Mărturisirea credinţei: "...mai vrednic de laudă este un război decât o pace care desparte de Dumnezeu”

Aprilie 2009
Toţi cei care prin harul lui Dumnezeu am crescut în dogmele cele binecinstitoare şi urmăm în toate Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească credem că:
Singura cale mântuitoare pentru oameni[2] este credinţa în Sfânta Treime, în lucrarea şi învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, care sunt continue în trupul Lui, Sfânta Biserică. Hristos este singura lumină adevărată[3]; nu există alte lumini care să ne lumineze, nici alte nume care pot să ne mântuiască: „Şi nu este întru alt întru nimic mântuire, pentru că nici nume este altul sub cer dat întru oameni, întru care trebuie să ne mântuim noi”[4]. Toate celelalte credinţe, toate religiile care ignoră şi nu-L mărturisesc pe Hristos „venit în trup”[5], sunt făcături omeneşti şi lucrurile diavolului[6], nu conduc la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi la naşterea din nou prin dumnezeiescul Botez, ci îi rătăcesc pe oameni şi îi conduc la pierzare. Noi, creştinii care credem în Sfânta Treime, nu avem acelaşi Dumnezeu cu nici o altă religie: nici cu aşa-numitele religii monoteiste (iudaismul şi islamul), care nu cred în Sfânta Treime.
De două mii de ani, Biserica întemeiată de Hristos şi călăuzită de Sfântul Duh a rămas statornică şi neclintită în Adevărul mântuitor învăţat de Hristos, predat de Sfinţii Apostoli şi păzit de Sfinţii Părinţi. Nu a fost îngenuncheată de cumplitele prigoane ale iudeilor, iniţial, şi ale închinătorilor la idoli, mai apoi, în primele trei secole; a arătat o mulţime de martiri şi a ieşit biruitoare, dovedind originea ei dumnezeiască. După cum minunat spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimic nu este mai puternic decât Biserica... Dacă porţi război împotriva vreunui om, fie ai învins, fie ai fost învins; dar dacă porţi război împotriva Bisericii, vei fi învins fără să te dumireşti, căci Dumnezeu este mai tare decât toate”[7].
După încetarea prigoanelor şi triumful Bisericii asupra vrăjmaşilor din afară, adică a iudeilor şi a închinătorilor la idoli, s-au înmulţit şi s-au împuternicit vrăjmaşii dinăuntru ai Bisericii. Au apărut diferite erezii, care au încercat să perimeze (răstoarne) şi să falsifice credinţa predanisită, aşa încât credincioşii să fie zăpăciţi şi să slăbească încrederea lor în adevărul evanghelic şi în cele încredinţate. Marele Vasilie, schiţând situaţia bisericească creată de erezia lui Arie, care a dominat timp de patruzeci de ani şi administrativ, zice: „Dogmele Părinţilor sunt dispreţuite, predaniile apostolice sunt socotite de nimic, invenţiile oamenilor mai noi înlumesc Bisericile; aşadar, oamenii nu mai teologhisesc, ci tehnologhisesc; înţelepciunea lumii are întâietate îndepărtând lauda Crucii. Păstorii sunt izgoniţi, iar în locul lor sunt introduşi lupi grei care sfârtecă turma lui Hristos”[8].
Ce s-a întâmplat cu vrăjmaşii din afară – religiile –, s-a întâmplat şi cu cei din interior – ereziile. Biserica, prin marii şi luminaţii Sfinţi Părinţi, a definit şi a îngrădit credinţa Ortodoxă prin hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Locale referitoare la anumite învăţături îndoielnice, dar şi prin conglăsuirea Părinţilor (consensus Patrum) asupra întregului de teme al credinţei. Suntem mai siguri când îi urmăm pe Sfinţii Părinţi şi nu mutăm hotarele pe care ei le-au aşezat. Cuvintele „Următori Sfinţilor Părinţi” şi „Nu muta hotarele pe care le-au aşezat Părinţii noştri” constituie o linie sigură de drum şi supapa de siguranţă a credinţei şi vieţuirii noastre ortodoxe. Prin urmare, punctele de bază ale mărturisirii noastre sunt următoarele:
1. Păzim neclintite şi nefalsificate toate cele legiuite de Sinoade şi de Părinţi. Primim toate câte ei le-au primit şi condamnăm toate câte ei le-au condamnat, ferindu-ne de contactul cu toţi cei care inovează în chestiunile credinţei. Noi nici nu adăugăm, nici nu desfiinţăm vreo învăţătură, nici nu o schimbăm. Sfântul Ignatie al Antiohiei, purtătorul de Dumnezeu, scria deja în Epistola sa către Sfântul Policarp al Smirnei: „Tot cel ce se pronunţă împotriva celor hotărâte, chiar dacă ar fi vrednic de crezare, chiar dacă ar posti, chiar dacă ar trăi în feciorie, chiar dacă ar face minuni, să-ţi fie lup în piele de oaie, care lucrează stricarea oilor”. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind cuvântul Apostolului Pavel: „Dacă cineva va binevesti vouă altceva decât aţi primit, să fie anatema”, observă că Apostolul „nu a zis că dacă propovăduiesc împotrivă sau leapădă totul, ci chiar şi ceva foarte mic dacă v-ar binevesti în afara celor primite, chiar dacă de întâmplare vor fi mişcaţi, anatema să fie”[9]. Sinodul al VII-lea Ecumenic, proclamând hotărârile lui împotriva iconomahilor către clericii din Constantinopol, scrie: „Am urmat Predaniei Bisericii Universale şi nu am făcut nici destindere (scoatere), nici prisosinţă (adaos), ci învăţându-ne apostoliceşte, ţinem Predaniile pe care le-am primit, primind şi îmbrăţişând întotdeauna câte Sfânta Biserică Universală de la începutul vremurilor a primit oral şi prin scris... Căci adevărata şi prea dreapta judecată a Bisericii nu acceptă nimic a înnoi în ea, nici a face vreo scoatere. Drept aceea, noi, urmând legilor părinteşti şi primind harul de la unicul Duh, am păzit toate cele ale Bisericii fără a tăia sau a împuţina cu ceva”[10].
Împreună cu Sfinţii Părinţi şi cu Sfintele Sinoade lepădăm şi anatematizăm toate ereziile care s-au ivit în cursul istoric al Bisericii. Dintre ereziile vechi, care supravieţuiesc până azi, condamnăm arianismul (supravieţuieşte la minciuno-martorii lui Iehova) şi monofizitismul, cel radical al lui Eutihie şi cel moderat al lui Sever şi Dioscor, conform hotărârilor Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon şi învăţăturii hristologice a marilor Sfinţi Părinţi şi Dascăli, precum a Sfântului Maxim Mărturisitorul, a Sfântului Ioan Damaschinul, a Marelui Fotie şi a imnelor din cult.
2. Proclamăm că papismul (romano-catolicismul – n.tr.) este pântecele ereziilor şi al rătăcirilor. Învăţătura despre „Filioque”, adică a purcederii Sfântului Duh şi de la Fiul, este contrară celor pe care Însuşi Hristos le-a învăţat despre Sfântul Duh. Întreaga ceată a Părinţilor – şi în sinoade şi în parte – consideră papismul ca erezie, pentru că în afară de Filioque a introdus o mulţime de alte rătăciri, precum primatul şi infailibilitatea papei, azima, focul curăţitor, imaculata concepţie a Născătoarei de Dumnezeu, graţia creată, răscumpărarea iertărilor (indulgentiae); a schimbat aproape toată învăţătura şi practica în legătură cu Botezul, Mirungerea, Dumnezeiasca Euharistie şi celelalte Taine şi a transformat Biserica într-un stat lumesc.
Papismul actual s-a abătut mult mai mult decât papismul medieval de la învăţătura Bisericii, aşa încât el nu mai constituie continuarea vechii Biserici Apusene. A introdus o mulţime de noi exagerări în „mariologie”, precum învăţătura despre Născătoarea de Dumnezeu ca „împreună-izbăvitoare” (co-redemptrix) a neamului omenesc. A încurajat „Mişcarea Harismatică” a grupărilor protestante, chipurile pnevmato-centrice. A înfiat metode spirituale orientale de rugăciune şi meditaţie. A introdus noi inovaţii în dumnezeiescul cult, precum corurile şi orgile muzicale. A prescurtat şi distrus cu totul Dumnezeiasca Liturghie. În spaţiul Ecumenismului a pus bazele religiei mondiale (pan-religia), recunoscând prin Conciliu II Vatican „viaţa duhovnicească” a celor de alte religii. Minimalismul dogmatic a condus şi la o împuţinare a cerinţelor morale, dată fiind legătura dintre dogmă şi morală, având ca urmare căderile morale ale înalţilor prelaţi şi dezvoltarea între clerici a deviaţiilor morale ale homosexualităţii şi ale pedofiliei[11]. Continuând să susţină „Uniaţia”, această caricatură a Ortodoxiei, prin care ca printr-un cal troian îi înşeală şi îi atrage pe credincioşi, torpilează dialogul şi demistifică aşa-numitele sincere dispoziţii pentru unire.
În general, există o schimbare radicală a papismului şi o întoarcere spre protestantism după Conciliul II Vatican, precum şi o înfiere a unor diferite mişcări „spirituale” ale „Noii Ere”.
Conform Sfântului Simeon al Tesalonicului - Mistagogul, papismul a a provocat Bisericii cea mai mare stricăciune din câte au provocat toate ereziile şi schismele împreună. Noi ortodocşii avem comuniune cu papii dinainte de schismă şi pe mulţi papi îi sărbătorim ca sfinţi. Papii după schismă sunt eretici; au încetat să mai fie succesori în tronul Romei, nu au succesiune apostolică, pentru că nu au credinţa Apostolilor şi a Părinţilor. Din acest motiv, pe orice papă „nu doar că nu-l avem în comuniune, dar îl numim şi eretic”. Din cauza blasfemiei împotriva Sfântului Duh prin învăţătura despre Filioque, L-au pierdut pe Sfântul Duh, iar toate la ei sunt lipsite de har. Nici o taină a lor nu este validă după Sfântul Simeon. „Deci blasfemiază inovatorii şi departe de Duhul sunt, blasfemiind împotriva Duhului Sfânt, şi cu desăvârşire nu este întru ei Duhul Sfânt; pentru care şi cele ale lor sunt fără har, după cum harul Duhului l-au nesocotit şi l-au subminat... pentru care şi Duhul Sfânt nu se află întru ei, şi nimic duhovnicesc întru ei şi toate cele de la ei sunt goale şi noi şi contrarii Predaniei dumnezeieşti”[12].
3. Aceleaşi sunt valabile, într-un mai mare grad, pentru Protestantism, care ca un copil al papismului a moştenit multe erezii, iar pe de altă parte a adăugat mult mai multe; respinge Predania, acceptând doar Sfânta Scriptură (sola Scriptura), pe care o răstălmăceşte; desfiinţează Preoţia ca Har tainic special, cinstirea Sfinţilor şi a icoanelor; subestimează persoana Născătoarei de Dumnezeu; respinge monahismul; din Sfintele Taine acceptă doar Botezul şi Dumnezeiasca Euharistie, denaturând şi în acestea învăţătura şi practica Bisericii; învaţă predestinaţia absolută (calvinism) şi îndreptarea (mântuirea) doar prin credinţă, iar, în cele din urmă, partea lui „progresistă” a introdus preoţia femeilor şi căsătoria homosexualilor, pe care îi primeşte şi în Preoţie. Însă, în principal, este absentă eclesiologia, pentru că nu există sensul de Biserică, aşa cum îl deţine Predania Ortodoxă.
4. Unica modalitate de restabilire a comuniunii noastre cu ereticii este proclamarea rătăcirii în ceea ce-i priveşte şi pocăinţa, aşa încât să fie o adevărată unire şi pace; unire cu adevărul şi nu cu rătăcirea şi cu erezia. Pentru încorporarea ereticilor în Biserică, acrivia canonică pretinde primirea lor prin Botez. „Botezul” lor anterior, săvârşit în afara Bisericii, fără întreita afundare şi ridicare a celui ce se botează în apa sfinţită printr-o rugăciune specială şi de către un preot neortodox, nu este botez. Sunt lipsiţi de Harul Sfântului Duh, care nu există în cadrul schismelor şi ereziilor, şi, prin urmare, nu avem nimic comun care să ne unească, precum zice Marele Vasile: „Cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii…cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut”[13].
Pentru aceasta este netemeinică şi nesigură noua încercare a ecumeniştilor de a impune concepţia că avem botez comun cu ereticii, şi pe inexistenta unitate baptismală să susţină unitatea Bisericii, care există – chipurile – acolo unde există botezul[14]. Însă cineva intră în Biserică şi devine membru al ei nu prin orice botez, ci prin singurul şi unicul Botez săvârşit de preoţii care au Preoţia Bisericii.
