Recomandare

Citiţi pe blogul “Dulce casă” - http://dulcecasa.blogspot.com/2009/04/ai-un-jurnal-duhovnicesc.html

articolul Irinei : “ Ai un jurnal duhovnicesc?” !

"Pentru a te ajuta în sporirea vieţii duhovniceşti, şi a-ţi reaminti de adevărurile duhovniceşti, ar fi bine să ţii un jurnal (te poţi folosi de „agendele” cartonate care se vând la papetărie) care să includă fragmente din scrieri duhovniceşti care crezi că ar avea vreo valoare pentru tine sau care se pot aplica şi la starea ta, de asemenea şi scurte comentarii personale făcute în urma lecturii şi reflecţiei, incluzând şi scurte comentarii asupra lipsurilor tale pe care trebuie să ţi le corectezi. Sfântul Ioan din Kronstadt găsea foarte utilă această practică, aşa cum se poate vedea în [jurnalul lui] Viaţa mea în Hristos."

parintele Serafim Rose in "Scrisori misionare", pag.22

Au murit la Aiud( II )

Mircea Vulcănescu – martirul filozof:

“Elevul strălucit al lui Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti, licenţiat în Drept şi Filozofie, asistent universitar, cu funcţii importante în Stat în perioada interbelică, Mircea Vulcănescu(1904-1952) urmează calea martirică a generaţiei sale, fiind condamnat drept “criminal de război”. În închisoare impresionează prin dragostea de semeni şi cultura uriaşă. “Conferenţiază” prin Morse, pe bucăţi de săpun, ori prin viu grai, întărind pe deţinuţi prin cuvânt şi exemplu personal. Toturat în mai multe rânduri pentru apostolatul creştin pe care-l făcea în închisoare, moare la Aiud, la vârsta de 48 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost: “Să nu ne răzbunaţi!” Un testament vrednic de un mucenic filozof.

“Să vă iubiţi unul pe altul”...

Se afla printre deţinuţi un om pe nume Frăţescu. Avea mâinile permanent reci, din cauza unei grave insuficienţe de circulaţie. Din cauza aceasta, de câte ori era scos la muncă sau numai la alergarea besmetică din curtea închisorii, pielea îi crăpa, iar durerea intra în carnea lui ca făcută de mii de cioburi de sticlă spartă. Frăţescu nu avea mănuşi şi nimeni nu avea să-i dea. Mircea avea nişte ciorapi de lână. S-a hotărât să-i tricoteze din lâna ciorapilor o pereche de mănuşi. Dar Mircea nu ştia să tricoteze. Nu-i rămânea decât să înveţe . Avea o singură metodă: să despletească încet ochiurile ciorapului şi să facă raţionamentul invers, ca să înţeleagă cum împletea bunica lui! Aşa a făcut. Din ce şi-a confecţionat andrelele, nu ştiu. Poate din aşchii scoase din saltea? Din căpătâie de sârmă? De Sf. Nicolae, Mircea i-a dăruit lui Frăţescu o pereche de mănuşi tricotate.”[1]

Ion Constantinescu-Mărăcineanu, poveste în articolul "Ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu" publicat în revista “Memoria”:

“Rostul meu în viaţă s-a terminat. Am început o opera, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărţit de studenţii pe care-i iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei.

Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat. M-am înşelat. N-am fost decât un vanitos. Am ţinut să vin aici lângă cei în suferinţă, cei care au visat libertatea şi-au sângerat pentru ea. Studenţii mei nu mai pot aştepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăşte pentru ultima picătură de viaţă.

Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentaţii vremii n-au nevoie de cultură. Pseudocultura şi-a intins tentaculele ca o caracatiţă. Nu ştiu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier. Boala mi-a măcinat şi ultima fărâmă de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă vedeţi în ce hal am ajuns. O caricatură de om. Charon mă aşteaptă să mă treacă Styxul.

Corbii sunt gata să mă însoţească. Priviţi-i cum dau rotocoale croncănind în văzduh. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferinţa prin care trec prietenii de celulă. Ştiu că mă despart de ei. Ii rog să mă ierte că-i părăsesc. »[2]

George Manu – « Rectorul Universităţii Aiud »

“Descendent din spiţa Voievodului Martir Brâncoveanu(marele vornic Mihail Manu se căsătoreşte, pe la sfârşitul sec. XVIII, cu Smaranda, strănepoata Domnitorului), George Manu(1903-1961), după o temeinică educaţie în familie, îşi desăvârşeşte studiile în chimie-fizică şi radioactivitate la Sorbona, susţinând doctoratul la Institutul Doamnei Curie. Deşi Marie Curie îi propune să rămână definitiv în laboratoarele pariziene, George Manu alege să se întoarcă în ţară, unde devine asistent la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti.

