Panagia Vlahernitisa

Cuvânt la prăznuirea Cinstitului Acoperământ al Maicii Domnului

În vremurile cumplite cele mai de pe urmă, cînd s-au înmulţit păcatele noastre, s-au înmulţit şi primejdiile asupra noastră, încât s-au împlinit cuvintele Sfântului Pavel, care zicea: "Primejdii de la tîlhari, primejdii de la rudenii, primejdii de la neamuri, primejdii în cetăţi, primejdii în pustiuri, primejdii pe mare, primejdii între fraţii cei mincinoşi" (2 Cor. XI, 26). Cînd cuvintele Domnului s-au împlinit: "Că se va scula neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri", când ne supără pe noi năvălirile cele de alt neam, războaiele cele dintre noi şi rănile cele purtătoare de moarte, atunci Prea Curata şi prea Binecuvântata Fecioară Maria, Maica Domnului, ne dă nouă Acoperământul spre apărare, ca din toate primejdiile să ne scape pe noi de foamete, de ciumă şi de cutremure să ne apere, de războaie şi de răni să ne acopere şi să ne păzească pe noi sub Acoperământul său nevătămaţi.

Despre acest lucru s-a făcut încredinţare în Constantinopol în împărăţia lui Leon cel Înţelept, împăratul cel drept credincios, întru prea slăvita biserică a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, cea din Vlaherna. După săvîrşirea cântării celei de toată noaptea, într-o zi de Duminică, în luna octombrie, ziua întâi, fiind de faţă şi mulţimea poporului la ceasul al patrulea din noapte, Sfântul Andrei, cel ce era întru totul al lui Hristos, şi-a ridicat ochii în sus şi a văzut-o pe Împărăteasa Cerului, pe Acoperitoarea a toată lumea, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, stînd în văzduh şi rugându-se, strălucind ca soarele şi acoperind poporul cu cinstitul său Omofor. Văzând aceasta Sfântul Andrei a zis către ucenicul său Epifanie: "Oare vezi, frate, pe Împărăteasa şi pe Doamna tuturor, care se roagă pentru toată lumea?" Iar el a răspuns: "O văd, sfinte părinte, şi mă înspăimânt".

Precum odată Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu a văzut pe cer un semn mare, o femeie îmbrăcată în soare, aşa şi Sfântul Andrei din biserica Vlahernei, cea asemănătoare cerului, a văzut-o pe Mireasa cea fără de mire îmbrăcată în porfiră ca soarele.

Semnul văzut de Sfântul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu închipuia pe Acoperitoarea noastră cea preamilostivă, care s-a săvârşit în acea vreme când a arătat tulburarea întregii făpturi: "Se făcură fulgere, glasuri şi tunete, cutremur şi grindină mare şi un semn mare s-a arătat pe cer - o femeie îmbrăcată în soare". Deci, pentru ce semnul acela care înainte închipuia pe Prea Curata Fecioară Maria nu s-a arătat mai înainte de fulgere, de tunete, de glasuri, de cutremur şi de grindină, când încă toate stihiile erau în pace, ci numai atunci când s-a făcut tulburarea cea înfricoşată a cerului şi a pământului? S-a făcut, pentru ca să se arate că Acoperitoarea noastră cea preabună, în vremea cea rea când năvăleşte nevoia asupra noastră, atunci vine în ajutorul nostru şi ne ocroteşte pe noi de fulgerele amăgitoarei deşertăciuni lumeşti, care nu strălucesc îndelung, de glasurile mândriei vieţii şi de cele ale slavei deşarte, de tunetele năpădirii năprasnice a vrăjmaşului, de cutremurul patimilor şi de grindina pedepsei celei de sus care năvăleşte asupra noastră pentru păcate. Căci, atunci când toate aceste primejdii ne supără pe noi, îndată, ca un semn mare, se arată Ajutătoarea cea grabnică a neamului creştinesc, păzindu-ne şi acoperindu-ne pe noi.

Acesta este semnul pe care l-a dat Domnul celor ce se tem de El, pentru ca ei să fugă din faţa arcului, căci în lumea aceasta suntem puşi ca un semn spre săgetare şi zboară asupra noastră săgeţile din toate părţile, unele din arcul vrăjmaşilor celor văzuţi, care îşi încordează arcul asupra noastră şi se laudă întru mândria lor, iar altele din arcul vrăjmaşilor nevăzuţi, încât noi ne jelim aşa: "Nu putem să suferim săgetăturile diavoleşti". Altele vin de la firea cea care se luptă asupra duhului, iar altele de la arcul mâniei şi îngrozirii celei drepte a lui Dumnezeu, despre care David zicea: "De nu vă veţi întoarce, sabia Sa o va luci, arcul Său l-a încordat şi l-a gătit pe el. Şi întru dânsul a gătit vasele morţii, săgeţile Sale celor ce se ard le-a lucrat ". (Psalm 7, 12)

Cu toate săgeţile acelea, ca să nu fim răniţi de moarte, ni s-a arătat nouă acel semn, ca să fugim din faţa arcului sub Acoperământul Preacuratei şi Prea-binecuvântatei Fecioare, cu al cărei Acoperămînt, apărându-ne ca o pavăză, ne ferim întregi de săgetări. Căci această apărătoare a noastră are o mie de paveze spre apărarea noastră, cum grăieşte către dînsa Duhul Sfânt: Ca turnul lui David grumajii tăi: o mie de paveze spânzură pe dânsul, toate săgeţile celor puternici.

Continuarea la :

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsoct/10-01-acoperamintul.html

Sursa icoanei: http://acoperamantulmaiciidomnului.blogspot.com/

Cuvântul zilei cu Părintele Arsenie Boca

Cât asculţi de Dumnezeu, atâta ascultă şi Dumnezeu de tine.

Filosofia unei sărmane gâze !