5. Atâta vreme cât ereticii continuă să rămână în rătăcire, respingem comuniunea cu ei, şi în mod deosebit rugăciunile în comun. Sfintele Canoane, în întregul lor, interzic nu doar coliturghisirile şi rugăciunile în comun în biserici, ci şi simplele rugăciuni în comun în spaţii private. Poziţia severă a Bisericii vis-a-vis de eretici provine dintr-o adevărată iubire şi dintr-un sincer interes pentru mântuirea lor şi dintr-o grijă pastorală ca nu cumva credincioşii să fie atraşi în vreo erezie. Cine iubeşte, arată adevărul, nu-l lasă pe celălalt în minciună; altfel, iubirea, concordia şi pacea cu el sunt prefăcute şi false. Există un război bun şi o pace rea. „Căci mai vrednic de laudă este un război decât o pace care desparte de Dumnezeu” – spune Sfântul Grigorie Teologul[15]. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă: „Dacă vezi că se vatămă buna-cinstire, nu da întâietate împăcării în detrimentul adevărului, ci împotriveşte-te cu vitejie până la moarte... netrădând nicidecum adevărul”. Iar în altă parte recomandă accentuând: „Să nu acceptaţi nici o dogmă nouă sub pretextul iubirii”[16]. Această poziţie a Părinţilor şi-a însuşit-o şi marele luptător şi mărturisitor al Credinţei Ortodoxe înaintea latinilor, Sfântul Marcu al Efesului Evghenicul, care îşi încheie propria Mărturisire de Credinţă la Florenţa prin următoarele cuvinte: „Toţi Dascălii Bisericii, toate Sinoadele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne sfătuiesc să fugim de cei cu cugetă diferit (cu alte credinţe) şi a sta departe de împărtăşirea cu ei. Deci, să dispreţuiesc eu toate acestea, şi să urmez celor care sub pretenţiozitatea unei păci fabricate poruncesc unirea? Celor care au violat sfântul şi dumnezeiescul Simbol şi Îl introduc pe Fiul ca a doua cauză a Sfântului Duh? Căci pe celelalte ale răutăţilor [lor] le las, avându-le pe cele de acum, din care şi numai una ne era nouă de ajuns ca să ne despărţim de ei. Să nu pătimim aceasta vreodată, Mângâietorule Bune, nici astfel însumi să cad în gânduri necuviincioase, ci, având învăţătura Ta şi a fericiţilor bărbaţi cei insuflaţi de Tine, să adaug către părinţii mei, aceasta, dacă nu alta, aducând-o de aici: buna-cinstire”[17].
6. Până la începuturile secolului XX, Biserica a avut în mod ferm şi constant o poziţie de respingere şi de osândire în faţa tuturor ereziilor, precum este clar formulată în Sinodiconul Ortodoxiei, care se citeşte în Duminica Ortodoxiei. Se anatematizează ereziile şi ereticii, fiecare în mod particular; iar ca să nu rămână nici una în afara anatemei, la sfârşit există o anatemă generală: „Tuturor ereticilor anatema”.
Din păcate, această poziţie unică, fermă şi neoscilantă a Bisericii de până la începutul secolului XX a început treptat să fie abandonată, după Enciclica emisă de Patriarhia Ecumenică în 1920 „Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”, care, pentru prima oară, caracterizează în mod oficial ereziile ca biserici, care nu sunt înstrăinate de Biserică, ci sunt casnice (intime) şi rude. Recomanda „să se reaprindă şi să se întărească înainte de toate iubirea între Biserici, neconsiderându-ne unele pe altele ca străine şi ale celorlaţi, ci rudenii şi apropiate (casnice) în Hristos şi împreună-moştenitoare şi in corpore ale făgăduinţei lui Dumnezeu în Hristos”[18].
S-a deschis deja drumul pentru înfierea, constituirea şi dezvoltarea în spaţiul Bisericii Ortodoxe a ereziei Ecumenismului, această panerezie, iniţial o invenţie protestantă, iar acum avizată şi de catolici, erezie care înfiază şi legiferează toate ereziile ca biserici şi atacă dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Mai mult, a fost dezvolată, se învaţă şi se impune de către Patriarhi şi episcopi o noua dogmă despre Biserică, o nouă eclesiologie. Conform acesteia, nici o Biserică nu este îndreptăţită să-şi revendice exclusiv pentru ea caracterul de Biserică universală şi adevărată. Fiecare ar fi un fragment, o parte, dar nu Biserica întreagă. Toate împreună ar constitui Biserica.
Toate hotarele (definiţiile) pe care le-au pus Părinţii au căzut; nu mai există nici o linie de definire şi de demarcaţie între erezie şi Biserică, între adevăr şi rătăcire. Şi ereziile sunt biserici, şi desigur multe, precum cea papală (catolică), se consideră acum ca biserici surori, cărora împreună cu noi Dumnezeu le-a încredinţat grija pentru mântuirea oamenilor[19]. Există şi în cadrul ereziilor harul Atotsfântului Duh, drept pentru care şi botezul lor, precum şi toate celelalte taine sunt valide. Toţi câţi s-au botezat, oricărei erezii ar aparţine, sunt mădulare ale trupului lui Hristos, ale Bisericii. Blestemele şi anatemele sinoadelor nu mai sunt valabile şi trebuie radiate din cărţile liturgice. Ne-am adăpostit în „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi ne-am vândut substanţial – şi aceasta doar prin aderarea noastră – propria conştiinţă de sine eclesiologică. Am desfiinţat dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, dogma despre „un (singur) Domn, o (singură) credinţă, un (singur) Botez”[20].
7. Acest sincretism intercreştin, a fost dezvoltat acum şi într-un sincretism interreligios, care pune semnul egal între toate religiile şi theosevia, cinstirea de Dumnezeu cea una, de-Dumnezeu-descoperită în Hristos, cunoştinţa dumnezeiască şi viaţa în Hristos. Este atacată, în consecinţă, nu doar dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească în relaţie cu ereziile, ci şi dogma de căpetenie despre unica Revelaţie în lume şi unica mântuire a oamenilor prin Iisus Hristos, în relaţie cu religiile lumii. Este cea mai mare rătăcire, cea mai mare erezie din toate veacurile.
8. Noi credem şi mărturisim că doar în Hristos există posibilitatea mântuirii. Religiile lumii şi ereziile duc la pierzare. Biserica Ortodoxă nu este doar Biserica adevărată; este Biserica cea Una. Doar ea a rămas fidelă Evangheliei, Sinoadelor şi Părinţilor, şi, prin urmare, doar ea reprezintă adevărata Biserică Universală a lui Hristos. După Cuviosul Stareţ Iustin Popovici, Ecumenismul este numele comun pentru mincinoasele biserici ale Europei Apusene. Numele lor comun este panerezia[21].
Această panerezie a fost primită de mulţi patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, clerici, monahi şi laici dintre ortodocşi. O învaţă „cu capul descoperit”, a aplică şi o impun în practică, împărtăşindu-se în felurite chipuri cu ereticii, prin rugăciuni în comun, schimb de vizite, colaborări pastorale, aşezându-se radical pe ei înşişi în afara Bisericii. Poziţia noastră inspirată de hotărârile canonice sinodale şi de exemplul Sfinţilor este evidentă. Fiecare trebuie să-şi ia în serios responsabilităţile sale.
9. Desigur că există şi responsabilităţi colective, iar în principal cele ale Ierarhilor şi teologilor noştri cu mentalitate ecumenistă în faţa pleromei ortodoxe şi a turmei lor. Acestora le declarăm întru frica lui Dumnezeu şi cu iubire că această poziţie a lor şi deschiderile lor în activităţile ecumeniste sunt condamnabile din orice parte am privi, pentru că:
a) pun la îndoială realmente Credinţa şi Predania noastră ortodox-patristică;
b) seamănă îndoială în inimile turmei şi îi clatină pe mulţi, conducându-i spre divizare şi schismă şi
c) atrag o parte a turmei în rătăcire şi prin aceasta într-un dezastru duhovnicesc.
Proclamăm, aşadar, că din aceste motive, cei care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, oricare ar fi poziţia pe care o ocupă în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, sunt în opoziţie cu ei.
De aceea, poziţia lor trebuie osândită şi respinsă de către întregul Ierarhilor şi al poporului credincios.
Mărturisirea de credinţă este semnată de următorii în mod doveditor şi verificabil.
Au semnat-o şi o vor semna mult mai mulţi:
Metropolitan of Piraeus, Seraphim
Metropolitan of Gortyna and Megaloupolis, Jeremiah
Metropolitan of Kythera and Antikythera, Seraphim
Archmandrite Joseph, Abbot of the Sacred Monastery of Xiropotamos, Holy Mountain
Protopresbyter fr. George Metallinos, Professor Emeritus of the Athens University School of Theology
Protopresbyter fr. Theodore Zisis, Professor Emeritus of the Thessaloniki University School of Theology
Archmandrite Mark Manolis, Spiritual Superintendent of the "Pan-Hellenic Orthodox Union"
Archmandrite Athanasius, Abbot of the Sacred Monastery of Stavrovounion, Cyprus
Archmandrite Timothy Sakkas, Abbot of the Sacred Monastery of the Paraclete, Oropos
Archmandrite Cyril Kehayioglou, Abbot of the Sacred Monastery of the Pantocrator, Melissohori, Langadas
Archmandrite Sarandis Sarandos, Parish Priest of the Holy Temple of the Dormition of the Theotokos, Amarousion
Archmandrite Maximus Karavas, Abbot of the Sacred Monastery of Saint Paraskeve, Milochori, Ptolemais
Archmandrite Gregory Hadjinikolaou, Abbot of the Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Archmandrite Athanasius Anastasiou, Abbot of the Holy Monastery of the Great Meteora
Archmandrite Theocletus Bolkas, Abbot of the Sacred Hermitage of Saint Arsenios the Cappadocian, Chalkidike
Archmandrite Chrysostomos, Abbot of the Sacred Coenobium of Hossios Nicodemus, Pentalofos, Goumenissa
Archmandrite Theodore Diamantis, Abbot of the Sacred Monastery of Panaghia Molyvdoskepasti, Konitsa
Archmandrite Palamas Kyrillides, Abbot of the Sacred Monastery of the Nativity of the Theotokos, Kallipetra, Veria
Archmandrite Lavrentios Gratsias, Sacred Metropolis of Florina, Prespae and Eordaia
Archmandrite Meletios Vadrahanis, Sacred Metropolis of Florina, Prespae and Eordaia
Archmandrite Paul Dimitrakopoulos, Sacred Monastery of the Transfiguration of the Saviour, Moutsiala, Veria
Archmandrite Ignatius Kalaitzopoulos, Sacred Monastery of Saint Paraskeve, Milochori, Ptolemais
Archmandrite Simeon Georgiades, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Archmandrite Augustine Siarras, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Archmandrite Ambrose Gionis, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Elder Gregory, Hieromonk, Danielites' Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain
Elder Efstratios, Hieromonk, Sacred Monastery of the Great Lavra, Holy Mountain
Elder Philippos, Hieromonk, Retreat of Athanasius the Great, Lesser Saint Anna Monastery, Holy Mountain
Hieromonk Athanasius, Danielites' Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain
Hieromonk Nicodemus, Danielites' Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain
Hieromonk Nephon, Danielites' Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain
Hieromonk Chrysostom Kartsonas, Retreat of Saint George, Lesser Saint Anna Monastery, Holy Mountain
Hieromonk Onuphrios, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain
Hieromonk Chrysanthos, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain
Hieromonk Azarias, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain
Hieromonk Gabriel, Sacred Retreat of Panaghia Gorgoepikoos, Sacred Monastery of the Pantocrator, Holy Mountain
Hieromonk Pandeleimon, Sacred Retreat of Saint Pandeleimon, Sacred Monastery of the Pantocrator, Holy Mountain
Hieromonk Tychon, Sacred Retreat of the Pantocrator, Melissohori
Protopresbyter Lambros Fotopoulos, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Kosmas of Aetolia, Amarousion, Attica Province
Protopresbyter John Fotopoulos, Parish Priest Sacred Temple of Saint Paraskeve, Attica Province
Protopresbyter Athanasios Menas, Loutraki, Corinthia Province
Protopresbyter Eleftherios Palamas, Saint Christophers, Ptolemais
Protopresbyter Constantine Mygdalis, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Constantine, Volos
Protopresbyter Photios Vezynias, Professor, Sacred Metropolis of Lagadas
Protopresbyter Anthony Bousdekis, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Nicholas, Nikaia, Piraeus
Presbyter Dionysios Tatsis, Educator, Konitsa
Presbyter Demetrios Psarris, Parish Priest, Sacred Temple of the Mighty Archangels, Sesklon, Aesonia
Presbyter Efthimios Antoniades, Sacred Metropolis of Larisa
Presbyter Anastasios Gotsopoulos, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Nicholas, Patrae
Presbyter George Papageorgiou, Sacred Metropolis of Demetrias
Presbyter Peter Hirsch, Petrokerasa, Chalkidike
Presbyter Theophanes Manouras, Parish Priest of the Sacred Temple of Saint Athanasius, Velestino, Magnesia Province
Deacon Theologos Kostopoulos, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Presbyter Paschalis Ginoudis, Sacred Metropolis of Larisa
Presbyter George Diamantopoulos, Lavrion, Sacred Metropolis of Mesogaia
Presbyter Basili Kokolakis, Parish Priest of the Sacred Temple of the Precious Cross, Holargos, Attica