Însufleţit de idealurile nobile ale generaţiei sale- zidirea unei Românii noi, a duhului – activează în organizaţiile anticomuniste ale vremii. În 1948 este arestat şi condamnat la muncă silnica pe viaţă. Ajuns în Zarca Aiudului, marea sa dragoste, cultura uriaşă sprijinită pe o memorie fenomenală şi vocaţia de dascăl îl transformă repede în omul cel mai iubit, respectat şi solicitat de deţinuţi, devenind neoficial « Rectorul Universităţii Aiud ». Cei care l-au cunoscut aici mărturisesc deopotrivă că George Manu era şi un iubitor al rugăciunii inimii, în care adeseori se adâncea, trăgându-şi viaţa şi puterea din chemarea numelui lui Hristos.

Izolările repetate, foamea, frigul îl îmbolnăvesc de TBC ganglionar şi pulmonar. Colonelul Crăciun, şeful « reeducării » din Aiud, îi oferă vindecarea în schimbul lepădării de credinţa sa şi activităţii în slujba regimului comunist. Refuzul profesorului a fost categoric. Astfel, groapa comună de la Râpa Robilor a mai primit un trup de martir, iar cerul, un rugător pentru neamul românesc. »

« Domnul profesor Manu a fost un om cum n-am mai întâlnit altul în viaţă. Bunătatea îi era nelimitată[...] Întotdeauna senin, extrem de binevoitor cu toţi, întotdeauna gata de a face toate concesiunile pentru a stabili armonia în celulă, renunţând chiar la porţia sa de mâncare numai pentru a satisface foamea unuia pe care îl vedea că se sfârşeşte de suferinţă.

Niciodată obosit când i se cerea vreo consultaţie din cel mai felurit domeniu, era veşnic cu mâna întinsă să dea şi cu sufletul deschis. Nu a fost nicio întrebare, după câte îmi amintesc, care să-i fi fost pusă şi la care el sa nu fi dat răspunsul competent.[...] Un om cu adevărat enciclopedic.

Nu există un singur om în Aiud care să nu-i fie îndatorat cu ceva. Fie cu o cunoştinţă în plus, fie cu învăţarea unei limbi străine, fie cu un sfat în momente de depresie, cu toţii am luat ceva de la domnul profesor Manu.

(Mărturii extrase din Gheorghe Jijie, George Manu – Monografie) »[3]

“ Şi pe dealul din preajma Aiudului, în gropi neştiute de nimeni, uitate chiar şi de cei ce le-au săpat, unde zac mii de trupuri desufleţite în chinurile Aiudului, se află şi profesorul George Manu, un mare savant şi un adevărat martir al neamului nostru. »[4]

Gheorghe Jimboiu

Aiud, 1960.

Într-o zi se deschide uşa celulei. Este introdus un nou camarad. Se prezintă simplu :

- Gheorghe Jimboiu.

După 12 ani de temniţă, Gheorghe Jimboiu este foarte bolnav. Suferă de două boli grave, care aici în închisoare duc implacabil spre deznodământul fatal. Are tuberculoză şi ciroză. Singurul lucru care ise permite este să stea întins.

Stă pe marginea patului, rezemat de perete, şi din această poziţie asistă la viaţa celulei. Intervine foarte rar în discuţiile noastre. Mai mult ascultă. Cred că rosteşte în permanenţă rugăciunea inimii. Această concentrare interioară îi conferă un aer de pace şi seninătate.

Nimic nu indică faptul că omul acesta ştie că va muri. Nici un semn de nelinişte nu i se poate citi pe chip. Poate că alţii ar fi căzut în disperare şi ar fi bătut la uşă ca să fie duşi la spital. El bate la o altă poartă, cu credinţă şi smerenie : la poarta Cerului spre care năzuieşte.[...] Sunt convins că acest trăitor profund al lui Hristos a fost trimis de Pronie ca să văd cum se apropie de moarte un om care a trecut peste pragul sfinţeniei. Călătoreşte într-o zonă în care nu-l mai tulbură îndoiala sau patimile. Privindu-l, simt că Jimboiu este omul de care m-aş ruşina cel mai mult dacă mi-ar cunoaşte păcatele. Nu pentru că m-ar judeca cu asprime – pentru că el este omul pe care l-am simţit trăind dragostea frăţească în modul cel mai pur – ci pentru că în timp ce el zboară prin sferele celeste, eu zac neputincios şi ticălos în genună. »

« Aiud, 1964. de la Zarcă sunt dus la Secţie. În curtea Secţiei mă găsesc cu o mulţime de cunoscuţi. La fiecare pas câte o bucurie.