« Non multa, sed multum ! »

Mai slută judecată nici că e cu putinţă : Ce-ai zice de o albină care s-ar apuca să filozofeze cam astfel în faţa ştiubeiului : « Eu trebuie să adun miere din flori. Cea dintâi datorie a mea este să învăţ botanica, morfologia plantelor, fiziologia şi clasificarea lor în varietăţi, specii, genuri, familii etc. Dar, fiindcă în colindul meu de la floare la floare, întâlnesc şi fluturi, furnici şi alte vietăţi, trebuie să cunosc şi zoologia : să am o idee generală despre toată animalitatea. Însă animalele şi plantele sunt legate de scoarţa pământului, trebuie, deci, să studiez şi mineralogia, geologia, petrografia, paleontologia şi tot ce se leagă cu ştiinţa despre plăsmuirea litosferei. În sfârşit, fiindcă acest glob face parte dintr-un sistem  de corpuri cereşti, care umblă prin spaţiul infinit şi întunecat, cum rătăcesc licuricii noaptea,  trebuie să-mi arunc ochii şi spre astronomie, căci toate se ţin în lume şi despre toate trebuie să am o idee generală, înainte de a mă coborî la urdiniş cu o picătură de ceară sau de miere, trebuie sa cunosc filosofia cerii şi a mierii, pe temeiul cunoştinţelor adunate în ştiinţele exacte, începând de la matematici şi până la sociologie, unde se lămuresc raporturile cu proprietarul grădinii în care e aşezat ştiubeiul. Aceasta este numaidecât necesar... Deoarece, pentru a trăi viaţa, trebuie întâi să o înţelegi ; iar pentru înţelegerea fiecărui atom, ai nevoie de înţelegerea universului, - măcar în linii generale »

 

O, sărmană gâză ! Rău te-a sfătuit cine te-a sfătuit. Mare şi crudă bătaie de joc din partea cui te-a îndemnat să înconjuri universul când e să înconjuri ştiubeiul şi  să te opreşti pe cea dintâi floare, de unde să culegi ce trebuie vieţii tale şi tovarăşelor tale ! Ascultă-mă ! Să nu cumva să urmezi acest sfat că vei muri de un milion de ori, înainte de a fi făcut măcar câţiva paşi în genunea asta care se cheamă ştiinţă. Ca să aduni un pic de miere, poţi orişicând, dacă vrei. De aceea, îndată ce ţi-ai netezit aripile şi simţi că eşti în stare a pluti pe marea cea uşoară a văzduhului, dă-ţi drumul de la urdiniş în jos şi apoi fă-ţi vânt spre cea dintâi floare care îţi iese înainte ! O, dumnezeiasca plăcere a celui dintâi zbor !

Simion Mehedinţi Soveja, « Altă creştere – Şcoala muncii », Editura Rotonda, 2009.

Sursa foto : http://www.bookblog.ro/ce-este-bookblog/

Simion Mehedinţi : Şcoala – fără boală(fragmente)

"Ne-a intrat în minte că omului îi trebuie cultura generală –

adică să fie întâi filosof, după aceea om, care se apucă de ceva cu dinadinsul !"

Să zicem că am ajuns cu bine la etatea de 7 ani. Mama a isprăvit o bună parte din munca ei : copilul e voinic la trup, deştept la minte, iar inima lui e curată ca apa izvorului în care razele soarelui pătrund până în adânc[...] mama l-a păzit de vorbe rele, de minciună, de viclenie, sălbăticie şi alte păcate. Căci e ştiut : cum vorbesc şi cum lucrează cei mari, aşa gânguresc şi apoi vorbesc şi cei mici.[...] Acum vine rândul şcolii. Puii încep a se depărta de cuibul casei părinteşti...

Ce va deprinde copilul de la învăţător, noul lui tovarăş şi ajutător ?

Din capul locului, răspundem hotărât : are să înveţe ceea ce a învăţat  de la părinţii lui – a munci. Puterile care se deşteaptă rând pe rând în făptura omenească trebuie sporite şi organizate în mod sigur[...] ceea ce se obişnuise a face în casa părintească, printr-o imitaţie întrucâtva pasivă, să devină acuma, în atingere cu lumea mai mare, un obicei întemeiat pe hotărârea clară a voinţei.

Aceasta presupune însă dezvoltarea tuturor puterilor sufleteşti şi trupeşti ale copilului. Ceea ce făcuse mama, ademenindu-l la muncă, după nevoile întâmplătoare ale vieţii casnice, trebuie să facă acuma cu ştiută rânduială învăţătorul, spre a întări sistematic toate organele simţurilor şi prin ele să dea creierului cât mai multă vigoare şi înlesnire de a lucra repede şi exact. Muncise copilul şi în casa părintească, dar tot rămăseseră unele colţuri ale grădinii nelucrate şi nesemănate. Acum nu trebuie să rămână pârloagă nici măcar o parte din creier. Copilul va împlini deci treptat multe feluri de munci, pentru a exercita multe grupe de muşchi, multe legături ale organelor şi a dezvolta astfel cât mai multe staţii(centre) din creier, precum şi firele de legătură între ele, până ce creierul va lucra ca un aparat de mare precizie.

Se poate aşa ceva în şcoala de azi ?

Hotărât nu. Ea este mai degrabă un mijloc administrativ de a schilodi creierul copiilor. După cum unele râuri bat numai într-un mal, aşa şi şcoala  de azi se ocupă, cum zisei, mai mult de partea stângă a creierului : vorbe şi iar vorbe ; scris şi iar scris – de la abecedar la Universitate. De aceea, şcoala e un fel de casa de chin – o adevărată boală[...] Pentru ce ?

Pentru că şcoala de azi se abate cu totul din calea învăţăturii primite de copil acasă. De unde copilul era în mijlocul familiei un mic muncitor, luând parte şi el la toate răspunderile gospodăriei, ce face după intrarea în şcoală ?