NOTE
[1] Text preluat din Săptămânalul Uniunii Panelenice, „Orthodoxos Typos”, nr. 1785 din 29 mai 2009, pp. 1 şi 7) şi tradus din limba greacă de monahul Leontie. Semnăturile în limba engleză au fost preluate de pe adresa: http://oodegr.com/english/oikoumenismos/omologia_pistews.htm#_ednref1
[2] A se vedea opera lui Ghenadie al II-lea Sholarios, patriarhul Constantinopolului, Despre singura cale de mântuire a oamenilor (în greceşte), în Gheorghios Sholarios, Apanta ta evriskomena, Oevres Completes de Georges Scholarios, vol. I-VII, Paris 1928-1936, ed. L. Petit – X. Siderides – M. Jugie, vol. III, 434-452.
[3] Ioan 8:12: „Eu sunt lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”. Idem 3: 19: „Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina”.
[4] Fapte 4: 12.
[5] I Ioan 4: 2-3: „Tot duhul care mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu este; şi tot duhul care nu mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu nu este; şi acela este al lui antihrist, de care aţi auzit că va veni; şi acum în lume este”. [6] A se vedea Cosma Etolianul, Învăţături, în I. Menounou, Cosma Etolianul, Învăţături (şi Biografia), ed. „Tinos”, Atena, Învăţătura I 1, 37, pag.142: „Toate credinţele sunt mincinoase, false, toate ale diavolului. Acest lucru l-am înţeles drept adevărat, dumnezeiesc, ceresc, sănătos (corect), desăvârşit şi pentru mine şi pentru voi, cum că singură credinţa binecinstitorilor şi ortodocşilor creştini este bună şi sfântă, şi a crede şi a ne boteza în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.
[7] Omilia înainte de surghiunire 1, EΠΕ 33, 186 (în limba greacă).
[8] Epistola 90, Către preasfinţii fraţi şi episcopi din Apus 2, EΠΕ 2, 20 (în limba greacă).
[9] Gal. 1:9. Omilii la Galateni, cap. I, PG 61, 624.
[10] Mansi, 13, 409-412.
[11] Laxismul şi decăderea morală chiar şi între clerici a fost semnalată chiar de la începuturile secolului XV de către Sfântul Simeon al Tesalonicului. A se vedea Epistola Dogmatică 16 în D. Balfour, Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului (1416/17 – 1429), Opere Teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.218: << Şi mai mult, ei nu privesc adulterul ca pe ceva ce implică iadul întreg, nici măcar în rândurile preoţilor lor, ci dimpotrivă, ei îşi doresc cu neruşinare concubine şi tineri pentru adulter şi doresc să slujească în fiecare zi >>. Ibid,15 , pag. 216 : <<>>. Decăderile morale care se văd în ultimul timp chiar şi în rândul clerului ortodox sunt rezultatul liberalismului şi secularismului ecumenist.
[12] Dialog 23, PG 155, 120-121. Epistola despre fericiri 5, în D. Balfour, Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului (1416-17 – 1429). Opere teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.226.
[13] Epistola I Canonică, Către Amfilohie de Iconium, canonul 1.
[14] În textul celei de-a 9-a Adunări Generale a Consiliului Mondial al Bisericii în Porto Alegre (Brazilia 2006) care a fost acceptat de către reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe şi a avut ca titlu „Chemaţi să fie o Unică Biserică” (Called to be the One Church), în paragraful 8 se menţionează: „Toţi cei botezaţi în Hristos sunt uniţi în Trupul Lui”. În paragraful 9: „Faptul că noi toţi în comun aparţinem lui Hristos prin botezul în numel Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, dă posibilitatea bisericilor şi le cheamă să păşească împreună chiar şi atunci când nu cad de acord. Asigurăm că există un singur botez, precum există doar un singur trup şi un singurDuh, o singură nădejde a chemării noastre, un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Dumnezeu şi Tată al nostru, al tuturor (vezi Efes. 4: 4-6)”. Mitropolitul Ioannis (Zizioulas) de Pergam, în lucrarea Orthodox Ecclesiology and the Ecumenical Movement, Sourozh Diocesan Magazine (Anglia, august 1985, vol. 21, p. 23) a preîntâmpinat această poziţie scriind: Within baptism, even if there is a break, a division, a schism, you can still speak of the Church. ... The Orthodox, in my understanding at least, participate in the ecumenical movement as a movement of baptised Christians, who are in a state of division because they cannot express the same faith together, In the past this has happened because of a lack of love which is now, thank God, disappearing. (În botez, chiar dacă există o ruptură, o despărţire, o schismă, poţi încă să vorbeşti despre Biserică. ... Ortodocşii, cel puţin după părerea mea, participă la mişcarea ecumenică ca la o mişcare a creştinilor botezaţi, care se află într-o situaţie de despărţire, pentru că nu pot să exprime aceeaşi credinţă împreună. În trecut , aceasta se întâmpla din lipsa de iubire, care acum, slavă lui Dumnezeu, dispare.)
[15] Cuvânt apologetic despre fuga în Pont 82, ΕΠΕ 1, 176.
[16] Omilia 22 la Romani, 2, PG 60, 611. Omilia 2 la Filipeni,1, PG 62, 119.
[17] Mărturisirea de credinţă expusă la Florenţa, în Documents relatifs au Concile de Florence, II, Oeuvres anticonciliaires de Marc d’Ephese, de L. Petit, Patrologia Orientalis 17, 442.
[18] A se vedea I. Karmiris, „Monumente Dogmatice şi Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale” (în limba greacă), vol. 2, p. 958.
[19] A se vedea Declaraţia Comună a papei Ioan Paul al II-lea şi a patriarhului Bartolomeu în timpul vizitei celui de-al doilea la Roma, pe 29 iunie 1995. Mai devreme, aceleaşi lucruri fuseseră proclamate şi de către Comisia Teologică Mixtă pentru Dialogul dintre ortodocşi şi catolici la Balamand (Liban) în 1993.
[20] Efeseni 4:5.
[21] Arhim. Iustin Popovici, Biserica şi Ortodoxă şi Ecumenismul (în limba greacă), Tesalonic 1974, p. 224

