Cu greu îşi poate închipui cineva truda şi luptele duse de tânărul monah, râvna arzătoare şi căldura rugăciunii pe care o înălţa către Dumnezeu, suspinurile şi lacrimile sale, dârzenia pe care a probat-o sufletul său în toate cursele pe care i le-a întins vrăjmaşul. Era împresurat de fiare sălbatice, care îi dădeau târcoale, nu numai noaptea, dar chiar şi în ceasurile zilei. Lupi şi urşi cutreierau locul, iar el, ca o făptură slabă ce era, la început s-a temut, dar apoi s-a rugat la Dumnezeu şi fiarele s-au îndepărtat. Numai un singur urs continua încă să vină prin apropiere. Văzând aşa, Sf. Serghie începu să-i lase câte o bucăţică de pâine pe vreun buştean şi astfel învăţă ursul să vină după hrana anume păstrată pentru el. Pe atunci, sfântul nu trăia decât cu pâine şi cu apă, dar şi acelea cu mare scumpătatte. De multe ori se întâmpla să rămână fără hrană şi atunci flămânzeau, şi el, şi ursul. Nu de puţine ori îşi dădea bucata sa de pâine ursului, nevoind să-l deznădăjduiască. Să nu mire pe nimeni acestea: când Sfântul Duh se coboară asupra cuiva, toate făpturile i se supun aceluia, întocmai ca şi lui Adam, întâiul zidit, înainte de căderea în păcat.
De multe ori, Sfântul se îndeletnicea cu cercetarea Scripturilor, întărindu-se pe calea sfinţeniei, descoperindu-le înţelesul tainic, îşi înălţa inima şi mintea către comorile nestricăcioase. Niciodată, în tot acest timp, nu i-a slăbit dorul de linişte, pentru viaţa netulburată a pustiei şi pentru singurătatea în care se găsea împreună cu Dumnezeu. După doi ani petrecuţi astfel, Sf. Serghie a fost cercetat de câţiva călugări cu frica lui Dumnezeu, care şi-au arătat dorinţa de a împărtăşi cu el, prin voia Domnului, asprimea vieţii şi a locului. Sf. Serghie, uimindu-se de credinţa şi de râvna lor, le-a spus:
- Fraţilor, dorinţa mea este ca să mă nevoiesc şi să mor în locul acesta în singurătate. Dar, dacă Domnul vrea să înalţe aici o mănăstire cu multă frăţime, atunci să se facă voia Lui! Fiţi, dar, bineveniţi şi aveţi blagoslovenia mea ca fiecare dintre voi să-şi ridice chilie. Şi nu uitaţi, voi, cei care aţi venit să vă nevoiţi în pustie, că începutul a tot lucrul bun este frica de Dumnezeu!
Pentru că era tânăr de ani şi cu o putere cât doi bărbaţi laolaltă, diavolul începu să-l ispitească cu patimile trupeşti. Dar sfântul izbuti să-şi supună trupul cu postul şi, prin mila lui Dumnezeu, se slobozi de acel război al vrăjmaşului.
Sf. Serghie se întâlnea cu fraţii în fiecare zi în biserica pentru cele şapte Laude: Miezonoptica, Utrenia, Ceasurile şi Vecernia; pentru Sfânta Liturghie venea un preot dintr-un sat apropiat. La început, din multă smerenie, Sf. Serghie nu a primit nici preoţia şi nici stăreţia; băgase de seamă că aproape întotdeauna dorinţa de a deveni stareţ este începutul şi rădăcina slavei deşarte.
Pe atunci erau puţini la număr, vreo doisprezece. Printre primii veniţi au fost fratele Vasilie, zis şi „Uscatul”; apoi Iacob, poreclit „Yacuta”, Onisim diaconul, tatăl diaconului Elisei. În poieniţă, ei îşi clădiră chilii şi erau nelipsiţi de la toate ascultările care se cereau în obşte. Micuţa lor mănăstire ajunsese foarte frumoasă, cu pădurea care, în murmur şi foşnet, le umbrea chiliile. În jurul bisericii puteai vedea trunchiuri şi cioate, dar şi straturi de zarzavat, cu multe feluri de legume.
