sfântul Pavel, anume părintele Spiridon. În momentul în care am terminat rugăciunea, s-a deschis uşa şi a intrat Sfântul cu înfăţişarea acelui monah şi mi-a zis:

- Ce ai, Părinte Iacove?

- Ce să am, părinte Spiridoane, mă doare foarte tare spatele la mijloc şi nu pot să mă mişc.

Atunci mi-a zis Cuviosul :

- Cine sunt eu ? Părintele Spiridon. Doar ştii cine sunt, însă nu vrei să-mi rosteşti numele. Vino să te ajut. Ia stai pe şezut şi spune-mi unde te doare.

- Părintele meu, dacă puteam să stau, m-aş fi ridicat singur. Nu pot să mă mişc, i-am răspuns.

- Hai să te ajut eu, mi-a zis Cuviosul.

Şi m-am ridicat cu ajutorul lui, căci Sfântul s-a lipit cu spatele de spatele meu şi m-a sprijinit. Am înţeles atunci ce înseamnă să te sprijinească un spate bătrân şi sfinţit. Am înţeles harul sfinţeniei.

Atunci Cuviosul m-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci peste locul de la bazin unde mă durea. Acelaşi semn l-a făcut şi la ceafă, căci aveam şi dureri de cap. Imediat au trecut toate durerile. Nici urmă de boală, numai bucurie şi veselie.

Imediat, Sfântul a deschis uşa şi a ieşit afară. Atunci am început să mă osândesc pe mine pentru sfiala mea, că nu i-am făcut măcar o metanie de mulţumire. Am început să-i cânt măcar troparul."( Din volumul « Un stareţ sfânt. Fericitul Părinte Iacov, Egumen al Sfintei Mănăstiri « Cuviosul David », paginile 40-42)

Sursa icoanei:

http://ortodoxiesiviata.blogspot.com/2008/11/sfntul-cuvios-david-din-evia-nceptorul.html