De pe blogul d-lui Victor Roncea.

Despre literatură( II )

Am convingerea că studiul literaturii este de neînlocuit în şcoală, fiind una dintre puţinele discipline care se adresează omului integral, nu doar raţiunii sale. Modul cum profesorul receptează şi interpretează este determinant în educaţia elevilor. În domeniul artei, opera este ceea ce face fiecare interpret din ea; pe unicitatea operei se fundamentează o serie teoretic infinită de relaţii irepetabile cu ea.

În cele ce urmează, am încercat să ofer câteva sugestii de interpretare a literaturii române studiate în şcoală din perspectiva propusă, în lumina ortodoxiei..

Literatura aceasta dă mărturie despre umanitatea căzută, secătuită duhovniceşte, prinsă în mreaja unor sisteme filozofice aberante, a informaţiilor ştiinţifice incomplete, despre omul care, din ce în ce mai mult, îşi conştientizează fragilitatea, neputinţa, neştiinţa, orgoliile nefondate, aspiraţiile irealizabile, împlinirile mărunte şi eşecurile răsunătoare. Ea reprezintă fidel imaginea multiplicată, răsfrântă în oglinda atâtor conştiinţe scriitoriceşti, a lui Sisif cu stânca necredinţei omeneşti pe umeri, urcând muntele existentei cotidiene absurde şi sfidând repetatele rostogoliri care ar trebui să-i dea de gândit. Este cu putinţă ca omul să fie doar atât? Rostesc împreună cu Nichita: Ar fi absurd ca existenţa să fie absurdă.( Învăţătura cuiva către fiul său).

Sf.Ap.Pavel ne aminteşte că pe pământ în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce este desăvârşit,atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa[…] Căci vedem acum ca prin oglindă,în ghicitură,iar atunci faţă către faţa, acum cunosc în parte,dar atunci voi cunoaşte pe deplin (1Corinteni,13).

De la Facere până la Parusie, omenirea stă sub semnul acestui în parte paulin, vizând Revelaţia divină cu toate formele ei. Deoarece Dumnezeu S-a revelat parţial, lăsând vederea faţă către faţă la nivelul unei promisiuni către omenirea eshatologică, s-a instaurat o imensă frustrare(De când s-a întocmit Sfânta Scriptura,/ Tu n-ai mai pus picioru-n bătatură/ T. Arghezi, Psalm). Nevoia Revelaţiei plenare a dat naştere culturii.

Păcatul ne-a împiedicat să ajungem şi să persistăm în comuniunea deplină cu Dumnezeu şi cu semenii[…]. Tocmai de aici vine şi chinul fiinţei noastre: din faptul că nu se poate împăca cu satisfacţii inferioare, cu răutatea,cu perspectiva morţii veşnice. Fiindcă ea continuă să păstreze o conştiinţă nemulţumită şi o suferinţă pentru neîmplinirea setei după comuniunea cu Dumnezeu după căderea din calitatea de chip deplin.[…]Ea caută să evite moartea prin tot felul de realizări în imanenţă lipsite de durabilitate eternă. Mai ales, ele nu-l pot scăpa de moarte. (Pr. Stăniloae)

Printre realizările în imanenţă se numără şi literatura, ca ecou al sufletului omenesc separat de Dumnezeu prin păcat, urmat de coruperea firii umane. Sufletul, suflarea de viaţă dată lui Adam, e vitregit astăzi, când se caută doar satisfacţiile trupului şi ale minţii, nu şi ale duhului. De altfel, spiritul era doar o potenţă ce trebuia actualizată de către om, dar prin neascultare şi ruperea interioară de Dumnezeu, nu s-a activat. Detronat din calitatea sa(de stăpân al făpturii), sufletul rătăceşte prin pustiu; ca fiul risipitor pe la curţi străine, flămânzeşte, pe când în casa Tatălui său e atâta belşug. Regele moare, sufocat de valorile abstracte ce i se propun în lumea contemporană. Duhul care l-ar face viu a fost alungat din lumea transformată în codru fără slavă, luat în stăpânire de fiare şi de monştri. Condiţia umanităţii în literatură ne surprinde prin alienare; omul a devenit sclavul lumii, al poftelor trupeşti crescute peste măsură; lumea îngustată şi îngroşată de patimi e văl de întuneric, nu oglindă a lui Dumnezeu şi scară către El.

Simptomele bolii sunt resimţite acut de către poeţii români. Iată marea pasăre bolnavă a lui Blaga, suferind enigmatic de o boală fără leac; sub cerul mic, În codrul fără slavă, e incapabilă să zboare spre înălţimile simbolice la care dorul ei o poartă, atrasă irezistibil de cea stea peste dumbravă. În timp ce, paradoxal, cerul e mic, pasărea-suflet e naltă, suflu dumnezeiesc tinzând să se unească în veşnicie cu Dumnezeu, steaua fixă de peste dumbrava acestei lumi lipsite de slavă, lumina necreată cu neputinţă de perceput în starea căzută a omului. Harul s-a retras parţial din lume, iar sufletul se simte străin în sânul ei văduvit de lumină. Nu e aceasta lumea pentru care a fost creat; remediile, roua şi cenuşa, sunt simbolurile miraculoasei regenerări sufleteşti năzuite.

Şi mai pregnant în Oda(în metru antic) eminesciană este sentimentul arderii de viu şi al înveninării sufletului pe care patimile l-au transformat în rug. E incertă refacerea sufletească în lumină a celui mistuit de focul lor; invocarea morţii ar putea să stopeze o suferinţă sterilă, care nu purifică de patimi, nici nu recuperează seninătatea juvenilă a contemplării absolutului: „Ochii mei înălţam visători la steaua/ Singurătăţii.” Un suflet înlănţuit de patimi e unul mort prin păcat, iar moartea fizică nu aduce mântuirea.

Bacovia în Decor descrie aspectul monoton îndoliat al parcului solitar, învăluit în atmosfera funerară a unei zile de iarnă în care ninsoarea cade rar, obsedant. Lumea bacovianã se esenţializeazã în acest cadru: golitã de orice mister, nestrãbãtutã de nici un fior metafizic, rãvãşitã de propria lipsã de sens, îşi aşteaptã nimicul/nimicirea. Solitudinea universului descompunâdu-se lent terorizeazã un suflet care strigã cu glas amar, ca pasarea cu pene albe, pene negre din textul lui Bacovia. Interiorizat, glasul amar izbucneşte dintr-o constiinţa umană atinsã de vidul omenesc insuportabil.

Literatura noastră alcãtuieşte un sistem sofisticat de oglinzi pe care umanitatea şi le pune in faţã pentru a-şi cunoaşte desfigurarea provocatã de căderea intiţialã din legatura harului, în urma careia s-a ales cu o relativã cunoaştere a binelui şi a răului. Omul priveşte de atunci doar la ceea ce poate domina şi la ceea ce îi poate satisface pasiunile. Lui îi este accesibil doar un chip restrâns al lumii care prin cãdere a devenit opacă, retragerea Duhului dumnezeiesc din ea slãbindu-I însuşirea de mediu transparent între Dumnezeu şi oameni[…]aceasta nu mai are maleabilitatea originarã şi nici omul, forţa spiritului prin care sã o poatã conduce spre deplina stare de mediu de comunicare între Dumnezeu şi el, între el si semeni (Părintele Stăniloae)

Literatura deschide perspective ameţitoare cãtre abisul interior, dezvăluie, impudic parcă, rãnile pe care le purtãm pe sub hainã. Artiştii sunt cântãreţii bolnavi (Lucian Blaga) care se simt chemaţi sã sporeascã nesfârşirea c-un cântec, cu o tainã ; arta lor transfigurată de suferinţã se opune vidului.

Purtăm fără lacrimi/o boala în strune / şi mergem de-a pururi/spre soare-apune.

Totuşi, percepem literatura ca un act de iubire a scriitorului faţã de cititorii sãi, iar lectura ca răspuns iubitor, o experimentare împreună a iubirii prin comunicarea cuvântului. Dar …fericirea nu se gãseşte în gustarea singuraticã a unor bunuri materiale şi spirituale,[…] ci in comuniunea cu alţii[…]. Persoana altuia izvorul vieţii mele, ea e însăşi viaţa mea când mi se comunicã cu iubire totalã, bucuria de a mă putea comunica ei, de a primi ea sã i mă comunic este şi ea viaţa mea. (Părintele Stăniloae).

Dialogul întemeiat pe textul literar este întreţinut de iubirea care izvoraşte simultan din douã surse, autorul şi cititorul, nãscând bucuria (Nichita Stãnescu, Cântec: Sã vorbim, sã spunem cuvinte lungi sticloase/ Dacã ar muri poetul...)

Numai persoana poate primi altă persoană ca viaţa inepuizabilã şi neconfundatã cu sine. Nu din lucruri şi din valori spirituale abstracte trãite in izolare se hraneste viaţa plenarã sau fericirea omului, ci din altã persoanã.

Literatura este o încercare de împlinire a chemãrii omului la dragoste, dupã modelul perihorezei divine, chiar dacã mãrturiseşte de atãtea ori neputinţa de a iubi şi de a fi fericit a omului. Iubirea intertreimicã spre care inconştient aspiră omul este una desavarşitã, graţie deofiinţimii Persoanelor Sfintei Treimi:

Datorită deofiinţimii Persoanle divine locuiesc una în alta, se sãlãşluesc una în alta, se întrepãtrund reciproc, fiecare dintre Ele fiind întreagăîin celelalte douã. [Tatăl e în Fiul şi în Duhul Sfânt, Fiul e în Tatãl şi în Duhul Sfânt, Duhul Sfânt e în Tatãl şi în Fiul], fără sã se anuleze, amestece sau confunde (Stefan Buchiu).

Oamenii, pentru cã nu sunt deofiinţă, realizează o comuniune imprefectã. Sfântul Atanasie cel Mare sesizeazã condiţia ei în termenii uitãrii de sine a fiecãrei persoane pentru alta (Contra arienilor),iar pãrintele Stãniloae, vorbind despre începutul închiderii egoiste a omului in sine ne lamureşte de ce nu putem iubi:

Omul e liber numai dacã e liber şi de sine pentru alţii, in iubire, dacă e liber pentru Dumnezeu, sursa libertaţii, pentru că e sursa iubirii.

Închiderea egoistã a omului în sine ia la Bacovia forma încarcerãrii intr-un univers de plumb Stam singur în cavou….şi era vânt. Mortul, omul rupt de Dumnezeu şi de semeni în lumea – cavou îşi plânge amorul de plumb, sufletul secãtuit de duh. Strigãtul său descătuşeazã spaima fiinţei care descoperã vidul metafizic. Eul liric bacovian traieşte spaima recluziunii interioare a unei constiinţe care şi-a refuzat şansa absolutului, înlâturându-L pe Dumnezeu din ecuaţia lumii intrate in putrefacţie. Amorul de plumb bacovian e rodul neputinţei de a iubi şi de a se deschide cãtre alt suflet, dintr-o inerţie ca de plumb a inimii, dar şi a minţii. Nu poţi implini modelul perihoretic dacã nu-ţi cunoşti identitatea realã şi nu ai constiinţa cã esti faptură, facere a mâinilor Lui Dumnezeu.

În imensul cimitir/ In vastul cavou strãbãtut de corbi (Amurg), în locuinţa lacustră ai cãrei piloţi se prăbuşesc(Lacustra), în plâns de cobe pe la geamuri (Gri), prin mahalale şi în case triste inundate, pe sub ziduri vechi ce stau in dãrâmare, o silueta umanã descarnatã, un ins topit de băuturã (Sonet), geme şi plãnge şi râde în neştire (Amurg de toamnã). Pe câmp la abator, unde plinã-i zapada de sânge animal (Tablou de iarnã), pe drumuri delirãnd sau în casa iubitei, pe când ploua, e moinã, noroi şi trece un mort evreiesc, ori intr-o crâşma unde se-nchide ca intr-un sicriu (Spre toamnã), spiritul bacovian agonizeazã. Râsul hidos al solitarului pustiilor pieţe (Pãlind) este reflexul nebuniei ce-l pândeşte pe instrãinatul de sine abandonat în universul în care ninge mereu ca-n cimitir (Nevrozã). O noapte eternã se lasã, murdarã şi goală, peste lumea în care şi plouă, şi ninge,/şi ninge şi plouã (Moinã), iar pãmântul, greu, din adâncuri la dansul ne cheamã (Melancolie), de vreme ce Întreg pãmântul pare un mormânt (Note de toamnã) şi dezolarea cea mai amarã a pus stăpânire pe sufletul bacovian ce se închinã nimicului: Tu, haos, care toate aduni…/ In golul tãu e nebunie/ şi tu ne faci pe toţi nebuni (Pulvis). Simţurile sale, neînduhovnicite, nu percep lumina sacrã răspânditã în univers de Creatorul lui. Sensibilitatea bacovianã e grav atinsã de aripa morţii, iritatã de cadavrele ce se descompun (Cuptor), de imaginea recurentă autumnalã a parcului, devastat, fatal/Mãncat de cancer şi ftizie (In parc) sau de noaptea udă, mai putredă ca cele ce s-au dus (Noroi de toamnã). Traieşte un cosmar fãrã ieşire nu numai pentru cã s-a pierdut in labirintul mundan, ci mai ales pentru că nu întrezareşte nimic dincolo de el.

La Nichita Stãnescu foamea lupului singuratic, închis în visul său angelic ne aminteşte de boala fãrã leac a pãsãrii din textul lui Blaga, avand ca obiect acelaşi absolut ce se refuză cãutãtorului unei existenţe plenare, al unei transfigurãri a omului, în inima cãruia îngereţea ar îmblânzi fiara: Cade lupul singuratic/ pe laba-ngheţând apatic/ şi adoarme şi visează/ îngeri pe zapada trează/[ Le mănâncă creierul/ lepadându-şi obiceiul/ După-aceea în alt vis/ leapadã tot ce- ucis,[…]//] şi rămâne-n vis flãmând/ lupul şui şi alergãnd, /lupul cel din viitor de ariginturi şi de or / şi visând in vis adoarme/ dintr-o foame, dragã Doamne,/cu care l-ai otrãvit/ de din sus de infinit.

Iată şi o pasăre măiastră cercetând visul-carceră al poetului separat de transcendent prin raţiunea pervertitã de păcat: Am născut o pasăre azi-noapte/ pe cand întindeam privirea/ de la unul pân’ la şapte/ contemplând nemărginirea. Gândul ivit in spaţiul reflecţiei nichitiene, aiurarea, vederii sale nocturne, este trimis în planul metafizic a cărui cunoaştere o urmareste voit, tenace: Din privirea mea gravidă/ ea şi-a scos clonţul lividă/ Şi-a zburat fâlf- fâlf departe/ până dincolo de moarte

Privirea lui Nichita penetrează pântecele universal, de forma oului, a şirului de ouă închise unul într-altul din 11 elegii, cu pliscul păsării livide spărgând coajă după coajă pentru a trece dincolo de lume, în plin mister.

Spre deosebire de Bacovia, Nichita simte dincolo de moarte o fiinţă deplină. Transcenderea are ţintă reală, obiectivă, în afara sinelui. Conştiinţa lui Nichita e pururi vie, îndreptată spre absolutul de taină, privirea lui se lungeşte foarte suptă, sângerandă, foarte neagră, pururi blândă/ ocolindă şi plângândă, încărcată de drama neputinţei sale de a ajunge dincolo de planul relativ şi de a accede la existenţa adevărată, nelimitatată, la obârşia unică. O rugă jucãuş-patetică: Dă-mi, Doamne, victorie,/ ajută-mă să-mi înving duşmanii, pielea de pe mine, marginea,/ orele, anii, e o formă de forţare a limitelor, cu ajutorul divin plonjonul in veşnicie, sfidarea şi înfrângerea morţii devin posibile.

Putrezirea calului e numai un caz particular al putrefacţiei universale: putrezeşte peste cer/ziua cea de ieri/şi decade peste noi/al luminii trist noroi/şi te duci tu, trupule,/ o data cu trupele/ale vremurilor/şi ale iernilor…/ale florii de zapadă/care nu mai vrea să cadă.” Ritmul de bocet ritual îi alină tristetea sufletească.

Refuzând Revelaţia, omul se izolează în propria ignoranţă, rob al neînţelesurilor sale, al îngustei sau falsei lui înţelegeri care nu-l conduce la adevărata cauză a lucrurilor:

Ah,n-o să ştie nimeni/ gingaşa pricina a leandrului/

profunda pricină a stejarului/ cauza ochilor mei.//

Ah, n-o să ştie nimeni/ zburata pricină a păsărilor/

Împietrita pricină a pietrelor/ cauza inimii mele//

Ah,n-o să ştie nimeni/ neagra pricină a pământului/

Curgatoarea pricină a râurilor/ cauza sufletului meu.

(Starea de a fi)

Acest lamento pe tema limitelor cunoaşterii umane, remarcabil prin jocul de cuvinte şi tehnica repetiţiei,amplifică misterul în orizontul căruia trăieşte omul.

Tot la Nichita, iată lupul singuratic(arhetip teriomorf al sufletului) din Noduri şi semne, suferind că şi-a pierdut aripile de lebadă, aripile îngereşti, conştiinţa originii sale dumnezeieşti,dar neştiind de ce suferă sau păstrând tăcerea asupra cauzelor suferinţei sale: „Gemea şi urla şi mârâia/ cu gât de lebadă întins,gemea şi urla şi mârâia/lupul întins pe prima ninsoare./ De ce gemi,de ce urli, de ce mârâi./ de ce striveşti sub tine florile albe de zăpadă,/ tu, care ai gât de lebădă, lupule,/ care stai întins pe prima ninsoare/ şi urli şi gemi şi mârâi? (Nod 1)Ţipăt de spaima existenţială sau chinurile facerii unui monstru?

Pentru Nichita, existenţa rămâne Hieroglifa cea mai misterioasă, încă nedescifrată, condamnându-l la singurătatea apăsătoare a neînţelegerii: „Ce singuratate/ să nu înţelegi înţelesul/atunci când exista înţeles.// Şi ce singuratate să fii orb pe lumina zilei,/ surd, în toiul cântecului.”

Pentru că A te naşte e o condamnare la moarte („Cele patru coerente fundamentale”) prin închisoarea copacului, sau prin închisoarea crocodilului sau a ierbii, viziune origenistă a spiritului căzut în materia trupului ca pedeapsă pentru păcat, Nichita se revoltă împotriva lui Dumnezeu, Care: ne-a facut să ne umilească,/ a dat cu merele păcatului în noi,-/ de stele,astăzi bolta nu-mi mai e cerească,/ îmi este un noroi”, reproşându-i facerea timpului şi a lumii: „timpul, timpul, timpul/ care ne îmbătrâneşte ca şi cum am fi vinovaţi/ de o vină pe care/ noi/ nu/ o/ ştim.” (De o vină pe care noi nu o ştim).

Omul a ajuns să recepteze timpul ca pe un inamic pentru că nu reuşeşte să-i înţeleagă sensul: „Creatura îşi câştigă eternitatea prin mişcarea ei spre Dumnezeu, în timp[…].Timpul este astfel mediul prin care Dumnezeu cel etern conduce creaturile spre odihnă în eternitatea Sa” (Pr. Stăniloae).

Aceeaşi confuzie la Blaga în celebrul motto „Opreste, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea”. (În marea trecere)

Revenind la Nichita Stanescu, în Metamorfoze, descoperim înstrăinarea de adevărul revelaţiei creştine prin viziunea restrânsă a unei singure vieţi la care noi participăm şi a identităţii între om şi restul firii din unghiul de vedere thanatic:

„Călător sunt prin viaţă,/ egal sunt cu tot ceea ce este,-/ de la peşte la pasăre,/ de la iarbă la zarzăre,/ de la capră la iepure”.

Contemplând lumea din afara ei, poetul observă că în zona cosmică a pleoapei albastre toţi se mănâncă pe toţi, iar zgomotul caracteristic/ este acel al fălcilor mestecând. Foamea şi setea generală se înscriu într-o viziune a lumii căzute în robia simţurilor, în care toate au un lucru comun/ şi anume burta, stomacul. Dincolo de tragicomedia mistuirii universale, elogiul nimicului dă tonul elegiac general: „Aici este singurul loc tragic / pentru că domneşte unu,/ iar nu zero,/ pentru că domneşte singurătatea,/ iar nu nefiinţa.” Pământul, sânge scurs al tuturor rănilor din cosmos, e locul unde neîntrerupt „toţi se nasc din toţi”, simplă materie angrenată într-un circuit absurd; trupuri înnodate cu verigi de moarte. Punct albastru care de departe se poate confunda cu timpul, pământul naşte totuşi cântăreţi, al căror cântec desfide moartea: „Pe pământ tot ceea ce există/ are nevoie din când să plângă”, ca să continue călătoria existenţială spre obârşie.

Cântecul şi plânsul sunt acte esenţiale în existenţa urmaşilor lui Adam, care nu pot depăşi nostalgia Paradisului pierdut, găsindu-şi o temporară alinare în artă. Doxologia s-a transformat la omul amnezic în lamento, bocet, elegie, iar cântecul său e înlăcrimat de dorul condiţiei superioare originare. Singur şi pieziş, uitat în câmpie, sătul de fructul amar ascetic al căutării lui Dumnezeu pe căi nerodnice, omul arghezian, psalmist ratat, e gata să renunţe la urcuşul său pe muntele Schimbării la faţă, în căutarea luminii taborice, a iluminării prin har, atras de mult mai apropiatul cântec al firii.

Sf. Teodor Studitul - Duminica Cincizecimii

Cuvântul 71 – În Duminica Cincizecimii : Despre Pogorârea Duhului Sfânt şi despre moartea ticălosului Eutropianos

Fraţilor şi părinţilor, cu darul Duhului Sfânt ne-am învrednicit să prăznuim şi această sărbătoare a Pogorârii Duhului Sfânt, care după cum a zis Hristos către ucenici: „De folos este nu numai vouă, ci şi la toată lumea, ca să vie Duhul Sfânt, că de nu voi merge Eu, Mângâietorul (adică Duhul Sfânt) nu va veni la voi, iară de voi merge Eu, voi trimite pe El vouă, şi venind Acela, vă va povăţui pe voi spre tot adevărul". O, mare minune a făgăduinţei şi a vredniciei! Nu a făgăduit să trimită înger sau om, ci pe însuşi Duhul Sfânt, cel de o fiinţă (că Tatăl a odrăslit şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt). Deci S-a suit la ceruri Unul născut Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, împlinind voia părintească a lui Dumnezeu şi Tatăl şi atunci S-a pogorât Duhul Sfânt, nu alt Dumnezeu, ci alt Mângâietor, precum este scris. O, prietenie nespusă! O, dragoste negrăită a lui Dumnezeu către oameni! Dumnezeu se face nouă mângâiere. Duhul Sfânt mângâie sufletul scârbit şi amărât, ca să nu se îngreuieze de întâmplările ce vin, precum mărturiseşte Apostolul zicând: „Din afară vrajbă şi război, dinlăuntru frică şi spaimă, dar Dumnezeu cel ce mângâie pe cei smeriţi ne-a mângâiat pe noi cu venirea Apostolului Tit". Mângâie şi întăreşte inima înfricoşată de draci, umplând-o de bărbăţie, vitejie şi îndrăznire ca să nu se biruiască, precum zice David: « Tu Doamne mi-ai ajutat şi m-ai mângâiat". Mângâie gândul vrăjmaş, ca să se împace şi să se astâmpere, precum mărturiseşte Apostolul, zicând: „Ne rugăm pentru Hristos cel ce S-a rugat lui Dumnezeu pentru noi, rugămu-ne, pentru Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu »

Văzut-aţi bunătate şi smerenie negrăită şi necercetată? Văzut-aţi dar nemăsurat şi neîncăput? Sus în ceruri se roagă şi îmblânzeşte pe Tatăl pentru noi, precum este scris, însuşi unul născut Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos Cel ce este dea dreapta Lui. Aşijderea şi Duhul Sfânt jos pe pământ se roagă lui Dumnezeu şi-L îmblânzeşte şi pe noi ne mângâie în multe chipuri. Deci ce vom răsplăti Domnului pentru aceste multe daruri ce ne-a dăruit, încă şi pentru ceea ce adaugă Proorocul David în psalmul său: „ Toate oasele mele strigă şi zic, Doamne, Doamne, cine poate vreodată să fie asemenea Ţie care izbăveşti pe sărac din mâinile celor mai tari decât el şi pe cel scăpătat şi sărman de la cei ce-l răpesc pre el". Şi iar zice: „Ajutorul meu dela Domnul care a făcut cerul şi pământul". Apoi: „De nu mi-ar fi ajutat mie Domnul, întru puţin s-ar fi pogorât sufletul meu în Iad". Şi iarăşi, „Domnul este mie ajutor şi nu mă voi teme că va putea omul să-mi strice ceva". Deci, de vreme ce avem pe Duhul Sfânt mângâietor şi ajutor, puterea cea nebiruită, pe marele Dumnezeu care bate război tare pentru noi şi ne ajută, să nu ne temem, nici să ne speriem fraţilor, de frica vrăjmaşului. Să nu ne spăimântăm de vrăjmaşii noştri diavoli, ci fiindcă avem pe însuşi Dumnezeu ajutor nouă, se cuvine să suferim ostenelile noastre pustniceşti mai cu bărbăţie şi din zi în zi să le sporim. Să nu ne temem de înşelăciunea diavolului, nici să ne înfricoşăm de meşteşugurile lui cele de totdeauna. Să stingem aţâţarea trupului, care dogoreşte şi arde casa sufletului. Că pofta păcatului nu este bucurie, ci durere şi întristare rea, nu este veselie, ci schimbare rea şi nebunie. Aceasta o ştiu cei cari au căzut în tulburarea dragostei trupeşti şi pocăindu-se şi-au întors dragostea către Dumnezeu.

Oare ce este mai dulce şi mai sfânt, decât dragostea dumnezeiască? Omul acela este în trup, dar ca un om fără trup trăieşte în această lume, vieţuind mai presus de cele văzute, aceluia valurile darului Duhului Sfânt cu

blândeţe şi cu linişte îi saltă sufletul cu foarte mare bucurie. Dar pentru ce ne biruieşte pe noi totdeauna dragostea poftei, încât prefăcându-ne cu totul ne împilează cu faţa spre pământ, ne face numai trup şi sânge şi ne înstrăinează cu totul de Dumnezeu?

Au n-aţi auzit ce a pătimit ticălosul Eutropian, de care acum auzim că a murit şi s-a îngropat? Vai de ticăloşia noastră, că n-a luat moarte trecătoare, ci veşnică. Căci împreunându-se cu Eva, împreună cu ea şi-a pierdut viaţa, şi călcând pravila, s-a însurat. O, ce a pătimit ticălosul şi cum s-a întunecat lumina minţii lui şi s-a ridicat darul lui Dumnezeu de pe capul lui. Spuneţi-mi, nu a fost închis şi a pătimit şi el multe împreună cu noi pentru mărturisirea sfintelor icoane? Nu s-a învrednicit de dregătoria iconomiei în mănăstirea Sacudion? Nu a fost bătut şi chinuit pentru credinţă, arătând atunci nevoinţă prea lăudată şi răbdare minunată? Dar pe urmă, fiindcă era iconom şi ţinea punga mănăstirii şi cele ce se punea în ea, înşelându-se cu aurul şi mândrindu-se cu iubirea de argint, a vândut pe Hristos, ca Iuda. Şi dezbrăcându-se de făgăduinţa fecioriei, a cumpărat bubele lui Gheezi, de vreme ce şi-a cumpărat vii şi moşii, boi şi oi şi astfel a moştenit nu numai bubele aceluia, ci şi chinul Iadului.

Vedeţi dar, fraţii mei, ce face iubirea de argint. Să fugim de această patimă rea, de rădăcina tuturor răutăţilor, să fugiţi ca de un lucru stricător şi vânzător de suflet. Vedeţi ce a făcut necredinţa. Să fugim de întunerecul care risipeşte unimea şi prietenia cu stăpânul Hristos Dumnezeul nostru. Să fugim şi de toată patima rea, care se luptă cu sufletul; de mânie zic, de zavistie şi de iuţime. Acela, fiindcă se iubea pe sine şi credea cugetului său şi fiindcă nu primea sfat de la nimeni, ci umbla de capul său, şi nu băga în seamă nici nu se supunea altui frate, a pătimit aceasta. Fugiţi de singurătate, de voiţi să scăpaţi de mânia lui Dumnezeu, căci zice dumnezeiasca Scriptură: „ Vai de cel ce este singur, că de vă cădea în vreun păcat, n-are cine să-l ridice". Aşa a pătimit şi ticălosul Eutropian, că de ar fi avut pe cineva cu el, n-ar fi căzut, sau l-ar fi ridicat din cădere, s-ar fi pocăit şi şi-ar fi plâns păcatul. Dar neavând pe nimeni s-a pierdut şi sufleteşte şi trupeşte şi a mers la locul pe care l-a iubit. De plângere şi de întristare este povestirea, fraţilor, de frică şi cutremur este pilda. Drept aceea zice Scriptura: „Cel ce se socoteşte că şade bine şi se află în feciorie şi sfinţenie, să ia aminte ca să nu cadă". Cel ce aleargă, cu luare aminte să fie ca să nu se împiedice şi să cadă; că şi acela mai-nainte alerga, dar pe urmă a dat de prăpastie. Mai înainte toţi îl socoteau ca un înger zburând, iar pe urmă dormitând şi slăbind, din osteneală a căzut. Şi pricina este, iubirea de argint. Deci, fraţilor, de n-ar fi fost izgonirea asupra noastră, nici eu n-aş vorbi despre iubirea de argint. Dar pentru că ne-a risipit pe unul aici şi pe altul acolo, fiindcă avem purtarea de grijă de ale vieţii noastre, pentru aceea trebuie să ne păzim bine, să nu cădem în înşelăciunea iubirii de argint. Pentru aceasta nu vrea iubitorul de argint să dobândească viaţa de obşte, ca să înmulţească argintul. Cu această pătimire orbindu-se, nu vrea să aibă dragoste pentru fraţii lui. Pentru aceea nici picioarele lui n-au odihnă, ci înconjură şi umblă ici şi colo ca şi căţeluşii cei mici, doar de vor câştiga vreun ban de la vreun creştin. Din aceasta unii şi-au câştigat slugi pentru desfătarea patimilor şi au pierdut vrednicia şederii de-a dreapta stăpânului. Iar alţii adună şi pun la păstrare haine şi îmbrăcăminte peste trebuinţa lor; alţii se fac cumpărători şi vânzători, se bucură de câştig şi dobânzi necuvioase.

Vedeţi, fraţilor, judecata lui Dumnezeu, vedeţi ochiul neadormit al lui Dumnezeu pe care nu-L înşeală nici un lucru, fie că se săvârşeşte în lăuntrul inimii, fie pe dinafară. Vedeţi întâmplarea morţii, fraţilor, că şi acum au murit doi, Timil şi Varnava şi mai înainte alţii, şi se duc unul, câte unul. Drept aceea vă rog, să nu vă găsească moartea şi pe voi negătiţi şi neîndreptaţi; că lucru mai înfricoşat şi mai cu amar, decât să se depărteze cineva de dragostea lui Dumnezeu şi să se lipsească de împărăţia cerurilor, nu este. Osândă şi pedeapsă veşnică este pe care nu o va putea suferi omul, şi numai să socotească cineva pedeapsa până nu ajunge s-o cerce (de nu va avea fapte bune plăcute lui Dumnezeu) şi simţi iuţimea chinurilor viitoare. Deci ca să putem şi noi smeriţii să scăpăm de mânia lui Dumnezeu, care vine asupra fiilor neascultători, să facem lucruri bune, ca să se bucure Dumnezeu de faptele noastre. Măcar de acum înainte să ne curăţim, întinerindu-ne sufletul cu vrerea lui Dumnezeu, căci aproape este Dumnezeu de cei ce-L cheamă în adevăr, în toate zilele să ne pocăim şi Dumnezeu iartă greşalele noastre şi ne dăruieşte viaţa veşnică, pe care să ne învrednicim a o dobândi în Hristos Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea împreună cu Tatăl şi Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sf. Teodor Studitul, Cuvântări duhovniceşti(1994)

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Miercuri[Fapte 23, 1-11 ; In. 16, 15-23] Înainte de Patimi, Domnul grăieşte către ucenicii Săi : « Puţin şi nu Mă veţi mai vedea ». Patimile şi moartea Domnului i-au izbit până într-atât pe Sfinţii Apostoli, că ochii minţii lor s-au întunecat şi ei au început să nu-L mai vadă pe Domnul ca atare ; lumina lor s-a ascuns şi ei stăteau într-un întuneric amar şi chinuitor. Acest tâlc l-a dat cuvintelor Sale Domnul Însuşi : « Voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura ; voi vă veţi tângui, dar tânguirea voastră se va preface în bucurie. » Se spune că orice suflet aflat pe drumul spre desăvârşire trece printr-o întunecare asemănătoare. Bezna îl învăluie din toate părţile şi nu ştie încotro să se îndrepte. Dar vine Domnul şi tânguirea se preface în bucurie. Pare-se că acest lucru este neapărat trebuincios, aşa cum femeia trebuie neapărat să se chinuie mai înainte de a aduce pe lume om. Oare nu se poate trage de aici învăţătura că în cel care n-a trecut prin asta nu s-a născut adevăratul creştin ?

Biblioteci

Sursa:

http://curiousexpeditions.org/2007/09/a_librophiliacs_love_letter_1.html

Despre literatură( I )

Motto: Dumnezeu vrea să ne facă şi pe noi

dăruitori ai darurilor Sale, ca să creştem în iubirea

faţă de alţii făcând aceasta. (Pr. Dumitru Stăniloae)

Literatura întemeiază lumi şi iniţiază actul funciar al lecturii, un act de comunicare, dar mai ales de comuniune şi dăruire. Lectura este antidotul(fragil şi temporar!) al solitudinii la care s-a autocondamnat omul actual, pierzându-şi, odată cu credinţa, şi posibilitatea unor legături autentice cu semenii, transformaţi în individualităţi autonome impenetrabile. În actul lecturii se pot surpa zidurile care despart aceste suflete singuratice, fragile şi îndurerate, eliberându-le spre a răspunde chemării la comuniune prin cuvânt adresate lor prin textul literar.