Cuviosul le slujea fraţilor fără lenevire, ca un rob cumpărat: vântura şi măcina grâul, cocea pâinea şi gătea, croia încălţări şi haine pentru frăţime; scotea apă dintr-un izvor din apropiere şi o căra cu două găleţi pe umeri, ducând tuturor. Noaptea şi-o petrecea priveghind în rugăciune şi gusta numai pâine şi apă, dar şi acestea cu măsură. Nu lăsa nici măcar un ceas fără să facă ceva. Aflându-se într-o continuă trudă şi rugăciune, el şi-a strunit tot mai mult trupul, ţinând să ajungă un vrednic locuitor al Ierusalimului celui de sus.
N-a trecut mult şi Însuşi Stareţul Mitrofan, cel ce-l calugărise, a venit să locuiască în mănăstirea sa. După moartea aceluia, petrecută trei ani mai târziu, toată frăţimea l-a rugat pe Sf. Serghie să le fie stareţ.
Sfântul s-a împotrivit pe cât a putut. Împreună cu doi bătrâni ai mănăstirii, a mers la Episcopul Atanasie al Volynei, rugându-l să le rânduiască stareţ, care să-i povăţuiască pe calea mântuirii. Înţeleptul Atanasie, care auzise de Sf. Serghie şi de faptele sale bine-plăcute înaintea lui Dumnezeu, i-a grăit:
- Tu vei fi Părintele şi stareţul obştii tale!
Cu toată smerenia, şi-a arătat nevrednicia pentru o asemenea cinste, însă vlădica i-a răspuns:
- Iubitule, pe toate ai izbutit să le agoniseşti, dar nu ai ascultare.
- Să se facă atunci voia lui Dumnezeu! Fie numele Domnului lăudat de acum şi până în veac! a răspuns cuviosul Serghie făcând o metanie, şi toată lumea a răspuns: Amin.
Fără întârziere, Preasfinţitul Episcop l-a trimis pe Sf. Serghie în biserică, unde l-a hirotonit mai întâi ipodiacon, apoi diacon. Dimineaţa următoare a fost ridicat la vrednicia de preot şi i s-a cerut să săvârşească Sf. Liturghie.
După ce stătura de vorbă despre pravilele apostolice, despre învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi despre ce este de trebuinţă pentru îndreptarea şi desăvârşirea sufletului, dându-i o sfântă sărutare, vlădica îl slobozi pe Sfântul Serghie, încredinţându-l obştii sale, ca stareţ, părinte şi doctor sufletesc.
La întoarcerea în mănăstire, toată frăţimea i s-a închinat, cu evlavie Părintelui nostru Serghie. El i-a blagoslovit pe toţi şi le-a spus:
- Fraţilor, rugaţi-vă pentru mine. În nepriceperea mea, am primit un talant de la Împăratul, de care va trebui să dau seamă, ca şi de turma în credinţată mie.
Aşa le spuse Serghie, înviind în minte vieţile marilor luminători, Părinţi ai pustiei, care, cu trupul fiind pe pământ, au trăit îngereşte: Sf. Antonie cel Mare, Sf. Eftimie cel Mare, Sf. Sava cel Sfinţit, Îngerul în trup, Pahomie, Sf. Teodosie şi mulţi alţii. Cu inima plină de sfânta petrecere a acelora, s-a rugat îndelung Sf. Treimi să ajungă vrednic de a călca pe urmele lor.
Slujea în fiecare zi Dumnezeiasca Liturghie şi în fiecare zi îi mărturisea pe fraţi. Când luase stăreţia, obştea număra 12 fraţi, el fiind al 13-lea. Numărul acesta nu s-a schimbat încă vreo doi-trei ani, deşi unii muriseră sau plecaseră şi alţii le luaseră locul, până ce în mănăstire a venit însuşi Simion, Arhimandritul de Smolensk, şi de atunci obştea avea să crească fără oprire.