Scrie, citeşte şi prociteşte. Pisica, pe care a pipăit-o de mii de ori, când se juca cu ea lângă vatră, acum o vede şi o descrie de pe o hârtie ; legumele, pomii, buruienile şi florile, pe care le-a semănat şi îngrijit în grădină, acum le învaţă pe de rost, după figuri tipărite ori făcute cu creta pe tablă. Din muncitor totdeauna deştept, el ajunge şcolar, adică ascultător plictisit, ba uneori adormit.

Aici e marea deosebire între şcoala mamei şi şcoala învăţătorului. Acasă copilul lua parte cu toată fiinţa lui la tot ce făceau părinţii; iar şcoala, gândindu-se la examene, leapădă mai mult de jumătate din sarcină şi lasă la voia întâmplării tocmai ceea ce face preţul omului – caracterul; iar din jumătatea cealaltă, zvârle mai toată intuiţia vie a muncii, înlocuind-o cu cea moartă(pasivă) a  simplei vederi a lucrurilor ori a povestirii despre ele: intuiţie de vorbe - adică slăbănogirea înadins a minţii! Şi, fiindcă vorbele goale nu pot fi ţinute minte, deoarece cuvintele numai atunci au miez, când simţim nevoia să îmbrăcăm în ele lucruri şi fapte săvârşite sau cunoscute de noi înşine, urmează de la sine  că minciuna vorbelor împinge pe copii la învăţarea pe de rost, la copierea tezelor, la înşelătorii şi alte păcate de teama pedepselor.Cu alte cuvinte, lecţia devine un descântec ca al babelor, un chin şi ocazie de păcat.[...] Ce e de făcut? Un singur lucru: în loc de boală, şcoala trebuie să ajungă o prelungire a vieţii de familie; iar asta nu se poate decât chemând un copil la şcoală spre a munci, iar nu a vorbi şi a înşira mereu semne negre pe  hârtie albă. »

***

E vădit lucru că, în unele privinţe, mulţi români de azi înţeleg civilizaţia întocmai ca şi negrii.

După ce ţăranul, adică « românul », a fost ţinut vreme îndelungată sub apăsarea boierescului , ne-am apucat acum vreo jumătate de veac să ticluim forme şi reforme pentru o viaţă nouă şi, cu acest gând, am părăsit obiceiul pământului, înlocuindu-l cu legi fabricate aiurea : am desfiinţat breslele ; am lăsat slobodă năvălirea străinilor, am trimis tineretul să înveţe la întâmplare prin ţări străine, iar acasă am întocmit iute şi degrabă şcoli, punând dascăli pe cine s-a nimerit...

Cu ce era sa se folosească poporul nostru din atâta nămol de legi şi de forme noi ?Ca şi negrul lui Booker, amăgit de moda franţuziei, am început şi noi a învăţa limbi străine, a silabisi latineşte şi greceşte, a înnegri hârtia cu formule de algebră, a bâigui ceva fizică, chimie, mineralogie... şi altele ca acestea.

Iar roadele se văd peste tot : de la ghiveciul programei primare, unde copilul învaţă toate de toate, dar se alege cu mai nimic, am trecut la ghiveciul secundar(unde se învaţă iarăşi de toate şi se alege iarăşi cu mai nimic) ; pentru  a păşi apoi la ghiveciul universitar, unde fiecare tânăr învaţă în ramura lui multe de toate, iar când intră în viaţă nu e în stare să facă mai nimic cumsecade. Vorbe şi iar vorbe ; scris şi iar scris ; citit si iar citit...Cât despre munca efectivă, singurul chip de a cunoaşte şi a deprinde ceva, aceea e lăsată pe de lături, fiind bună numai pentru oamenii de rând !...Pentru ce ?

Pentru că ne-a intrat în cap sminteala că învăţătura de carte e totuna cu puterea.

Nu. Poţi să ştii multe şi totuşi să fii un becisnic.

Lucrul de căpetenie e să poţi lucra bine şi sigur ceea ce trebuie, atât pentru tine cât şi pentru cei dimprejurul tău ;  - pentru că, vrând-nevrând asta trebuie. Şi tocmai la asta nu vrea să se gândească şcoala de azi, care nu e făcută pentru viaţă, ci e întocmită ca şi cum ar avea numai menirea ca să dea de lucru profesorilor ! În loc să se întrebe dascălul « ce are să facă şcolarul în lume ? » şi să-l pună îndată la lucru, spre a-l pregăti pentru chemarea lui, din contra, pierdem toată tinereţea, urmărind abstracţii, formule şi alţi cai verzi pe pereţi. Ne-a intrat în minte că omului îi trebuie cultura generală – adică să fie întâi filosof, după aceea om, care se apucă de ceva cu dinadinsul !

Simion Mehedinţi Soveja, « Altă creştere – Şcoala muncii », Editura Rotonda, 2009.

Despre prietenie

Everghetinosul III - VI. A Sfântului Maxim

1. Prieten adevărat este acela care necazurile din feluritele întâmplări, nevoile, ispitele şi întâmplările din vremea ispitei, ca pe ale sale, împreună cu aproapele le suferă, fără gâlceavă şi fără turburare.

***

2.Prietenul credincios este[omului]acoperământ tare(Eccl. 6, 14) : când prietenului îi merge bine, el este sfătuitor bun şi împreună-lucrător de un suflet, iar rău pătimind, sprijinitor este cu adevărat şi apărător prea milostiv.

***

3. Numai păzitorii cei cu acrivie ai poruncilor şi adevăraţi cunoscători ai judecăţilor lui Dumnezeu, numai aceia, zic, nu-i părăsesc pe prietenii cei ce după slobozirea lui Dumnezeu, sunt în primejdii.