După atâtea bucurii trebuia să vină şi o durere. O durere mare. Interesându-mă de Gheorghe Jimboiu, aflu că a murit. Aşadar nu a mai rezistat. Cu un an înainte, Dumnezeu l-a chemat la El. L-a iubit prea mult ca să-l lase în vâltoarea vieţii libere, care i-ar fi putut întina puritatea de cristal pe care o cucerise în împărăţia durerii[...]

« Viaţa lui Gheorghe Jimboiu a fost o ardere de tot, bine plăcută lui Dumnezeu.
El trebuie să intre, alături de Valeriu Gafencu şi alţi tineri români morţi în închisoare, în galeria sfniţilor români, care au trăit o tinereţe sfântă, încununată cu jertfa supremă pentru învierea neamului românesc, constituind înălţătoare pilda pentru generaţiile viitoare. » (Pr. Liviu Brânzaş, Raza din catacombă[5])

Notă : Viaţa lui Gheorghe Jimboiu la adresa :

http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1025939-serial-sfintii-inchisorilor-gheorghe-jimboiu-inger-trup.htm

« Întâlnirea cu Gheorghe (Gicu) Jimboiu - Pe când eram în celulă cu Costică Cristescu, la un regim foarte sever, am cerut gardianului să fiu dus la vizita medicală, la medicul de pe sectia de unde plecasem. Acela era colegul meu de facultate Virgil Lungeanu, de la Iasi, care îl convinsese pe doctorul Mărculescu, medicul oficial, să-i dea toată libertatea să consulte bolnavii si diagnosticul pus de el să nu mai fie discutat. Eram în anul 1954, în luna februarie, în acea iarnă de neuitat, când s-au simtit si în Transilvania ninsori iesite din comun. [...]Peste câteva zile am fost scos din Zarcă, din celula unde eram cu Cristescu, si dus la camera nr. 1, din clădirea numită Sectie, care se afla deasupra Capelei, unde îl cunoscusem pe Flueras. Pentru mine e semnificativ faptul că acolo l-am cunoscut pe Jimboiu. (Mlastina disperării, 313)

Jimboiu nu trecuse prin demascări la Pitesti, deoarece, fiind crunt torturat în timpul anchetei la Brasov, ca student la Academia Comercială din acest oras, iesise din anchetă grav bolnav de tuberculoză si ficat. În această stare a fost dus la penitenciarul sanatoriu pentru tuberculosi din Tg. Ocna, pe valea Trotusului. Rămas de mic orfan de tată, fusese crescut de mama lui care nu se mai căsătorise, trăind în cea mai curată credintă ortodoxă. La această zestre sufletească s-a mai adăugat si educatia legionară, în Frătiile de Cruce, el aflându-se direct sub influenta celui ce a rămas un mit pentru toti cei care l-au cunoscut, studentul legionar Valeriu Gafencu, condamnat de pe timpul lui Antonescu.

Pe Gafencu nu l-am cunoscut personal. I-am citit gândurile scrise si scoase nu stiu prin ce minune din închisoare. L-am văzut doar de câteva ori la Pitesti, înainte de demascări. Tot ce stiu despre Gafencu stiu de la alti camarazi, printre care si Jimboiu, si de aceea las dreptul camarazilor ce l-au cunoscut si pe care i-a influentat să scrie si să vorbească despre el. Jimboiu era poate cel mai strălucit elev al lui Gafencu, îmbinând în modul cel mai armonios conceptia legionară, credinta ortodoxă si setea de cunoastere intelectuală. Este printre putinii tineri legionari pe care i-am cunoscut, care trăia cu gândul că mai degrabă moare, decât să-l denunte pe altul la anchetă. Rezultatul acestei convingeri a fost îmbolnăvirea lui de tuberculoză si ficat si, mai târziu, moartea.

A fost condamnat la ani grei de închisoare, nu pe declaratiile lui, ci pe ale altora, iesind astfel din anchetă cu constiinta curată că nu antrenase cu el alti tineri în închisoare. Am cunoscut în viata mea fel de fel de oameni, atât înainte, cât si după detentie, dar n-am întâlnit un altul, indiferent de vârstă sau pregătire, care să înteleagă Ortodoxia si să iubească pe Hristos ca Jimboiu. Un tânăr curat trupeste si sufleteste, înzestrat cu o mare blândete si bunătate. A fost singura fiintă pe care am întâlnit-o care n-a spus niciodată că suferă de foame. Avea dragoste de oameni indiferent cine erau ei, prieteni sau dusmani, dusă până la sacrificiul de sine. Fată de dusmani si fată de cei care l-au chinuit si continuau să o facă, avea o întelegere care rational nu se putea explica. Era atât de convins de misiunea lui pământească de a face binele, încât parcă venea din altă lume. Dacă nu l-as fi cunoscut pe acest tânăr, m-as fi îndoit de multe lucruri sau nu le-as fi crezut. Jimboiu, cum numai sfintii au înteles, s-a identificat cu chemarea Fiului lui Dumnezeu: «Veniti la Mine toti cei osteniti si împovărati si Eu vă voi da odihnă».