Chiar şi în vremurile acestea cele mai de pe urmă, Dumnezeu l-a întărit pe Sf. Serghie tot atât de mult ca pe Sfinţii Părinţi din trecut. Stareţul muncea foarte mult; pe lângă aceasta îi mai supraveghea şi pe fraţii aflaţi sub ascultarea lui. Se îngrijea chiar el de coptul prescurilor pentru biserică, ascultare pe care n-o încredinţa nimănui. Fierbea şi pregătea grâul pentru colivă, iar când timpul îi prisosea, făcea şi lumânări.
Cu toate că primise egumenia, cuviosul nu îşi schimbase pravilele călugăreşti, ci se smerea şi se socotea mai prejos decât toţi ,făcându-se pildă tuturor. După ultima slujbă la biserica, în nopţile lungi de iarnă, după ce-şi termina pravila în chilie, obişnuia să meargă pe la chiliile fraţilor. Dacă vedea că se roagă, că fac metanii, sunt ocupaţi cu rucodelia sau citirea Cărţilor Sfinte, plângând şi căindu-se de păcatele lor, atunci se bucura şi dădea slavă lui Dumnezeu. Dar dacă îi auzea vorbind şi râzând între ei, se supăra, bătea uşor cu degetul în geam sau uşă şi pleca fără să spună vreun cuvânt. Dimineaţă următoare îi mustra cu blândeţe pe cei vinovaţi, spunându-le vreo istorioară cu tâlc, dorind ca şi aceştia să se apropie cu mai multă râvnă de Dumnezeu. Cei care erau smeriţi şi supuşi îşi recunoşteau repede greşeala şi cereau iertare, dar câte unul căruia îi lipsea smerenia rămânea cu inima plină de întunecare diavolească, socotindu-se neprihănit, ca şi cum nu de el se vorbea, până când cuviosul trebuia să-i arate în amănunt unde greşise şi să-i dea canon de îndreptare. Şi astfel, toţi au învăţat să se roage necontenit lui Dumnezeu, să nu mai vorbească între ei după rugăciunile de seară, să muncească din greu şi să aibă de-a pururi pe buze psalmii lui David.
***
Ca la orice început, au avut de întâmpinat multe greutăţi . Pe atunci nu se găsea nici pâine, nici făină, ulei şi sare sau vin pentru Sfânta Liturghie şi nici lumânări de ceară nu aveau. În zori, fraţii cântau Utrenia fără nicio lumină, afară de o torţă de pin. Astfel au trăit mai bine de 15 ani, până au apărut primii mireni în jurul mănăstirii şi au început să lucreze la pădure.
Odată s-a întâmplat să fie o mare lipsa de pâine şi sare şi cuviosul i-a oprit cu desvârşire pe fraţi să meargă şi să ceară de la săteni, poruncindu-le să stea liniştiţi şi să aştepte mila lui Dumnezeu. El însuşi mânca o dată la două-trei zile.
Într-o seară, după ce încheiase o uşă la unii dintre bătrânii manăstirii, stareţul mânca puţină pâine mucegăită, plata ostenelilor sale. Câţiva călugări şi unul mai mult decât toţi, începură atunci să cârtească împotriva lui, spunând că vor pleca după hrană, fără a se mai întoarce. Sfântul, văzând aceasta, dar mai cu seamă tulburarea şi slăbiciunea fraţilor, îi adună pe toţi laolaltă şi îi povăţui cu înţelepciunea Sfintei Scripturi:
- Nu veţi căpăta darul lui Dumnezeu dacă nu treceţi prin încercări, căci după necaz vine bucurie. Scris este: „Iar eu am zis întru îndestularea mea: Nu mă voi clătina în veac:. Acum voi n-aveţi pâine, dar mâine vă va prisosi şi vă veţi îndulci cu tot felul de bucate.