***

4. Iar defăimătorii poruncilor şi neiscusiţii întru dumnezeieştile judecăţi, când prietenului îi merge bine, se îndulcesc împreună cu dânsul ; iar când se află în ispite şi rău-pătimeşte, îl părăsesc pe dânsul, iar uneori se alătură şi cu potrivnicii.

 

Imagine : http://www.artslant.com/global/artists/show/61134-ene-rusu-gabriela

 

Cuvinte vii: "suntem consecinţa creştinismului şi Ortodoxiei şi rămânem pe această linie."

"Boala este internaţionalismul, care egalează totul, care trece ca un tăvălug peste conştiinţă 

şi peste suflete, care face din toată lumea aceasta un fel de aluat din care
conducătorii politicii internaţionale făuresc omenirea cum vor ei."

 

« În viaţa mea am încercat să păstrez acest echilibru între adevărata credinţă şi sensul mistic al naţiunii, al neamului. Vorbesc aşa, folosesc când cuvântul neam, când naţiune. Dar între naţiune şi neam este o mare diferenţă : naţiunea este un termen politico-social, pe când neamul este un termen mistic. Sensul de neam are încărcătura lui mistică, creştină, pentru că neamul este în raport cu Dumnezeu. Am încercat ca în viaţa mea publică   de preot să realizez această armonie între rolul istoric în cadrul unei naţiuni creştine şi rolul istoric al fiecărei persoane în parte.

În momentul de faţă naţiunea şi naţionalismul sunt persecutate pentru că există o conspiraţie internaţională care încearcă să spargă orice personalitate a unei naţiuni, pentru a se instala un guvern care să conducă întreaga omenire. Auziţi de tot felul de organizaţii euro-nu-ştiu-cum, tot felul de intruziuni, de pătrunderi ale  organismelor internaţionale, ale mondialismului  înternaţional în cadrul naţiunii noastre. Probabil că aceasta este îngăduinţa lui Dumnezeu. Problema este că aceste organisme vor hotărî dacă naţiunea are drepul să nască copii sau nu, dacă are voie să facă un anumit lucru sau să nu îl facă, dacă naţiunea are dreptul să fie bogată  sau săracă. La Cairo, acum câţiva ani  s-au adunat aceste foruri internaţionale pentru a hotărî care să fie regimul naşterilor, care popor să reducă naşterile şi care nu. Toate acestea sunt forme antidivine, împotriva lui Dumnezeu, ale unor foruri care n-au de-a face cu Dumnezeu, cu Constituţii în care nu se pomeneşte numele lui Dumnezeu, cum este în Uniunea Europeană, cu o Constituţie ca şi la noi, în care nu se spune mare lucru despre Dumnezeu.

Însă spre bucuria mea constat că aici în ţară, încă se poate vorbi despre Dumnezeu, că El este prezent, că se face religie în şcoli, ceea ce în America nu se face, că oamenii sunt religioşi, iar bisericile există şi sunt pline, că mănăstirile sunt căutate. »

[Oare se mai potrivesc aceste din urmă impresii ale Părintelui Calciu situaţiei din România anului 2009 ?]

Vreau să vă spun că cercetând viaţa neamului nostru în această istorie tulburată şi distrugătoare a comunismului, am observat că ţara noastră a avut în perioada de persecuţie cei mai mulţi părinţi duhovniceşti – stareţi, preoţi, călugări – şi că a fost tot timpul o mare gravitaţie a poporului în jurul mănăstirilor.

Aceasta a fost o protecţie a Maicii Domnului ! Şi celelalte ţări au avut, şi Bulgaria, şi Rusia, dar ca proporţii, am avut în România cele mai multe figuri de părinţi spirituali, oameni care au depăşit graniţele ţării, nu doar că au fost cunoscuţi într-un cerc oarecare...Când am fost odată la părintele Cleopa, în toamna anului în care a murit, era afară cu oamenii şi au venit patru episcopi să îi asculte cuvântul şi sa primească binecuvântare. Patru episcopi veniţi din Orient ! Şi aceştia îi cereau binecuvântare, căci era mai eficace şi mai sfântă decât a episcopilor. Vorbesc deci de aceşti părinţi spirituali, a căror faimă duhovnicească a depăşit limitele naţiunii noastre.

Dumnezeu a avut grijă de noi, pentru că am fost ţara cea mai încercată, cu cea mai sălbatică conducere ! Pentru că am fost cel mai aproape de ruşi  şi ei ne-au trimis agenţii lor, ofiţeri şi securişti care au oprimat acest popor şi au căutat să şteargă din memoria Bisericii, a neamului nostru, sacrificiile pe care tinerii din timpul prigoanei le-au făcut prin lupta pentru biruinţa creştinismului, a sufletului, a Duhului lui Dumnezeu din inimile noastre.

 Ortodoxia este cea care păzeşte astăzi românismul. De aceea, ameninţarea, în ceea ce priveşte Europa Unită, stă în distrugerea sentimentului ortodox şi naţional. Câtă vreme Ortodoxia va exista, va exista şi românism şi naţionalism în toate ţările, nu ca o boală, ci ca o virtute divină. Boala este internaţionalismul, care egalează totul, care trece ca un tăvălug peste conştiinţă şi peste suflete, care face din toată lumea aceasta un fel de aluat din care conducătorii politicii internaţionale făuresc omenirea cum vor ei.

Noi mulţumim foarte mult Bisericii Ortodoxe pentru tot ce a făcut pentru neamul românesc. Sigur că s-au întâmplat şi lucruri care ne-au îndurerat la vremea aceea, dar există preoţi şi călugări care susţin ideea naţională şi care înţeleg că naţiunea este o creaţie a lui Dumnezeu şi nu o entitate istorică[...] Nu este ceva ce a apărut în istorie după un anumit eveniment, ci ete o categorie a firii, ontologică. Indiferent de invazia Occidentului, indiferent de bunul trai pe care l-ar aduce Comunitatea Europeană şi cu care ar cumpăra sufletele, cum s-a şi întâmplat, atâta vreme cât există biserici ortodoxe, preoţi, mănăstiri, nu mă tem, pentru că va rămâne tăria credinţei ortodoxe.