Din momentul în care l-am cunoscut pe Jimboiu, n-am mai citit Vietile Sfintilor ca pe o lectură oarecare. Cunoscându-l pe el, orice îndoială, orice suspiciune că au existat si mai există sfinti pe pământ, a fost spulberată pentru totdeauna din sufletul meu. Acest martir, cu fizicul lui de sfânt bizantin, a fost pentru mine modelul de neegalat a ceea ce trebuie să fie si să facă omul pentru mântuirea lui si a neamului care l-a conceput.

Desi credinta este ceva ce nu prea are legătură cu ratiunea, totusi majoritatea oamenilor au nevoie de evidente pentru a crede (categoria Sfântului Apostol Toma). Nu găsesc cuvinte să-mi exprim cinstea si admiratia pentru acest martir legionar. Orice notiune as folosi pentru a-l face si pe altul să înteleagă cine a fost acest tânăr si ce a însemnat el pentru cei ce l-au cunoscut, ar fi de prisos. Toate cele de mai sus se pot rezuma la o propozitie: era un înger în chip de om.

Am convingerea fermă că existenta oamenilor pe pământ si relatiile dintre ei nu sunt întâmplătoare. Din clipa când l-am cunoscut pe Jimboiu trăiesc cu impresia că am stat de vorbă cu îngerii. A fost desăvârsit din toate punctele de vedere, conform imperativului: «Fiti desăvârsiti, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârsit este»

(Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/bordeianu/default.asp.htm

---

[1] Albumul Fericiţi cei prigoniti-martiri ai temniţelor româneşti, Editura Bonifaciu, p. 53.

[2] Serial - Sfintii inchisorilor Mircea Vulcanescu: "Sa nu ne razbunati", http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1045085-serial-sfintii-inchisorilor-mircea-vulcanescu-nu-razbunati.htm.

[3] Albumul Fericiţi cei prigoniti-martiri ai temniţelor româneşti, Editura Bonifaciu, p. 56.

[4] Ibidem.

[5] Op. Cit., p. 63.

Importanţa « primului cuvânt »

« Un ucenic sau penitent avizat se comportă faţă de părintele său duhovnicesc în felul următor : în câteva cuvinte îi spune gândul sau esenţialul stării lui, după care tace. La rândul său, părintele duhovnicesc care, încă de la începutul convorbirii, se pune în stare de rugăciune, îi cere lui Dumnezeu să fie luminat de har ; dacă simte în sufletul său o « înştiinţare » sau « încredinţare », el îşi dă răspunsul, după care discuţia trebuie oprită. Căci dacă lăsăm să ne scape « primul cuvânt » al părintelui duhovnicesc, puterea Tainei slăbeşte şi mărturisirea riscă să se transforme într-o simplă discuţie omenească.[...] Dacă penitentul nu dă atenţia cuvenită întâiului cuvânt al părintelui duhovnicesc şi-l copleşeşte cu explicaţiile, el îşi trădează prin însuşi acest fapt lipsa sa de încredere şi de înţelegere şi ascultă în realitate de o dorinţă secretă de a-l face pe părintele duhovnicesc să încline spre propriul său gând. Acest lucru marchează începutul unui conflict psihologic, care, potrivit cuvântului Apostolului, este « fără folos »(Evr. 13, 17)

Arhimandritul Sofronie, Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, Deisis, Sibiu, p. 90

Despre pericolul unui « ataşament iraţional »

Când firea pătimaşă a omului îl atrage spre ceea ce experienţa dureroasă a vieţii m-a determinat să numesc un « ataşament iraţional », dacă acesta este lipsit de cunoştinţă duhovnicească şi de trezvie, ajunge « să iubească peste măsură », fiind apoi silit să lupte cu patima pentru că se sufocă, disperă şi de multe ori, ajunge să-şi dorească moartea.