Nici nu-şi termină bine vorbele, că se auzi un ciocănit în fereastră: portarul, văzând că în mănăstire tocmai intra o căruţă cu de-ale mâncării, venise să-i dea de veste Cuviosului Serghie, ca să-i iasa în întâmpinare. Înainte de a-i lăsa să mănânce, stareţul porunci să se bată toaca, strânse fraţii în biserică şi mulţumi lui Dumnezeu. Au mers apoi la trapeză şi au gustat din pâinea caldă, cu un gust minunat şi o dulceaţă neobişnuită. După aceea, Cuviosul le aduse aminte:
- Unde este fratele care cârtea pentru pâinea mucegăită?! Cred că simţiţi cât este aceasta de proaspătă şi bună. Să ne amintim de cuvintele Proorocului, care spunea: „cenuşă am mâncat în loc de pâine şi băutura mea cu plângere am amestecat-o”(Ps. 101, 10)
A cercetat mai apoi cine trimisese pâinea. N-a izbutit să afle decât că :era un creştin evlavios şi foarte bogat care locuia la mare depărtare de ei”. A doua zi au primit încă mai multă mâncare şi băutură, şi tot la fel şi a treia zi. Văzând asta, sfântul a dat slavă lui Dumnezeu, spunând în faţa tuturor:
- Vedeţi, iubiţi fraţi, Dumnezeu are grijă de toate şi nicidecum nu ne părăseşte.
Şi, de atunci încolo, călugării se deprinseră să nu mai cârtească în întristare, în faţa ispitelor şi necazurilor de orice fel, îndurând toate cu mare credinţă în Dumnezeu şi având pururi înaintea lor pilda Sfântului lor Părinte Serghie.
Povesteau bătrânii despre Cuviosul Serghie că niciodată nu purta haine noi, ci unele rupte, pătate şi cu totul simple. Atât de zdrenţuit era încât mulţi nu-l recunoşteau, asemuindu-l cu vreo slugă oarecare. Într-o zi sosi la mănăstire un om din împrejurimi, întrebând de Sf. Serghie. I l-au arătat în grădină săpând, cu rasa pătată şi găurită şi cu sudoarea curgându-i şiroaie pe faţă.
- Am venit să văd un Proroc, iar tu arăţi ca un cerşetor nenorocit, îi zise ţăranul, crezând că vor să-l amăgească.
Iar către obşte grăi:
- Vă bateţi joc de mine, credeţi c-am înnebunit. Eu am venit să-l văd pe sfântul bărbat Serghie, de care vorbeşte toată lumea, iar la acesta nu văd nicio urmă de cinste, slavă sau măreţie.
Fraţii nu au vrut să-l trimită de acolo, dar Sfântul, văzându-le tulburarea, le-a zis:
- Să nu faceţi aceasta, fraţilor! Căci el n-a venit să vă vadă pe voi, ci la mine a venit.
Apoi se apropie de ţăran şi-l sărută neprefăcut şi fără lenevire, blagoslovindu-l şi lăudându-i dreapta judecată, în vreme ce acela se tot plângea că nu-l întâlnise pe marele Serghie.
- Nu fii trist, îi răspunse stareţul, căci Dumnezeu a rânduit ca nimeni să nu plece din locul acesta nemângâiat. Domnul ţi-l va arăta pe acela pe care îl cauţi.
Pe când vorbeau, îşi anunţă sosirea un oarecare cneaz din vecinătate cu mare alai şi slavă, înconjurat de o mulţime de oameni, boieri, slujitori şi tineri. Străjerii şi astaşii care mergeau înainte îndepărtară pe ţăran, făcând loc cneazului, care intră şi puse metanie stareţului. Sfântul îl blagoslovi şi amândoi se aşezară, pe când toţi ceilalţi aşteptau în picioare. Iar ţăranul nostru se învârtea în jurul locului aceluia şi se străduia acum să-l vadă pe stareţ. Făcându-şi loc cu coatele prin mulţime, întrebă pe unul din cei de faţă:
- Cine-i călugărul care stă în dreapta cneazului?