Ne păstrăm aşa cum suntem. Nu ne interesează ce face Europa. Noi avem structura noastră spirituală  şi rămânem credincioşi, suntem consecinţa creştinismului şi Ortodoxiei şi rămânem pe această linie. Sigur că vor fi şi deviaţii, dar pentru cei care reprezentăm cu adevărat esenţa naţiunii şi a credinţei, rămânem în ceea ce trăim acum. »

 Părintele Gheorghe Calciu, Despre  naţionalism, în Cuvinte vii, pp. 126-128.

"...până la sfârşitul veacurilor, până la Apocalipsă, îngerii apără naţiunile. »

Despre naţionalism

În capitolul 25 de la Matei, versetele 31-32, se vorbeşte despre Judecata din urmă şi se spune acolo : « Când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile, şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre ». Atunci va fi judecata. Biblia vorbeşte de neamuri şi, într-adevăr, din Vechiul Testament până la sfârşitul veacurilor, aceste naţiuni sunt responsabile în faţa lui Dumnezeu pentru modul în care îşi îndeplinesc misiunea lor.

[Nichifor]Crainic are o interesantă consideraţie asupra popoarelor alese şi asupra căutării unui popor ales. Ne spune că Dumnezeu a încercat câteva experienţe în lumea antică, nu că nu ar fi ştiut ce se va întâmpla, ci pentru a da  fiecărei naţiuni, ca neam, posibilitatea de a-şi împlini misiunea sau nu. Prima experienţă, spune Crainic, a făcut-o în Mesopotamia. Dar popoarele urice au eşuat în orgoliu: au făcut turnuri care să se înalţe până la cer, să ajungă până la Dumnezeu. Atunci Dumnezeu şi-a mutat atenţia spre poporul egiptean: cu o cultură extraordinară, taine deosebite, indescifrabile pentru noi, construcţii cu semnificaţii...Şi poporul egiptean a eşuat în magie, pentru că a început să dezlănţuie nişte forţe umane, nişte puteri ascunse telurice sau ancestrale. S-a adresat apoi poporului grec, care a avut o gândire filosofică, o concepţie despre cosmos, despre relaţiile sociale, însă aceştia au eşuat în raţionalism. Grecii şi-au pus toată încrederea în raţiunea umană, în filosofie, şi au făcut-o cu patimă. Nici astăzi filosofia europeană nu s-a eliberat de influenţa greacă. S-a îndreptat apoi spre poporul evreu, ultimul dintre popoare căruia i s-a adresat. Şi evreii au eşuat în formalism: ei credeau că dacă faci milostenie la colţul străzii, dacă suni din trâmbiţe ca să se adune oamenii şi să te slăvească(vă aduceţi aminte de pilda vameşului şi a fariseului), aceasta este plăcut lui Dumnezeu. Aşa s-a stins chemarea de la început a poporului evreu. Şi atunci Dumnezeu a chemat neamurile, naţiunile. Noi suntem dintre cei chemaţi. Domnul ne-a dăruit învăţătura Mântuitorului şi aşa am pornit mai departe să trăim creştinismul ca naţiuni.

[...] Sfânta Scriptură vorbeşte despre îngerii naţiunilor. Însă să nu înţelegem ca în concepţia musulmană în care, dacă se bat naţiunile între ele, se bat şi îngerii între ei. Îngerii naţiunilor nu se bat între ei, ci conduc naţiunile spre un ţel spiritual. Naţiunile, creştine sau nu, cum spune Sf. Ap. Pavel, care au ascultat de înger, au supravieţuit, iar celelalte au dispărut. De aceea, naţiunea română, dacă nu îşi va îndeplini misiunea creştină sau ortodoxă, va dispărea şi ea. Dar şi îngerii sunt chemaţi, într-un sens, la răspundere de către Dumnezeu, ca să vadă dacă ei şi-au întins aripa  lor peste naţiunea respectivă. Dacă vă aduceţi aminte, în Apocalipsă se vorbeşte despre cei şapte îngeri, cele şapte Biserici(Filadelfia, Laodiceea,  şi aşa mai departe). Deci până la sfârşitul veacurilor, până la Apocalipsă, îngerii apără naţiunile.

Consider că nu există o erezie  a naţionalismului, aşa cum zice Pleşu ; erezia ţine de credinţă. Dumnezeu a creat neamurile, le-a dat o misiune şi le-a dat un înger. Noi, ca membri ai naţiunii, oriunde ne-am afla, în România sau în America, suntem sub protecţia îngerului naţiunii. Dacă ne-am împlinit misiunea ca persoană în lume, suntem judecaţi pentru faptele noastre. Însă suntem în aceeaşi măsură judecaţi şi pentru sfârşitul neamului, pentru misiunea pe care neamul şi-a împlinit-o sau nu, dacă în cadrul neamului am avut o misiune oarecare. Şi nu există persoană care să nu îşi aibă misiunea ei în istoria neamului său : prin credinţă, fapte bune, mergerea la biserică, prin toate aceste acţiuni creştine care vizează raportul nostru faţă de Dumnezeu. Indiferent unde eşti, de la cel din urmă ţăran, până la cel mai de sus conducător de stat, misiunea este aceasta : să respecţi poruncile dumnezeieşti. Prin respectarea legilor divine fiecare persoană contribuie la afirmarea naţiunii în planul lui Dumnezeu, la împlinirea misiunii pe care Dumnezeu a încredinţat-o fiecărei naţiuni. Noi toţi suntem reprezentanţii unui neam, ai unei naţiuni.