Un mecanism implacabil ne transformă iubirea - nouă, celor trupeşti şi sufleteşti - într-o sursă de suferinţă, de chin necurmat, care ne face viaţa de neînţeles şi ne ucide, dacă nu aplicăm remediile potrivite:

1.cercetarea de sine permanentă, pentru a descoperi starea adevărată a sufletului, patimile lui , şi a le trata;

2.recunoaşterea lucidă a existenţei unei/ unor patimi, care trebuie tratate;

3.cunoaşterea mecanismului lor, pentru a le demonta şi combate;

4.sinceritatea deplină cu sine, cu alţii, când e cazul(Gândul ascuns e calea pe care pătrunde diavolul);

5.vorbirea cu Domnul, în locul frământării în sine, a vorbirii cu sine sau cu cel iubit;

6.rugăciunea şi plânsul, care curăţă de zgură sufletul;

7.lupta cu gândurile, pentru a nu le primi;

8.spovedania deasă

9.Sfânta Împărtăşanie.

Am observat de multe ori pe viu cum se manifestă patima aceasta: dorinţa irepresibilă de a vorbi – comunica des cu persoana iubită, de a şti ce face, gândeşte, simte, o dorinţă obsesivă; preocuparea permanentă de persoana respectivă; nevoia de a te şti iubit, acceptat măcar; neîncrederea că eşti iubit, acceptat, dorinţa de a ţi se confirma periodic iubirea. Situarea persoanei respective în centrul vieţii personale, fără vreun rival. Prezenţa continuă în minte a gândurilor despre ea, eventual a imaginilor. „Dialogul” interior cu ea sau cu aceste gânduri, pomenirea numelui ei, neputinţa de a mai săvârşi micile activităţi cotidiene cu râvnă; greutatea de a te concentra la rugăciune, absenţa oricărei dorinţe de a face vreo mişcare, letargia; tristeţea îndelungată şi crâncenă; sentimentul neputinţei; sentimentul descurajării; pierderea sentimentului că tot ce facem are un sens, sentimentul inutilităţii.

Comparând textele, mi-am dat seama că am descris din experienţă exact patimile pomenite de Sf. Ioan Casian : tristeţea, akedia, trândăvia/ lenea, de care pătimaşul ataşat iraţional de o persoană este, în final, conştient, dar pe care crede că le poate ţine sub control, în timp ce ele îl robesc pe furiş cu totul.

Dacă pătimaşul nu menţine legătura cu Dumnezeu necurmată, prin spovedania desluşită şi cinstită către duhovnic, astfel încât să-i dea remediile potrivite, el riscă să se cufunde în prăpastia celei mai negre deznădejdi. Teama sau ruşinea, dar şi nepriceperea de a spune cele ce se petrec în suflet au efecte catastrofale. El se trezeşte cuprins într-un cerc vicios din care nu poate ieşi singur, dar din care îl scapă Domnul, dacă strigă la El, dacă nu-şi pierde speranţa, sentiment care-l închide în mod primejdios în sine. Curând cade în neputinţa de a mai vorbi cu duhovnicul, în absenţa dorinţei de a-şi mărturisi neputinţa chinuitoare şi, mai grav, în absenţa dorinţei de a mai merge la Sfânta Biserică, de care se crede rupt definitiv şi irevocabil prin lipsa de control asupra patimii lui.

Are sentimentul că este un om terminat, că n-o să mai găsească nicăieri sprijinul salvator şi tot tipicul vieţii sale se schimbă. Letargia ia locul nevoinţei duhovniceşti, rugăciunea devine o povară sau un strigăt disperat şi neconvins după ajutorul şi mila lui Dumnezeu, în care nu mai crede. Frica iraţională îl ia în stăpânire împreună cu un duh de neputinţă care îi paralizează orice mişcare. Dacă Dumnezeu nu se îndură curând de acest suflet, el e distrus !

Aceasta nu e dragostea, ci deformarea ei de către patimă. Dacă reuşeşte să-şi recapete controlul şi stăpânirea de sine, dacă înţelege exact ce se întâmplă, situaţia este salvată. Se chinuie şi aşa, dar împotriva patimii, pentru iubire. În asemenea situaţie, cei apropiaţi e folositor să îl asculte, să îl înveţe, să îl înţeleagă şi să îl rabde cu iubire jertfelnică. Dacă nu se vindecă de patima aceasta, nu va putea iubi niciodată curat şi nu va afla liniştea.