Aflând că acela era Cuviosul Serghie, îl cuprinseră remuşcările şi, după plecarea cneazului, căzu la picioarele lui pentru iertare. Stareţul îl blagoslovi, povăţuindu-l pentru mântuirea sufletului şi omul plecă întărit în credinţa către Sfânta Treime şi evlavia pentru Sf. Serghie. Mai târziu, veni din satul său la mănăstire şi se tunse călugăr. Şi trăind câţiva ani în pocăinţă, spovedindu-se şi îndreptându-se, se duse la Domnul.
Domnul făcea nenumărate minuni prin alesul Său. Neavând apă în vecinătatea mănăstirii, fraţii se chinuiau, aducând-o de la mare depărtare. Unii chiar începuseră a cârti împotriva sfântului şi îl ocărau, întrebându-l de ce ridicase locaş în loc fără de apă.
- Eu am vrut să mă rog şi să-L slăvesc pe Dumnezeu în singurătate, le răspunse el. Dar Domnul a vrut să ridice aici această sfântă mănăstire, în cinstea Sfintei Treimi.
Nu mult după aceea, trecând cu un frate printr-o râpă, stareţul găsi un mic ochi cu apă de ploaie. Îngenunchind, se rugă, însemnând locul cu semnul crucii; numaidecât ţâşni un izvor ce poate fi văzut şi astăzi şi din care toţi cei din mănăstire au putut lua de atunci apă. Celor cu credinţă, izvorul acesta le-a dăruit vindecare, oamenii venind pentru apa lui de la mari depărtări.
Altă dată, un oarecare creştin iubitor de Dumnezeu, care trăia în împrejurimile mănăstirii, îşi aduse fiul bolnav, rugându-l cu lacrimi pe sfânt să mijlocească pentru vindecarea lui. Pe când nefericitul părinte încă vorbea, copilul se vlăgui cu totul şi îşi dădu sufletul. Cuprins de milă, sfântul îşi plecă genunchii şi se rugă deasupra lui până ce copilul învie, sufletul îi reveni în trup şi începu să mişte.
***
La oarecare depărtare de mănăstire locuia un boier, crunt chinuit de un diavol, şi ziua şi noaptea, asfel încât rupea şi obezile de fier. Rudele îl duseră la mănăstire, ca Sf. Serghie să se roage pentru vindecarea lui. Pe când se apropiau, îndrăcitul începu să răcnească şi să se zbată, nevoind să mai meargă. Auzindu-l, fraţii ieşiră în grabă afară, în timp ce sfântul porunci ca toată lumea să se adune în biserică, să facă o moliftă pentru cel bolnav. Atunci, îndrăcitul începu încetul cu încetul să se liniştească. Când îl aduseră în mănăstire, cuviosul ieşi din biserică şi-l întâmpină cu crucea în mână.Iar când făcu semnnul crucii deasupra lui, nefericitul zbieră cu glas tare, se smulse dintre ei şi se aruncă într-o băltoacă cu apă de ploaie, strigând:
- Vai, ce chin de la focul acela cumplit!
Din acel ceas, prin mila lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Sf. Serghie, omul îşi veni întru sine, pe deplin sănătos. Când l-au întrebat ce fusese cu strigătele acelea, el le-a răspuns:
- Când Sfântul a vrut să mă blagoslovească cu crucea, am văzut ieşind din el o flacără uriaşă care m-a cuprins de jur-împrejur. M-am aruncat în apă de frică să nu mă mistuiesc cu totul de la flacăra aceea.
De atunci încolo, evlavia oamenilor pentru Sf. Serghie a crescut, o mare mulţime a început să curgă din toate părţile şi mulţi călugări i s-au alăturat.