 

Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Cuvinte vii, pp. 124-126

 

Sursa imaginii : http://apologeticum.wordpress.com/2009/09/12/ne-apropiem-de-sfarsit-extras-din-noua-carte-parintele-gheorghe-calciu-cuvinte-vii

Ecou

Doamne, mi s-a îndestulat inima cu lacrimi,

Doamne, s-a făcut dorul râu înde mine.

Doamne, cale mai e până la Tine ?

*

Inimă, de ce te-ai înveşmântat în tristeţe ?

Inimă, câte surâsuri ai îngropat în cenuşă ?

Inimă, când te vei stinge, tăcută, supusă ?

*

Îngere, aripa ta peste mine coboară !

Îngere, se face atâta de seară,

Rămâi cu mine până la apus.

De ce te-ai dus ?

 

Imagine:

http://www.1235.ro/index.php?module=news&section=psi-force&page=300

 

Sf. Teofan: Propovăduieşte, fiindcă la asta ai fost chemat !

 

Luni[Filip. 1, 1-7 ; Lc. 4, 37-44]. « Trebuie să binevestesc Împărăţia lui Dumnezeu şi altor cetăţi, fiindcă spre aceasta am fost trimis ». Preoţimea noastră ar trebui să-şi ia acest « fiindcă spre aceasta am fost trimis » ca lege de necălcat. Şi Apostolul le-a poruncit, scriind Sfântului Timotei: “Stăruie cu vreme şi fără vreme, mustră, ceartă, îndeamnă”(II Tim. 4, 2). Adevărul a fost adus pe pământ de către  Domnul şi de către Duhul Sfânt, Care i-a umplut pe  Apostoli în ziua Cincizecimii, şi El umblă pe pământ. Propovăduitorii Săi sunt gurile preoţilor lui Dumnezeu. Acela dintre noi care le îngrădeşte gurile îngrădeşte drumul adevărului, care vrea să intre în inimile credincioşilor. De aceea şi sufletele credincioşilor se chinuiesc, neprimind adevărul, iar preoţii înşişi trebuie să simtă zbaterea adevărului care, neputând să iasă la lumină, îi îngreunează. Uşurează-te, dar, preote al lui Dumnezeu, de această greutate, revarsă din tine curgerile cuvintelor dumnezeieşti, spre bucuria ta şi spre învierea duhovnicească a sufletelor încredinţate ţie. Iar dacă vei vedea că în tine însuţi nu ai adevărul, ia-l : el se găseşte în Sfintele Scripturi ; şi, umplându-te de el, dă-l fiilor tăi duhovniceşti, dar să nu taci nicidecum ! Propovăduieşte, fiindcă la asta ai fost chemat !

Puterea pocăinţei

Un lucru  minunat se vede în Sfânta Scriptură, la a patra carte a Împăraţilor, în 15 capete zicând cum să se fie întâmplat după moartea prorocului Elisei, de au fost murit un jidov în cetatea Samariei şi, după obiceiul ce avea acolo, au ridicat unii trupul mortului  şi-l ducea afară din cetate, să-l îngroape. Şi mergând pre cale, la locul cel rânduit, făr’ de veste au eşit dintr-un crâng, ce era acolea aproape,  nişte tâlhari moaviteni, ca să-i omoară. Şi văzând îngropătorii o nevoe ca aceia, neaşteptată, de frică să făcură mai morţi decât mortul ce ţinea. Şi pentru ca să-ş mântuiască viaţa lor, au aruncat pre mortul într-o groapă ce s-au aflat acolo şi îndată au fugit, întru care groapă era îngropat prorocul Elisei. Şi, îndată ce s-au atins trupul mortului de oasele prorocului, au înviiat şi au venit iară la viaţă.

Frumoasă închipuire a pocăinţii înţelegem a fi acest lucru preaslăvit ce s-a întâmplat. Că după ce omul face păcatul rămâne ca mort. Mort, pentru căci piiarde darul cel dumnezeiesc ; mort, pentru că se desparte de Dumnezeu,  carele iaste viiaţa cea adevărată şi ca pre un mort patimile lui , pohtele lui cele rele şi îndulcirile trupului său îl  duc să-l îngroape. Unde ? Afară din cetate, afară din pământul cel fericit al raiului, în groapa vecinicii munci. Dară ce să întâmplă ? Îndurătoriul Dumnezeu, carele prin rostul prorocului zice : « Nu voiesc moartea păcătosului, precum a să întoarce şi a fi viu », trimite împotriva lui, făr’ de veste, o năvală de tâlhari înfricoşaţ. Dară cine sunt tâlharii aceştea ? Frica morţii, cutremurul muncii de veci, zioa cea înfricoşată a judecăţii, dreapta răsplătire a lui Dumnezeu.

« Durerile iadului m-au încungiurat ; întâmpinatu-m-au lanţurile morţii ». Să uită păcătosul la nevoe, vede aiavea pierzarea lui, ttremură, să îngrozeşte şi de frică fug îngropătorii : pohtele cele rele, patimile cele neînfrânate, odihnele, desfătările trupeşti. Şi unde îl aruncă ? În groapa lui Eliseu.

Groapa iaste pocăinţa, pentru căci precum groapa strică, răsipeşte şi piiarde trupurile cele împuţite ce să pun într-însa, aşa şi pocăinţa şterge, strică şi topeşte împuţiciunea păcatelor ce înfăşură sufletul.

Aici, dară, în această groapă a pocăinţii căzând păcătosul, află pre Elisei cel de taină, carele iaste Domnul nostru Iisus Hristos. Că Elisei se tâlcuieşte Dumnezeu mântuitoriu ; şi cu puterea acestuia şi cu darul acestuia i să iartă păcatele, să îndreptează şi să întoarce iară la viaţă. « Şi trăi mortul – zice Sfânta Scriptură – şi să sculă pre picioarele lui.

De pe aceasta dară să priceapă fieştecarele câtă iaste puteria pocăinţii, de vreme ce înviază sufletul cel mort al păcătosului, îi dă iară podoaba dumnezeescului dar ce au perdut, îi deschide uşile cerului carele i le-au închis păcatul, îl face soţiie fericiţilor îngeri,  îl face moştean, locaş lui Dumnezeu şi părtaş slavei lui cei dumnezeeşti. »

Sfântul Antim Ivireanul, Didahii, pp. 166-167

"...şi, de nu-i putem ucide pre alţii, ne ucidem şi ne omorâm înşine pre noi cu faptele cele rele"

“Zece porunci sunt scrise în lege şi nici una nu ţinem.

Porunca cea dintâiu zice să nu avem alt dumnezeu înaintea lui, iară noi avem pe mamonul nedreptăţii.

A dooa poruncă zice să nu luom numele Domnului în deşert, iară noi îl purtăm prin gurile noastre ca nimica.

A treia poruncă zice să sfinţim sâmbăta, adecă să cinstim şi să ţinem praznicile, iară noi tocmai atuncea facem lucrurile cele mai multe şi lucrurile cele mai necuvioase.

A patra poruncă  zice să-i cinstim pre părinţii noştri, iară noi îi ocărâm şi-i şi batem.

A cincia poruncă zice să nu ucidem, iară noi, de nu putem ucide cu băţul, sau cu sabia, ucidem cu limba şi, de nu-i putem ucide pre alţii, ne ucidem şi ne omorâm înşine pre noi cu faptele cele rele.

A şasea poruncă zice să nu preacurvim, iară noi facem altele mai rele şi mai spurcate, carele nu le poci grăi.

A şaptea poruncă zice să nu furăm, iară noi luom de faţă, cu sila.

A opta poruncă zice să nu mărturisim strâmb, iară noi jurăm cu mâinile pre Sf. Evanghelie, ca să  nu piiardem cinstea, şi piiardem pre Dumnezeu.

A nooa poruncă zice să nu pohtim muiarea vecinului nostru, iară noi mijlocim ca să ştie şi el de acest lucru, iară să nu zică nimic, că apoi nu e bine de el.

A zecea poruncă zice să nu pohtim verice lucru străin, iară noi luom tot, ca să nu aibă cu ce să hrăni.

Şi iată, dară, că niniuna din cele zece porunci nu ţinem, nici facem, iară de va socoti cineva din noi cum că vorbele acestea nu sunt adevărate, îl las în seama cugetului său şi de nu-l va bate cugetul în sine, atunce poate că acel om va fi au prea sfânt şi drept înaintea lui Dumnezeu, au iaste nesimţitoriu.

Ce, Tu, Doamne, cela ce pentru bunătatea Ta cea de margine şi multa milostivire ai voit de ai luat trupul firii noastre cei slabe şi ai împlinit toate legile, îndură-te şi de noi şi ne luminează şi noao inimile şi minţile,  ca să ne arătăm împlinitori legii şi poruncilor Tale şi ne miluiaşte ca un milostiv, după mulţimea îndurărilor Tale, ca de pururea să mărim numele Tău cel preaslăvit. Amin. »

Sf. Antim Ivireanul, Didahii, pp. 36-37.

Sursa icoanei : http://antimivireanul.webs.com/

Trecerea la Domnul a slăvitului Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul (prăznuit la 26 septembrie)

Sfântul, Slăvitul şi întrutotlăudatul Apostol şi Evanghelist, iubitul prieten al lui Hristos, Ioan Teologul a fost fiul lui Zebedeu şi al Salomeei, fiica Sf. Iosif Logodnicul. El a fost chemat de Domnul nostru Iisus Hristos să Îi fie apostol în acelaşi timp cu fratele său mai mare, Iacob. Acestea s-au întâmplat lângă Lacul Ghenizaret(Marea Galileei). Lăsându-şi tatăl, amândoi fiii L-au urmat pe Domnul. Apostolul Ioan era în mod deosebit iubit de Mântuitorul pentru dragostea lui jertfelnică şi pentru fecioria sa. După ce a fost chemat, Ap. Ioan nu s-a mai despărţit de Domnul, fiind unul dintre cei trei apostoli foarte apropiaţi de El. Sf. Ioan Teologul a fost prezent când Domnul a înviat-o pe fiica lui Iair, a fost martor la Schimbarea Lui la Faţă de pe Tabor. În timpul Cinei celei de Taină, el şedea lângă Domnul şi şi-a pus capul pe pieptul Său. Tot el L-a întrebat cine Îl va vinde. Sf. Ap. Ioan L-a urmat pe Domnul când a fost luat legat din Grădina Ghetsemani şi dus în faţa Marilor Preoţi inchizitori, Anna şi Caiafa. Era acolo, în curtea Marelui Preot în timpul interogatoriului la care l-au supus pe Învăţătorul său şi cu hotărâre L-a urmat pe drumul Golgotei, suferind din adâncul inimii.

La piciorul Crucii, a stat împreună cu Maica Domnului şi a ascultat cuvintele Răstignitului adresate ei de pe Cruce: “Femeie, iată fiul tău!”. Apoi Domnul i-a spus şi lui: “Iata Mama ta!”(Ioan 19, 26-27). Din clipa aceea, Apostolul Ioan, ca un fiu iubitor, a luat-o în grija sa pe Preasfânta Fecioară Maria şi i-a slujit până la slăvita ei Adormire.

După Adormirea Maicii Domnului, Ap. Ioan a plecat spre Efes şi alte cetăţi din Asia Mică să propovăduiască Evanghelia, luându-l cu sine pe ucenicul său Prohor. S-au îmbarcat pe o corabie care a naufragiat în timpul unei cumplite furtuni. Toţi călătorii au ajuns la ţărm, doar Ap. Ioan a rămas în adâncul mării. Prohor plângea cu amar, lipsit de părintele său duhovnicesc. Dar a trebuit să plece spre Efes singur.

În a 14-a zi de călătorie s-a oprit la ţărmul mării şi a văzut ca valurile aduceau un om spre mal. Înaintând spre el, l-a recunoscut pe Ap. Ioan, pe care Domnul îl ţinuse în viaţă timp de 14 zile pe mare. Învăţător şi discipol au plecat împreună spre Efes, unde Ap. Ioan a propovăduit neobosit păgânilor pe Hristos. Propovăduirea sa a fost însoţită cu multe şi mari minuni., încât numărul credincioşilor sporea zi de zi.

În vremurile acelea a început o persecuţie  cruntă a creştinilor, sub împăratul Nero(56-68). Aşa se face că l-au dus pe Ap. Ioan pentru judecată la Roma. Sf. Ioan a fost condamnat la moarte pentru mărturisirea credinţei în Domnul Iisus Hristos, dar Domnul l-a salvat pe alesul Său. Apostolul a băut o cupă plină cu otravă şi a rămas în viaţă. Apoi a ieşit viu dintr-un vas cu ulei încins în care fusese aruncat din porunca torţionarului său.

După aceasta, ei l-au trimis pe Ap. Ioan în exil pe Insula Patmos, unde a petrecut mulţi ani. În drum spre locul exilului său, Sf. Ioan a facut multe minuni. Pe Insula Patmos, învăţăturile şi minunile sale i-au atras pe mulţi locuitori, iar el i-a luminat cu lumina Sfintei Evanghelii. A alungat mulţi demoni din templele păgâne şi a vindecat mulţime de bolnavi.

Vrăjitori cu mari puteri demonice arătau multă ostilitate propovăduirii sfântului apostol. L-a speriat mai ales pe mai-marele vrăjitorilor, Kinops, care s-a lăudat că ei îl vor ucide pe apostol. Dar Sf. Ioan, cu puterea lui Dumnezeu care lucra în el, a distrus toată lucrarea demonică a lui Kinops, iar vrăjitorul a pierit în adâncul mării.

 Sf. Ap. Ioan s-a retras cu ucenicul său Prohor pe o înălţime pustie, unde a postit trei zile. Când se ruga Sf. Ioan, pământul se cutremura şi tuna. Prohor a căzut la pământ înfricoşat. Ap. Ioan l-a ridicat şi i-a poruncit să scrie ceea ce îi va spune. « Eu sunt alfa şi omega, începutul şi sfârşitul, a spus Domnul, Cel Care este şi Care a fost şi Care va fi, Atotputernicul »(Apoc. 1, 8), a zis Duhul Sfânt prin gura Sf. Ap. Ioan. Astfel, pe la anul 67, a fost alcătuită Cartea Apocalipsei, cunoscută şi ca Apocalipsa Sf. Ioan Teologul. În această care sunt profeţii despre tribulaţiile Bisericii la sfârşitul lumii.

 După îndelungatul său exil, Apostolul Ioan a fost pus în libertate şi s-a întors la Efes, unde şi-a continuat activitatea, învăţându-i pe credincioşi să se păzească de falşii învăţători şi de învăţăturile lor eretice. În anul 95, Ap. Ioan a scris Evanghelia sa la Efes. El îi cheamă pe toţi creştinii să Îl iubească pe Domnul şi unii pe alţii, prin aceasta împlinind poruncile lui Hristos. Biserica l-a numit pe Sf. Ioan “Apostolul iubirii”, de vreme ce mereu învaţă că fără de iubire omul nu se poate apropia de Dumnezeu. În cele trei Epistole ale sale, Sf. Ioan vorbeşte despre semnificaţia iubirii de Dumnezeu şi de aproapele.

Fiind de acum bătrân, el a aflat despre un tânăr care se îndepărtase de la calea adevărului şi îi urmase şefului unei bande de tâlhari, aşa că Şf. Ioan a pornit prin pustietate să-l caute. Văzându-l pe sfinţitul Bătrân, vinovatul a încercat să se ascundă, dar Ap. Ioan fugea după el şi-l implora să se oprească. I-a promis că va lua păcatele sale asupra lui, numai să se pocăiască şi să nu-şi distrugă sufletul. Cutremurat de adânca dragoste a sfântului Bătrân, tânărul s-a pocăit cu adevărat şi s-a schimbat cu totul.

Sf. Ioan, trecut de 100 de ani, a supravieţuit cu mult celorlalţi însoţitori ai Domnului, rămânând multă vreme singurul dintre cei care au fost martori ai vieţii pământeşti a Mântuitorului.

Când a sosit vremea plecării Sf. Ap. Ioan, el a ieşit din cetatea Efesului cu familiile discipolilor săi. I-a rugat să-i pregătească o groapă în formă de cruce, în care s-a întins, spunându-le ucenicilor să-l acopere cu pământ. Ucenicii cu lacrimi şi-au sărutat învăţătorul, dar nevrând să fie neascultători, i-au împlinit dorinţa. Au acoperit faţa sfântului cu o pânză şi au umplut groapa. Aflând acestea, şi alţi discipoli ai săi au venit la mormânt. Când l-au deschis, l-au aflat gol

În fiecare an, pe 8 mai, din mormântul Sf. Ap. Ioan iese un praf fin pe care credincioşii îl adună şi sunt prin el vindecaţi de bolile lor. De aceea, Biserica îl prăznuieşte pe Sf. Ioan Teologul şi pe 8 mai.

Sursa : http://full-of-grace-and-truth.blogspot.com/2009/09/translation-of-st-john-theologian.html