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Miercuri[Fapte 4, 13-22; In. 5, 17-24] “Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu. Noi nu putem să grăim altceva decât ceea ce am văzut şi am auzit”. Aşa au vorbit Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan către mai-marii iudeilor, atunci când aceştia i-au oprit să mai vorbească despre Domnul Iisus Cel Înviat, după ce ei tămăduiseră în numele Lui pe cel olog din pântecele mamei sale. Nu s-au temut de ameninţări, căci adevărul, învederat fiind, nu le îngăduia să tacă: “Noi am văzut şi am auzit”, au zis ei, “şi mâinile noastre au pipăit”, aşa cum avea să adauge mai apoi Sf. Ioan(1 In.1, 1). Ei erau martori oculari, iar aceştia sunt, după normele cunoaşterii omeneşti, cei mai de încredere martori ai adevărului. În această privinţă, nici unul din tărâmurile cunoaşterii omeneşti nu are asemenea martori al adevărului. Faptul că de atunci au trecut optsprezece veacuri şi jumătate n-a micşorat nicidecum puterea acestei mărturii şi, prin urmare, adevărul mărturisit de ei n-a devenit mai puţin învederat. Dacă oamenii cad în necredinţă – şi acum sunt foarte mulţi care cad – cad nu din altă pricină decât lipsa gândirii sănătoase. Ei nu vor să judece şi se lasă mânaţi de păreri amăgitoare, pe care înşelăciunea inimii stricate le face lesne să pară vrednice de crezare. Sărmane suflete! Pier, închipuindu-şi că au nimerit în cele din urmă, pe drumul potrivit, bucurându-se mai ales de faptul că au păşit cei dintâi pe această cărare, făcându-se şi altora călăuze. Dar nu e mare bucurie să şezi pe scaunul pierzătorilor.”

Protos. Valentin - Exarh în Arhiepiscopia Bucureştilor

Exarh de zonă în Arhiepiscopia Bucureştilor

Ciprian BÂRA

Joi, 19 Martie 2009

În şedinţa Permanenţei Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei Bucureştilor din 10 martie 2009, ieromonahul Valentin Mâţu, stareţul Mănăstirii Turnu, a fost ales exarh de zonă al Arhiepiscopiei Bucureştilor Această nouă funcţie administrativă are drept scop o mai bună coordonare a activităţilor duhovniceşti-gospodăreşti ale celor 13 mănăstiri din zona Prahovei

Noul exarh, care va activa în zona judeţului Prahova, a devenit frate de mănăstire la 1 septembrie 1991, iar la 29 iunie 1992 a fost tuns în monahism. La doar patru ani după aceasta, în luna noiembrie a anului 1996 a fost hirotonit ierodiacon. A devenit ieromonah la 21 septembrie 1997 şi în aceeaşi zi a fost hirotesit stareţ pe seama Mănăstirii Turnu din localitatea Târgşoru Vechi, din judeţul Prahova.

Grija părintelului Valentin pentru cele sfinte şi spiritul său practic s-au evidenţiat foarte repede în activitatea administrativ-duhovnicească de la cunoscuta Mănăstire Turnu. Astfel, sub grija şi coordonarea actualului exarh de zonă de pe Valea Prahovei, s-a restaurat în întregime biserica-ctitorie a lui Vlad Ţepeş şi a voievodului Martir Constantin Brâncoveanu. Lucrările de restaurare a picturii au fost finalizate în anul 2005, iar catapeteasma a fost aşezată în anul 2006.

În anul 2008 s-a obţinut autorizaţia de construcţie - „Restaurarea şi consolidarea zidului de incintă al vestigiilor medievale, construirea chiliilor şi a stăreţiei din incinta Mănăstirii Turnu şi utilităţi“, iar în martie 2009 s-au demarat lucrările.

O mai bună coordonare a activităţilor celor 13 mănăstiri din zona Prahovei

Toată această activitate în calitate de stareţ al Mănăstirii Turnu, precum şi studiile de Teologie, masterul în Istorie, precum şi diversele diplome obţinute din partea Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi a Agenţiei Naţionale de Consultanţă Agricolă l-au recomandat pentru noua funcţie în care a fost ales. „Ne dorim ca mănăstirile să sporească atât duhovniceşte, cât şi economic, iar monahii să sporescă în rugăciune, să fie tari în credinţa în Iisus Hristos, să devină un sprijin de nădejde pentru acest blând popor, fiindu-i alături la nevoile şi frământările lui. Nădăjduim că Bunul Dumnezeu ne va lumina, ne va apăra de tot răul şi ne va binecuvânta să săvârşim tot binele, urmând astfel modelul marilor noştri înaintaşi“, ne-a declarat ieromonahul Valentin Mâţu.

Această nouă funcţie administrativă are drept scop o mai bună coordonare a activităţilor duhovniceşti-gospodăreşti ale celor 13 mănăstiri din zona Prahovei.

Părintele Valentin Mâţu, stareţul Mănăstirii Turnu, a fost numit în această funcţie şi va avea rolul de a inspecta, de a raporta situaţia acestor mănăstiri şi de a propune soluţii pentru rezolvarea problemelor ivite. Va ţine legătura cu exarhul administrativ şi exarhul cultural al Arhiepiscopiei şi va participa la şedinţele Permanenţei Consiliului Eparhial, în calitate de invitat, la fiecare început de lună, împreună cu protopopii de zonă.

Zona Prahovei este zona cu cele mai multe mănăstiri din Arhiepiscopia Bucureştilor şi din cauza distanţei era nevoie de o coordonare mai bună şi mai directă a activităţilor acestora.

Au trecut pe la Aiud ( I )

Părintele Sofian Boghiu:

“a făcut şase ani de închisoare pentru vina de a fi aprins rugul dragostei de Dumnezeu şi neam în inima sa. Despre aceşti ani spunea întotdeauna cu smerenie: “Mi-a ajutat Dumnezeu să nu-i regret!”

“Rugăciunile celor din închisori erau primite de Dumnezeu, dobândeau primire din partea lui Dumnezeu, fiindcă El îi întărea. Astfel încât, cu toată mizeria, cu toată răutatea comandată împotriva sărmanilor deţinuţi, ei aveau totuşi o seninătate şi o bucurie care nu putea să vină decât de sus, de la Dumnezeu.”(Arh. Sofian Boghiu)

Părintele Benedict Ghiuş:

“Doctor în teologie, Episcop Vicar Patriarhal pentru scurtă vreme, asistent universitat al prof. Nichifor Crainic şi al Părintelui Stăniloae la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi cel mai iubit duhovnic al Patriarhiei, părintele Ghiuş a trecut printre oameni acoperit de smerenie. Arestat în 1958 cu lotul de la “Rugul Aprins”, este la 18 ani de muncă silnică. Închis la Jilava, Aiud şi în colonia de muncă de la Ostrov, va fi eliberat în 1964. Nedispus la compromisuri, este marginalizat de cler şi se retrage la Mănăstirea Cernica, apropiindu-se, cu înţelepciune şi smerenie, de veşnicie...”

Părintele Adrian Făgeţeanu:

“Ieri, duhovnicul Antimului şi al Bucureştiului, azi, pusnicul rugător pentru lume...”

“Nu o să mă crezi, frate, dar în închisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu. Acolo preţuiai tot darul lui Dumnezeu, preţuiai aerul, pe care într-o celulă suprapopulată, îl căutai câteva secunde, cu rândul, stând cu nasul sub crăpătura uşii. Preţuiai pâinea(două felii prin care întrezăreai lumina soarelui), alături de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam între noi.[...]

În închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă. La ieşirea din Aiud am aflat că sărmana mea mamă, atunci când scria acatistul pentru preot, îmi trecea numele şi la vii şi la morţi, neştiind nimic despre mine. Avea mare dreptate – în puşcărie eram şi viu şi mort deopotrivă.”

Poetul Vasile Voiculescu:

“ Închis între anii 1958-1962 la Jilava şi Aiud pentru “uneltire contra ordinii sociale”, V. Voiculescu se îmbolnăveşte de TBC la coloană. Într-o zi are o criză foarte puternică şi ceilalţi deţinuţi bat în uşa celulei, cerând ajutor. Locotenentul de gardă vine si, dumirindu-se despre cine e vorba, spune: “Tu eşti ăla misticu`? Să te vindece Dumnezeu!” Şi pleacă trântind vizeta(cf. Mihai Rădulescu, Rugul Aprins). Poetul iese din închisoare în 1962 cu sănătatea ruinată şi moare un an mai târziu.”

Prizonierul

Uneori calcă cineva în inima mea,/ Calcă aprins, parcă s-o ia.

O măsoară în jos şi-n sus./ Eu tac, ascult şi adast supus:

O fi boala, o fi moartea/ Nu mă răvrătesc, asta mi-e partea.

Mă doare, dar nu mi-e frică/ Numai inima se face mică, mică…

Într-o noapte paşii largi, tot mai largi…/ - Domol, inimă, că te spargi.

Strig la ea -eşti nebună?/ Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:

Omule, scoală, este El!/ -Care El? Cine? Stai niţel!

El, Domnul, gâfâie ea,/ Ne măsoară cu pas de stea…

Eu dintr-o dată-mi încordez tăria/ Cataracată mă inundă bucuria:

- Oh, Te-am prins, Doamne,/ nu mai scapi, te ţin prizonier…

- “Bine, zâmbi El, ţine-Mă o clipă”/ - Ah, gemui, pier…

O clipă, inima mi se făcuse Cer.”

Preotul Profesor Dumitru Stăniloae:

“Dumnezeu l-a ales pentru a fi cel mai mare teolog român al secolului nostru şi, după părerea multora, cel mai mare teolog al ortodoxiei veacului al XX- lea. A trecut prin catacombele închisorilor comuniste între anii 1957-1963, dăruind cuvânrul lui Dumnezeu celor din suferinţă şi luând cununa mărturisirii.”

“ Ori de câte ori oamenii simt iubirea lui Dumnezeu şi îi răspund într-o oarecare măsură, ei trăiesc în veşnicie.[...] într-un anume fel, ori de câte ori trăiesc în dragoste unii cu alţii, ei trăiesc în veşnicie.”

“Noi românii suntem un popor iubitor de Dumnezeu şi foarte cucernic, plin de armonie şi plin de lărgim, pentru că suntem pe de o parte un popor latin, iar pe de altă parte un popor ortodox. Avem în noi şi luciditatea latină, claritatea latină, comunicativitatea latină,dar avem şi simţul tainei. Şi atunci nu suntem superficiali în comunicativitate, nu-l luăm pe celălalt foarte puţin în serios, ci îl luăm în serios în comunicarea cu el, pentru că vedem în el făptura lui Dumnezeu plină de taină.[...] E taină în lumină, nu e taină în întuneric...La noi, persoana e marea taină. La noi, mistica este o mistică a luminii. Poporul nostru e singurul popor care spune creaţiunii lume-lumină. Niciun popor nu-i spune lumină. Vedem în ea lumina lui Dumnezeu.”

Petre Ţuţea – românul absolut:

“Definiţia mea este: Petre Ţuţea românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.

Treisprezece ani de închisoare... Aveam doar o hăinuţă de puşcăriaş. Ne dădeau o zeamă chioară şi mămăligă friptă. M-au bătut...M-au arestat acasă. Nici nu ţin minte anul...Când m-au anchetat, am leşinat din bătaie. Iacătă că n-am murit. Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari şi pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sunt aici... Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce am suferit, pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi.”

“În afara slujbelor Bisericii nu există scară la cer. Templul este spaţiul sacru, în aşa fel încât şi vecinătăţile devin sacre în prezenţa lui.”

“ În Biserică afli că exişti.”

“Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba.”

Prinţul Ghica – un munte de caracter:

“Descendent al familiei domnitoare Ghica, Doctor în Drept, prinţul Alecu Ghica este condamnat în 1941 la 12 ani de închisoare , iar după 1944 este “rejudecat” de comunişti şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. Trece prin temniţele ţării cu o demnitate şi o ţinută morală de la care nu va abdica niciodată, cu toate pedepsele şi umilinţele la care este supus sistematic de conducerea închisorii( la un moment dat a fost trimis ca servitor la o crescătorie de porci, unde prin firea sa nobilă a câştigat în scurt timp simpatia tuturor porcarilor fermei). Din reeducarea de la Aiud – ultima încercare a comuniştilor de a frânge caracterele dârze – a ieşit curat, fără compromisuri.Eliberat în 1964, îşi regăseşte familia, care suferise şi ea nedreptăţi şi umilinţe amare[...] Puţin după eliberarea soţului, doamna Ghica se îmbolnăveşte de cancer. Prinţul o va îngriji cu dragoste şi devotament până la sfârşit.”

Alexandru Ştefănescu – Monahul Atanasie, o lumină de om şi de neam românesc:

“Arestat şi condamnat ca mai toată elita naţionalistă interbelică, pentru activitate legionară, a executat 21 de ani de temniţă, fiind eliberat din Zarca Aiudului printre ultimii. A trecut cu demnitate prin închisorile din Chişinău, Aiud şi Canal, neadmiţând niciun compromis.

La Aiud a stat un an în celulă cu dr. Uţă şi cu Costică Dumitrescu(Pr. Marcu de la Sihăstria), timp în care au citit împreună Sfânta Scriptură, s-au rugat şi au slujit, după puteri, aproapelui. Alexandru Ştefănescu a fost mâna dreaptă a doctorului Uţă în tratarea deţinuţilor bolnavi[...].

După moartea soţiei, a intrat în monahism, călugărindu-se la Mănăstirea Petru-Vodă cu numele de Atanasie. Ultimii ani ai vieţii i-a petrecut dăruindu-se slujbelor bisericeşti, îngrijind călugării şi credincioşii bolnavi, dar mai ales făcând educaţie de cea mai înaltă ţinută tinerilor şi copiilor.[...]

Pe 29 februarie 2008 părintele Atanasie a plecat la domnul, dar n-a murit, căci “mor numai cei care nu cred”.

Fragmente selectate din albumul :”Fericiţi cei prigoniţi...”