Într-o noapte, stând după obiceiul său la priveghere, rugându-se pentru frăţime, stareţul a auzit un glas strigându-l pe nume. Uimit peste măsură, mai întâi s-a rugat, apoi a deschis fereastruica chiliei, văzând o minunată privelişte. Cerul nopţii strălucea de o lumină nemaivăzută, mai puternică decât soarele. Glasul l-a chemat din nou:
- Serghie, tu acum te rogi pentru fiii tăi. Dumnezeu ţi-a auzit rugăciunea. Priveşte cât de mulţi călugări s-au adunat acum în obşte sub ascultarea ta, în numele Sfintei Treimi!
Sfântul privi şi văzu un mare şi frumos stol de păsări zburând în jurul mănăstirii; şi iarăşi a auzit.
- Câte păsări vezi aici, aşa se va înmulţi turma ucenicilor tăi! După ce nu vei mai fi, numărul lor nu se va împuţina, dacă cei rămaşi vor dori să-ţi calce pe urme…
Mult s-a minunat sfântul de cele văzute şi vrând să aibă şi un martor, l-a chemat dintr-o chilie apropiată pe un anume Simeon, dar acela nu se învrednici a vedea întreaga vedenie, ci zări numai o parte a luminii şi se minună foarte. Apoi sfântul povesti totul cu de amănuntul.
Într-o bună zi sosiră nişte greci de la Ţarigrad, aducând o scrisoare de la patriarhul Filotei. Luând scrisoarea, sfântul o duse Mitropolitului Alexie, care porunci să fie deschisa şi citită. Patriarhul îi scria următoarele: „Am auzit de viaţa bine plăcută lui Dumnezeu pe care o duci şi am dat slavă lui Dumnezeu pentru asta! Îţi mai lipseşte un singur lucru: rânduiala vieţii de obşte… Îţi dau un sfat bun: pune temelie vieţii de obşte în mănăstirea ta. Şi mila lui Dmnezeu şi blagoslovenia noastră să fie cu tine!”
Mitropolitul a primit sfatul şi atunci s-a pus început vieţii de obşte în mănăstirea Sf. Serghie, fraţii neavând nimic de sine.
La câtva timp după aceea s-au ivit nişte tulburări în mănăstire. Diavolul, duşmanul din totdeauna al binelui, a semănat printre unii dorinţa de a se împotrivi egumeniei Cuviosului Serghie. Într-o sâmbătă când se cânta Vecernia, însuşi fratele sau după trup, Ştefan, prins de invidie, a strigat cu glas mare din strana stângă:
- Şi, la urma urmei, cine-i stareţul? N-am fost eu primul venit aici? Şi mai rosti şi alte vorbe nepotrivite.
Sfântul a auzit toate acestea din Sfântul Altar, dar n-a scos nici un cuvânt; când a plecat din biserica, nu s-a îndreptat nici spre chilie, nici altundeva, ci a părăsit mănăstirea, apucând-o spre Pereyslavl. Ajungând la mănăstirea din Makra, a cerut ajutorul staretului, Sfântului Ştefan, şi a găsit un loc frumos şi pustiu, lângă râul Kirzah, acolo unde este astăzi Mănăstirea Bunei Vestiri a Maicii Domnului.