Dacă lumea a devenit opacă, realitatea transcendentă nemaizărindu-se prin ea, atunci omul are cu atât mai multă nevoie de celălalt în această carceră uriaşă, ca împreună să viseze şi să–şi întreţină speranţa salvării. Lectura creează breşe în zid, pătrunzând în fiecare celulă sufletească. Ea binevesteşte cuvântul solidarităţii umane. Ea face puţină lumină în întunericul lumii şi împrospătează aerul devenit irespirabil, căci …în pântece suntem şi noi şi Dumnezeu-Cuvântul, Făcătorul şi Stăpânul tuturor, cât ne aflăm în starea de aici […] Acesta Se întrezăreşte în mod neclar, ca din pântece, şi abia licărind în lumea aceasta sensibilă şi aceasta numai celor ce o văd în duh […], iar noi străvedem Logosul ascuns în făpturi, numai în parte, din învelişul nostru material, ca dintr-un pântece. (Sfânul Maxim Mărturisitorul).

Arta străvede adesea Logosul divin creator Care Se ascunde tot atât pe cât se şi revelează în lucruri, chiar dacă nu ajunge decât la cunoaşterea Lui relativă. Ea dispune de mijloace specifice de a pătrunde în proximitatea Adevărului şi de a evoca strălucirea veacului ce va să fie şi a lumii îndumnezeite.

[…]în comparaţie cu slava negrăită a veacului ce va să fie […], viaţa de acum, învăluită în întuneric, nu se deosebeşte întru nimic de un pântece, în care pentru noi prunci la înţelegere, a primit să ducă o existenţă de prunc şi Dumnezeu-Cuvântul din iubirea Sa de oameni, cu toate că e desăvârşit. (idem.)

Prin analogie şi simbol, literatura oferă pruncilor, celor neduhovniceşti, o conexiune cu transcendentul, cu Absolutul personal care dă sens lumii. Făpturi create după chipul şi întru asemănarea cu Dumnezeu, oamenii se lasă prea uşor înşelaţi de aparenţele acestei lumi (care şi-a pierdut prin păcat transparenţa originară, devenind pântecele de care ne vorbeşte Sf. Maxim), regresând şi înstrăinându-se de sine şi de chemarea lor autentică la îndumnezeire după har. Uitând că omul fără credinţă nu e om (Pr. Stăniloae), că Dumnezeu trebuie să fie pentru ca şi eu să fiu (Otto Weininger), ei s-au prins într-o cursă nebunească împotriva timpului devorator, aneantizant. Omul actual luptă acerb să-i smulgă existenţei sale atât de scurte cât mai multe plăceri, alungând suferinţa, valorificată negativ.

Hărţuit de spaima nimicirii rapide, el depune eforturi sisifice pentru a da un sens lumii absurde, căreia, în orbirea lui, îi răpeşte obârşia şi ţinta reală, pe Dumnezeu, şi susţine ca Eminescu în Scrisoarea I:

Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,/ Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată[…]

Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,/ Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric.

Angoasa care defineşte omul neantului nu-i curmă setea de absolut şi de mântuire sădită în el de Dumnezeu, ci declanşează căutarea existenţială a Fiinţei:

Sufletul lui e in căutare,

În muta, seculară căutare[…]

El caută apa din care bea curcubeul,

el caută apa din care curcubeul îşi bea

frumuseţea şi nefiinţa. (Lucian Blaga, Autoportret)

Lumea policromă şi seducătoare în care trăim nu are fiinţă reală dacă nu o susţine apa harului divin, energie care o impregnează de la geneză.

Căutarea artistului începe cu sine, iar descoperirea de sine este premisa transcenderii spre Dumnezeu-Creatorul. Dacă literatura este o formă a căutării, lectura ei oferă multiple răspunsuri căutărilor umane. Ea nu se rezumă la desfătarea estetică, deşi o speculează; restrângându-i sfera, contribuim la criza literaturii, care pierde teren în faţa altor forme de manifestare a umanului. O motivatie existenţială oferită lecturii ar putea răsturna situaţia. Gândirea părintelui Stăniloae ne oferă un temei solid:

E vorba de o experientă cu totul specială pe care o facem în întâlnirea cu alt om, în speţă, întâlnirea la care e provocat cititorul de către autor în text, experienţă pe care nu o putem face când ne privim pe noi cu uitarea altuia, dar pe care o putem provoca şi noi altuia, însă nouă înşine nu ne-o putem produce. Experienţa altuia în ceea ce are ca om o facem în primul rând şi în mod accentuat atunci când ne întâmpină ca a doua persoană; în actul lecturii o persoană ni se adresează indirect; punându-ne în situaţia de a experia subiectul său unic, realitatea lui diferită de lumea de obiecte. Omul se lasă descoperit mai cu seamă în ipostasul de a doua persoană, de tu (idem), pentru că a fost creat după modelul treimic, al dumnezeirii în trei Persoane. Dacă lumea de obiecte ne stă la dispoziţie, neîndreptând nici o intenţie asupra voinţei noastre, indiferentă că existăm, în schimb, experienţa altui subiect, care se opune conştinţei noastre că suntem singurul centru al lucrurilor, ne face să simţim deasupra noastră, limitându-ne, o putere tainică a unui subiect străin. Pentru a experia subiectul său, trebuie să ne înfrânăm fluxul masiv al pornirilor egoiste şi să fim atenţi la el (ibidem). Lectura impune atenţia la cuvântul semenului nostru de dincolo de text. Cuvântul este arătătorul principal al semenului nostru care îşi manifestă prin operă voinţa de comuniune, de înţelegere, de iubire îndreptată spre cititori.

Cuvântul ce se mişcă între noi naşte subiectul tău şi al meu, dar nu cuvântul monolog.

Prin prisma concepţiei părintelui Stăniloae, lectura literaturii ne apare ca eveniment capital, dacă se raportează la absolutul teologic, la Dumnezeu, părăsind interpretările mitologice, filosofice, psihologice, fie măcar pentru că s-a abuzat de ele, în favoarea unei abordări mai potrivite spiritualităţi româneşti creştin-ortodoxe. Onestitatea ne obligă să trăim în fiecare clipă conform convingerilor intime; din actul lecturii nu putem exclude credinţa, ca de altfel, nici din actul scriiturii.

Literatura, devenită de câteva secole profană, din perspectiva Absolutului, e radiografia sufletească a omului care L-a părăsit pe Dumnezeu, amăgindu-se cu iluzia auto suficienţei, îmbrăţişând sau nimicul sau absolutul abstract filozofic, alternativă care îngustează până la alienare adevărul omului. Dacă literatura anunţa pe diverse tonuri că Dumnezeu a murit, ea anunţă în egală măsură şi moartea omului.

Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu! Stricatu-s-au oamenii şi urâţi s-au făcut întru îndeletnicirile lor. (Psalmul 13,1)

Fără Dumnezeu nu există om, ci o absurditate!

Literatura română aflată în atenţia şcolii de azi, sta sub influenţa nu totdeauna benefică a Occidentului şi a mentalităţilor mereu în schimbare. Cu autoritatea pe care i-o dă cuvântul, chiar decăzut din statutul său de factor de comunicare între om şi Creatorul său, literatura se imprimă în conştiinţa tinerilor, influenţând ierarhia lor de valori. Mesajul ei este cu atât mai important cu cât seduce şi convinge, are puterea de a mişca lumi. De aceea, moderator al dialogului lor cu textul literar, profesorul de literatură trebuie să fie mai înainte de toate o conştiinţă care să se întrebe, ca Ilie Moromete, ce îi învaţă pe elevii săi prin intermediul literaturii. Unghiul de vedere estetic primează, dar nu este suficient.

Sursa imaginii: http://www.bibliotecivalcene.ro/evenimente_det.asp?e=156

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Marţi[Fapte 21, 26-32 ; In. 16, 2-13]. « Iar când va veni Acela, Duhul adevărului, vă va călăuzi pe voi la tot adevărul ». Pentru ce, dar, în manualele de logică nu se aminteşte de această sursă de cunoaştere ? Nu este de mirare că în cele păgâne nu există acest punct, dar ce îndreptăţire au cele creştineşti ? Nu cumva creştinul atunci când începe să gândească, trebuie să înceteze a fi creştin şi să uite de toate făgăduinţele vrednice de crezare şi neîndoielnice care i s-au dat ? Despre cum să observi şi cum să asculţi se vorbeşte mult ; despre cum să faci generalizări şi concluzii pornind de la cele văzute şi auzite, de asemeni se învaţă din destul ; dar când e vorba de pătruns înţelesul tuturor acestora, copilul logicii rămâne în voia presupunerilor sale. De ce nu i se spune : « Ai vestirile Duhului adevărului, lor să le urmezi ; acestea hotărăsc în chip de netăgăduit înţelesul a tot ce este, fiindcă vin de la Dumnezeu, în Care este izvorul firii înseşi ». Oare nu fiindcă oamenilor nu li se spune aceasta s-a răspândit până-ntr-atât duhul speculaţiei, încât în ziua de azi toate cărţile(despre lumea lui Dumnezeu) sunt pline de speculaţii ? Şi măcar dacă acestea ar fi cât de cât serioase. Însă de la prima vedere se cunoaşte că sunt rodul unor închipuiri copilăreşti.