Când prinseră de veste că sfântul plecase, fraţii îl căutară peste tot. Găsindu-l, s-au bucurat şi au început să-l cerceteze, la început câte doi, apoi câte trei-patru…
Între timp, cuviosul a cerut şi mai apoi a primit blagoslovenie de la Mitropolitul Alexie de a construi o biserică şi, cu vremea, mulţime de fraţi s-au adunat sub povăţuirea sa în acel nou locaş de rugăciune. După aceea, o parte din călugării M-rii Sfintei Treimi, nemaiputând îndura despărţirea de duhovnicul şi povăţuitorul lor, au mers la mitropolit şi l-au rugat să-i poruncească stareţului să se întoarcă. Cuviosul s-a supus, iar mitropolitul , bucuros de ascultarea lui, i-a trimis un preot să-i sfinţească noua biserică, pe care sfântul o închinase Bunei Vestiri. Ca stareţ al noii mănăstiri l-a lăsat pe Romano, unul dintre ucenicii săi, pe care l-a trimis şi la mitropolie să fie hirotonit. Cuviosul l-ar fi vrut pe Isichie Tăcutul, dar acesta nu râvnea decât la blagoslovenia de a-şi petrece viaţa în tăcere deplină. Ceea ce cuviosul i-a şi îngăduit, însemnându-l cu Sfânta Cruce, după terminarea Sfintei Liturghii. Pe când îl blagoslovea, din mâini i-a ieşit o flacără puternică ce l-a învăluit cu totul pe Isichie, pecetluindu-l pe vecie în tăcerea nepătimitoare pe care şi-o dorise atât de mult. Astfel, Sf. Serghie s-a întors în mănăstirea sa, spre marea bucurie a tuturor.
Odată, Ştefan, episcopul de Perm, ce avea mare evlavie la stareţ, se afla pe drumul ce duce la Moscova, la vreo şapte mile de mănăstire. Fiind grăbit, minunatul episcop se gândea să-l cerceteze pe stareţ abia la întoarcerea de la Moscova. Ajungând la răscrucea de unde se vedea mănăstirea, se opri, făcu o plecăciune şi spuse: „Pace ţie, frate întru Domnul!”.
În timpul acela, fericitul şedea cu fraţii la trapeză şi, văzând cu ochii minţii închinăciunea episcopului, se ridică cu grăbire în picioare , se rugă câteva clipe, închinându-se, apoi grăi:
- Bucură-te şi tu, păstorule al turmei lui Hristos, şi pacea Domnului să fie pururi cu tine!
După terminarea mesei, răspunse la întrebările nedumerite ale fraţilor, povestind cu de amănuntul ce se întâmplase, fapte adeverite mai târziu ucenicilor de însoţitorii Episcopului Ştefan.
Ucenicii Sfântului Serghie au ridicat la rândul lor multe mănăstiri[…]Tot pe vremea lor, în mănăstire mai vieţuia un bătrân cu viaţă îmbunătăţită, Andrei Rubliov, un iconar plin de dar, deosebit prin agerimea minţii şi prin chipul său împodobit cu plete argintii. Şi asemenea lui mai erau mulţi alţii…
Fratele Sf. Serghie, Ştefan, se întoarse în mănăstirea cuviosului Serghie împreună cu fiul său, Teodor, în vârstă de doisprezece ani. Acest Teodor a fost călugărit de Sf. Serghie şi a dus o viaţă foarte îmbunătăţită şi într-o deplină ascultare, neascunzându-şi niciodată vreun gând în faţa părintelui său duhovnicesc. Când a ajuns la vârsta bărbăţiei şi a primit darul preoţiei, a început să se gândească la un loc potrivit pentru o mănăstire cu viaţă de obşte. De multe ori i-a mărturisit sfântului gândurile sale şi acela, văzând în stăruinţa tânărului voinţa Domnului, l-a blagoslovit, lăsându-l să plece cu fraţii care doreau să-l urmeze.
Locul potrivit l-au găsit la Simonovo, lângă râul Moscova, şi s-au apucat să ridice locaşul. Sf. Teodor a ajuns atât de cunoscut şi de cinstit pentru viaţa sa îmbunătăţită şi pentru bunul renume al mănăstirii sale, încât Sf. Serghie adeseori se ruga pentru el, ca nu cumva să cadă în mândrie.
Mai târziu, Sf. Teodor a ridicat o a doua mănăstire, şi ea vestită. În sfârşit, el avea să ajungă Arhiepiscop de Rostov şi să moară în sfinţenie în 1395.
Din „Tebaida Nordului”, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu