Biserica Drăgănescu

A se vedea :

http://www.crestinortodox.ro/biserici-si-manastiri-din-romania/95957-biserica-din-draganescu

Pictura profetică din biserica Drăgănescu(preluare)

SCENĂ. Necredinţa în Dumnezeu, prezentată ca una dintre ispitele umanităţii promovate de ideile atee ale lui Lenin şi Nietzsche

Frescele de la Drăgănescu nu respectă erminiile vreunui stil de pictură. Fără să iasă însă din învăţăturile Bisericii, această pictură este una singulară şi în acelaşi timp profetică.

de Daniela Cârlea Şontică

Când intri în curtea bisericii din Drăgănescu este greu să-ţi imaginezi cât de multă lume se strângea aici în vremea şederii părintelui Arsenie. Locuia peste drum de biserică şi nu ştii ce zugrăvea mai bine: pereţii sfântului lăcaş sau sufletele credincioşilor. Veneau să-i ceară sfatul cei care îl ştiau de la mănăstirea Sâmbăta de Sus, unde fusese stareţ şi duhovnic, dar veneau din Bucureşti oameni care îl ştiau de la Schitul Maicilor. Apoi sosea lume din părţile Olteniei, neavând pe acolo un aşa mare duhovnic. Ucenicii l-ar fi urmat de fapt oriunde.

[...]

O dată intrat în biserică, nu ştii unde să te uiţi mai întâi. Pereţii te cheamă cu fiecare icoană în parte. Culorile folosite sunt calde, pastelate, la această senzaţie de căldură contribuind şi tehnica în tempera. Aveam oarecare cunoştinţă de pictura de aici din relatările celor care au scris şi povestit despre ele, dar realităţile povestite acasă, oricât de fidele ar fi ele, parcă tot nu se potrivesc cu acelea găsite la faţa locului.

Auzind de neobişnuitul picturii lumea îşi imaginează ceva şocant şi poate sunt unii care ar strâmba din nas văzând asemenea scene în spaţiul lăcaşului de rugăciune dar rostul lor este acela de a învăţa, de a explica anumite pilde biblice pe înţelesul omului contemporan. Nu senzaţionalul trebuie căutat la Drăgănescu, ci pictura în sine care, deşi ieşită din tipare, te inspiră la rugăciune şi-ţi aduce în minte cugetarea la viaţa de dincolo de mormânt.

EXPLICAŢII. Părintele Lucian Răzvan Petcu, parohul, ne-a prezentat pe scurt principalele scene zugrăvite în sfântul locaş, povestindu-ne şi câteva amintiri despre părintele Arsenie Boca, pe care a avut privilegiul să-l cunoască.

În partea stângă a naosului este reprezentată în aceeaşi scenă lumea cu păcatele ei, cu războiul duhovnicesc al omului, în sfere colorate fiind scrise multele ispite. În partea de sus, împărăţia cerurilor. Una dintre cele mai frumoase picturi din această biserică este însă învierea, în care trupul spiritualizat al Mântuitorului apare redat cu multă fineţe, în fundal apărând conturul crucii, ştiut fiind că nu se poate înviere fără Cruce. "Cred că este unică această icoană", spune părintele.

Într-adevăr, parcă nicăieri nu am mai văzut asemenea "subţirime" a trupului lui Iisus, încât simţi că poate trece prin uşile încuiate, cum a făcut când a intrat la apostoli după înviere. În partea de sus a scenei, de dimensiune redusă, apare pictată apocalipsa şi, dacă te uiţi atent, vezi nişte zgârie-nori arzând. Scena seamănă foarte mult cu o fotografie a tragediei de la 11 septembrie 2001. Mulţi au spus că aceasta nu poate fi decât o profeţie, întrucât pictorul a murit în 1989.

O altă scenă inspirată din viaţa modernă ilustrează celebra chemare la cină: îngerul Domnului îl cheamă pe om la Cina de Sus, dar el, aşezat confortabil în fotoliu, înconjurat de lux şi descoperirile tehnicii, îi spune acestuia, prin telefon, că are de "rotunjit ţarina", adică de stăpânit Pământul, de încercat milioanele de cai putere ai rachetelor, de populat alte planete. "Avem alte preocupări", este scris undeva pe perete.

"Pictura părintelui Arsenie are un mesaj deosebit, iar eu nu prea am îndrăznit să fac un comentariu mai de publicitate pentru că mi-e teamă că-l mărginesc pe părintele. Mesajul e mult mai bogat, mai tainic şi mai profund şi ne-am ferit să publicăm într-o carte un comentariu al picturii. Este o teologie deosebită în aceste picturi", spune părintele paroh.

PROFET. Părintele pictor, cum îi spuneau sătenii duhovnicului din Ardeal, avea darul profeţiei. O confirmă sutele de mărturii ale celor care l-au cunoscut, mărturii strânse în trei volume, dar şi spusele părintelui Petcu. "Părintele mi-a profeţit venirea la biserica aceasta", povesteşte părintele Petcu, care pe vremea marilor pelerinaje la Drăgănescu, era doar un student în fizică. "I-a spus prietenei mele de atunci, actuala mea preoteasă, să ne căsătorim şi a întrebat-o: «Nu vrei să rămâi aici, la Drăgănescu»? Părea o vorbă aruncată într-o doară, dar părintele nu vorbea într-o doară.

Ne-am adus aminte de cuvintele acestea după ce ne-am căsătorit, eu am făcut Teologia, mi-am depus dosarul pentru preoţie, iar părintele paroh Savian Bunescu, de o logevitate şi de o pastoraţie extraordinară, ne-a chemat aici, la Drăgănescu. Am venit aici în 1999 cu mult drag, chemarea onorându-ne şi impresionându-ne", mărturiseşte părintele Răzvan Petcu. "Eu l-am cunoscut pe părintele Arsenie după ce terminase de pictat biserica. Prima mea imagine cu el era când punea policandrul de aici. Înainte era un candelabru cam de salon.

Cel mai impresionat lucru la duhovnicul pictor era privirea lui pătrunzătoare", îşi mai aminteşte fostul fizician devenit preot. Mulţi au spus despre părintele Arsenie că avea o putere aparte, că vedea în sufletul omului.

Proverbul "nimeni nu e profet în ţara lui" se aplică foarte bine şi în cazul părintelui Arsenie. Chiar dacă a stat peste 20 de ani în satul lor, oamenii din Drăgănescu îşi aduc aminte destul de vag despre "părintele pictor". Dacă aceia care veneau la biserică şi-l amintesc cu drag, cei mai mulţi săteni n-au fost pătrunşi de ideea că un mare duhovnic a poposit în acest sat, devenit azi cartier al oraşului Mihăileşti, cunoscut mai mult pentru combinatul său avicol şi pentru barajul de pe Argeş.

BIOGRAFIE. Intrat în monahism la Sâmbăta de Sus în 1940, părintele Arsenie a fost arestat şi torturat de Securitate în 1948 sub acuzaţia de legături cu legionarii, lucru pe care l-a negat întotdeauna. A fost mutat la Prislop, iar în 1951 a fost din nou ridicat de Securitate, apoi trimis la Canal şi la Ocnele Mari, pe motiv că atrăgea prea multă lume la credinţă. În 1959 mănăstirea Prislop a fost desfiinţată, iar părintele, după o vreme de pribegie, a fost primit pictor la Atelierele Patriarhiei de la Schitul Maicilor.

Pensionat în 1968, părintele s-a stabilit în satul Drăgănescu pentru a picta biserica, ceea ce a făcut cu multă răbdare până în primăvara anului 1989. După aceasta s-a retras la mănăstirea Sinaia, unde, în acea toamnă, a şi trecut la cele veşnice.

Sursa: http://www.jurnalul.ro/stire-martorii/pictura-profetica-din-biserica-draganescu-503375.html

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Vineri[ Rom. 2, 14-29; Mt. 5, 33-41]. „Eu, însă, vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău”; cu alte cuvinte, lasă-te jertfă samavolniciei şi răutăţii omeneşti. „Dar cum se poate trăi aşa ?” Nu te nelinişti. Cel Ce a dat această poruncă este Pronistorul şi Purtătorul nostru de grijă. De vei dori, cu deplină credinţă, din tot sufletul, să trăieşti neîmpotrivindu-te nici unui rău, Domnul Însuşi îţi va rândui un chip de trai nu doar cu putinţă de îndurat, ci chiar ferice. Pe deasupra, deseori se întâmplă ca împotrivirea să-l întărâte şi mai tare pe potrivnic, făcându-l să-ţi pricinuiască noi supărări, în vreme ce dacă dai dovadă de răbdare îl dezarmezi şi-l potoleşti. Ca atare, se întâmplă ca, dacă rabzi primele bântuiri ale răutăţii, oamenilor să lise facă milă şi să te lase în pace; iar împotrivirea şi răzbunarea aţâţă răutatea, care de la un singur om se întinde şi molipseşte o întreagă familie, trecând apoi din generaţie în generaţie.

Masacrarea studenţimii române

Cum am intrat în focurile "reeducării"

Eram în camera 2 subsol. Aici au fost introduşi oameni pe care eu îi cunoşteam bărbaţi tari din fire. Şi păreau că tot tari au rămas. Nici prin minte nu mi-a trecut că ei au fost forfecaţi şi făcuţi harcea-parcea "în moara reeducării"'. N-am putut intui că la ei toate sunt false… Atât de bine îşi jucau rolul. Chiar dacă cineva mi-ar fi adus cele mai evidente dovezi că ei sunt informatori ai lui Ţurcanu, tot nu l-aş fi crezut.

Au fost aduşi şi proaspeţii condamnaţi. Aceştia erau peste măsură de revoltaţi împotriva studenţilor arestaţi în prima şarjă. Aceştia din urmă au fost aduşi la procese să depună ca martori. Parcă înnebuniseră. Minţeau fără ruşine. Acuzau de lucruri la care nimeni nu s-a gândit vreodată.

Nimeni nu înţelegea nimic. De aceea oamenii au renunţat să mai discute asupra acestor stări de lucruri.

Cei mai familiarizaţi în arta gastronomiei compuneau teoretic nişte meniuri de ne "lăsa gura apă". Inventam mereu vorbe de duh pe seama foamei crâncene.

Constantin Paragină avea o vorbă ce o rostea de fiecare dată după ce-şi mânca infima porţie de pâine: " Oh, şi acum te-ai dus şi tu dulce minune".

Din această cameră erau scoşi câte unul, câte doi, care apoi dispăreau ca-n pământ fără să mai auzim de dânşii,

Astfel, într-o zi din luna octombrie 1950, uşa celulei s-a deschis încet, fără graba obişnuită şi gardianul adresându-mi-se îmi zise cu glas domol:

- Voinea, fă-ţi bagajele.

Mi-am strâns eu în grabă cele câteva bulendre pe care le aveam. De acum eram îngrijorat, deoarece credeam că voi fi dus la Ministerul de Interne sau Serviciul Special de Informaţii pentru o nouă anchetă. Dar eram şi bucuros că mai schimb puţin peisajul monoton, mereu acelaşi al camerei. Am dat mâna cu camarazii mei încurajându-i.

Gardianul o luase înainte la pas domol iar eu îl urmam de aproape până am ajuns la camera 4 spital. Îmi deschise uşa şi fără a rosti o vorbă mă pofti înăuntru.

Din prima ochire lucrurile mi s-au părut stranii.

La un capăt de cameră erau două persoane care stăteau pe pat în şezut, cu picioarele întinse şi mâinile de asemenea întinse spre vârful picioarelor.

Păreau împietriţi locului. Pe faţă aveau urme de vânătăi, umflături şi pe alocuri pielea plesnită. Se vedea că au fost torturaţi amarnic. Nu-mi puteam da seama despre ce ar putea fi vorba.

La capătul opus al camerei erau vreo 10-12 studenţi deţinuţi. Îmi amintesc numele următorilor: Vasile Puşcaşu, Mihai Livinschi, Zaharia Mărtinuş, Virgil Bordeianu, Isidor Stănescu şi încă alţi câţiva, printre care şi Ţurcanu. Pe Ţurcanu începeam să-l cunosc din descrieri, dar, mai ales, pentru că l-am văzut de atâtea ori intrând şi ieşind din camera lui Lucreţiu Pătrăşcanu.

Ţurcanu cu ciracii lui erau aprofundaţi asupra unei lecturi comuniste şi părea că nici nu m-au observat când am intrat în cameră.

Imediat, Ţurcanu a ieşit afară, dar nu peste mult timp s-a reîntors. Eu tocmai îmi căutam un loc pe prici unde să-mi pun sarsanaua cu sărăcia.

Atunci Ţurcanu, cu glas autoritar, se sborşi la mine, cel a nimic ştiutorul:

- Ei, Voinea, spune-mi, te-ai hotărât să nu mai desfăşori activitate legionară în închisoare ?... Până când crezi că o să-ţi meargă să ne duci pe noi cu de-alde astea ?!

Cum deschise el gura cu ifos, luându-mă astfel în primire, am văzut cum toţi cei cu care a stat el la masă s-au strâns în spatele lui.

Eu, care nu-i cunoşteam năravul, i-am răspuns tot plin de îndrăzneală:

- Cine eşti dumneata - deţinut ca şi mine- să-mi pui asemenea întrebări?

Cu iuţeala fulgerului îmi pocni un pumn nemaipomenit în falca din dreapta, încât pe loc mă văduvi de patrusprezece dinţi amestecaţi cu măsele. Parte din dinţi mi-au sărit din gură împrăştiindu-se pe jos ca mărgelele, parte mi-au rămas în gură şi-i simţeam ca nişte boabe de fasole uscată.

Am căzut ca un lemn putred. Sângele începu să-mi curgă şiroi din gură.

- Ia uite la el cum murdăreşte camera ! Pe el!!

Cei din spatele lui au sărit cu toţii pe mine ca nişte fiare flămânde, atunci scăpate din cuşcă. Ţurcanu privea la ei cu un rânjet satanic.

Cu fiecare lovitură de bâtă pe care o primeam, mintea mi se lumina tot mai mult înţelegând o groază de lucruri şi situaţii care mai înainte nu le-am înţeles.

Ştii pentru ce eşti aici ?

Nu puteam să mănânc. Două-trei zile am înghiţit numai salivă cu sânge sărat.

- De ce nu mănânci ? îmi puse întrebarea Ţurcanu.

- Pentru că nu pot.

- Las' că ai să poţi.

Mi-a căscat gura forţat şi astfel mi-a turnat pe gură terciul fierbinte. N-am avut încotro, mai târziu tot a trebuit să pot. Tot mai bine era să-l beau eu însumi decât să mă opărească Ţurcanu.

Două săptămâni la rând am fost torturat fără să mi se pună vreo întrebare. Cu fiecare zi de tortură ce trecea, simţeam cum forţele îmi scad iar eu în întregul meu mă transformam în robot. Totuşi încă mai aveam destule resurse de tărie în suflet.

În una din zile Ţurcanu mi-a pus întrebarea:

- Ştii pentru ce ai fost adus aici!

N-am dat nici un răspuns.

- Ca să-ţi faci demascarea.

- Ce-i aia ?

- Ia uite al dracului de bandit... Poate să vorbească dacă- i vorba de menţinut pe poziţie.

Sări la mine ca o fiară prinzându-mă de piept cu o singură mână. M-a ridicat în sus, apoi m-a trântit cât colo altoindu-mi şi un pumn zdravăn ca să zbor cât mai departe.

Când m-a ridicat, am avut ocazia să-l privesc de aproape fără să fiu acuzat că-l studiez. Am văzut în el omul - fiară, imbecilizat de doctrina comunistă.

Tortura

Revenind la prima zi a contactului cu torţionarii din închisoarea Piteşti, am constatat că după primul set de bătaie am leşinat. M-am trezit într-un lac de apă rece ce o aruncau torţionarii asupra mea spre a-mi reveni din leşin. Apoi am fost ridicat în picioare şi sprijinit de doi inşi. Pe rând m-au boxat până ce toţi au obosit.

Lovituri periculoase dădea Titus Leonida - ticălos din naştere. Mişelul, de la început, s-a dat de partea lui Ţurcanu încercând chiar să-l depăşească în cruzime.

Un altul ce lovea cu îndemânare a fost un tânăr student din Bucureşti. Sărmanul,.. Atât de mult a fost torturat până ce mintea i-a fost întoarsă cu 180 de grade. Acum era doar un robot la dispoziţia lui Ţurcanu.

Mă simţeam ca o zdreanţă ce flutură la bătaia vântului. În această stare mi-au găsit loc pe prici unde am fost obligat să stau în poziţie de tortură, alături de ceilalţi doi.

Credeam că asta a fost tot. Nu. Acesta a fost numai începutul. După ce s-a terminat cu cina şi s-a făcut închiderea, îl aud pe Ţurcanu zicând:

- Acum începe judecarea lui Voinea.

A început Ţurcanu să-mi pună la întrebări, toate având un caracter provocator şi cu răspuns obligatoriu. Eu îngăimam doar nişte bolboroseli nedesluşite mascând tăcerea prin durere şi imposibilitatea de a răspunde. Ţurcanu începu să înjure. „Ia vino încoace, te fac eu să vorbeşti”.

În timp ce eu stăteam pe prici, mai trăgeam cu ochii şi la uşă. Se vedea clar cum de afară erau urmărite toate momentele prin geamul vopsit, dar având zgârieturi în vopsea. Când eu coboram de pe prici pentru tortură, umbrele au început să se agite la uşă umblând în dreapta şi în stânga.

-Dezbrăcarea la pielea goală ! Porunci Ţurcanu.

N-au aşteptat ca s-o fac singur, ci s-au repezit toţi roboţii la mine smulgându-mi hainele. Dezbrăcarea la pielea goală urmărea nu numai eficienţa torturii, ci şi umilirea totală.

M-au întins cu faţa în jos şi mâinile răsfirate în forma de cruce. Doi câte doi îmi prinseră mâinile de o parte şi de alta. Pe spate şi pe şale s-au mai urcat vreo doi ca să nu pot face nici o mişcare. Picioarele mi le legară la gambă îndoindu-mi genunchii spre a fi cu tălpile în sus. Astfel a început bătaia la tălpi cu cozi de mătură. Băteau "nicovala", iar durerile treceau dincolo de limitele imaginabilului.

Când Ţurcanu a socotit că acest soi de tortură este suficient, m-au luat la rând, centimetru cu centimetru, pe pulpe până ce au ajuns la fese. În timpul torturii era imposibil să fac vreun raţionament. Sufletul sta gata - parcă - să iasă din mine. La un moment dat Ţurcanu porunci: Ajunge, că-l scoatem din funcţiune.

M-au pus apoi să fac "pasul pe loc" cu faţa la perete, sub tălpi având o cârpă udă. Un planton mă supraveghea cu o coadă de mătură în mână. De câte ori încetineam pasul, de atâtea ori mă lovea peste cap cu coada de mătură încât la terminarea programului capul mi-a fost plin de cucuie.

Tortura propriu-zisâ a durat aproximativ trei ore. Seara, cam pe la ora zece, Ţurcanu mi-a dat o pătură ruptă şi plină de praf poruncindu-mi să mă culc cu faţa în sus şi cu mâiniie afară pe piept. Mi-a atras atenţia ca mâine dimineaţă la deschidere să nu fac nici un gest că tot cu dânşii rămân.

O inspecţie la prima oră

Într-o dimineaţă se anunţă o '"mare" inspecţie.

Ţurcanu pe loc a început pregătirile. Mai întâi a mascat pe cei zdrobiţi. Am observat că doar eu singur eram considerat astfel.

A demontat în fundul camerei 4 spital o porţiune de prici pe care l-a înlocuit cu câteva paturi de fier pe care le-a pus grămadă alandala. Dincolo de această grămadă a aranjat un pat pentru mine. Nu trebuia să fiu văzut de "inspectori". După ce totul a fost gata pregătit mă vârî şi pe mine după paturi ca într-o cuşcă de lei fioroşi şi privind crunt la mine m-a ameninţat: - O simplă mişcare de faci, o vorbă sau un geamăt de vei scoate, după ce trece inspecţia te sfâşii în bucăţi !

Veni inspecţia mult aşteptată şi l-am auzit pe Ţurcanu raportând.

-Domnule colonel, camera 4 spital având un număr de... deţinuţi care au acceptat de bună voie reeducarea, se prezintă în faţa dumneavoastră...

Inspectorul era un colonel, pe care mult mai târziu l-am indentificat sub numele de Marin Constantinescu, fost "ilegalist".

Comandantul închisorii, Alexandru Dumitrescu, începu să-i dea colonelului - chipurile - explicaţii: "În această cameră au fost aduşi cei aleşi care au acceptat de bună voie să se restructureze. Aceştia şi-au dat seama de greşelile pe care le-au făcut împotriva poporului, iar acum partidul şi guvernul le-au pus la dispoziţie condiţii civilizate şi umanitare de care beneficiază din plin."

În timp ce nemernicii vorbeau astfel între dânşii în faţa deţinuţilor oropsiţi, mă gândeam în mine: Oare de câte ori au repetat actul acesta până l-au învăţat atât de maestru. Nici fariseii din vremea lui Hristos nu-şi trucau mai bine discuţiile când potriveau minciuna.

Distracţiile lui Ţurcanu

Distracţiile lui Ţurcanu la Piteşti erau pe măsura circumstanţelor. Victima era aşezată cu faţa în jos - de preferinţă lângă colţul unui pat suprapus. Peste cel culcat se întindea a doua victima, apoi altul şi tot altul, iar la urmă de tot se urcau, sărind de la înălţimea patului de la etaj, "reeducaţii".

Cel care era în contact direct cu cimentul n-avea nici un fel de amortizare. Când se observa că-i aproape mort, întregul morman de oameni se surpa. Cel de dedesubt rămânea, pur şi simplu lat, fără simţire. Uneori nici celui de al doilea sau chiar celui de al treilea nu le era prea bine.

Scularea din poziţia aceasta se făcea prin lovituri de bâtă. Era peste putinţă să te poţi ridica dintr-o dată. Mai întâi a trebuit să-mi îndoi cu mare greutate un picior, apoi să-l aduc pe celălalt. Astfel, sub grele lovituri date de Ţurcanu, ne ridicam in picioare.

O altă "distracţie" era băgarea noastră, a "bandiţilor", sub prici de câte ori "reeducaţii" citeau din lecturile comuniste. Ziceau ei că "bandiţi* " nu au voie să guste din "fagurele de miere" al învăţăturii marxiste. Când venea la rând acest program, Ţurcanu sau înlocuitorul său striga:

- Sub prici bandiţilor !

Fără nici o întârziere trebuia să fii sub prici, că altfel te alegeai cu multe lovituri de bâtă pe unde se nimerea.

Dintre toate victimele acelei perioade, eu am fost cel mai neîndemânatic şi molâu la intrarea şi ieşirea de sub prici şi de fiecare dată am primit multe lovituri, aproape egale cu o bătaie.

Noaptea la Piteşti

Noaptea avea chinurile ei specifice. Dormitul cu faţa în sus şi cu mâinile pe pătură era supravegheat de un planton, care urmărea orice răsucire şi orice mişcare din poziţia impusă, Cea mai mică răsucire se sancţiona pe loc de către planton cu lovituri crâncene de bâtă.

Eu n-am putut să dorm decât foarte puţin. Noaptea în întregul ei era un coşmar greu de imaginat. Gândurile cele negre şi disperarea îmi dădeau mereu târcoale. Mă preocupa problema sinuciderii, ca mijlocul cel mai bun de a scăpa de torturi. Cum ? Toate mijloacele de sinucidere erau barate. Nu vedeam nici un sfârşit al acestor chinuri. Îngerul păzitor m-a părăsit cedând locul demonilor care-mi dădeau târcoale ispitindu-mă.

Oare există Dumnezeu ?... Cum este posibil ca El să permită ca fraţi de acelaşi sânge să-şi schingiuiască fratele ?! Am ajuns la concluzia că numai nişte capete talmudice au creat toată Biblia şi pe Dumnezeu pentru înşelarea popoarelor. Culmea ironiei... În loc să crească ura împotriva celor care au inventat acest sistem de schilodire fizică şi spirituală, creştea ura împotriva propriilor tale principii care nu-ţi mai folosesc la nimic. Începeai să-ţi însuşeşti felul de a gândi al călăilor. Aşa se producea, în natura intimă a tinerilor, întoarcerea cu 180 de grade şi deveneai exact opusul a ceea ce ai fost mai înainte.

Era o greşeală de logică. Fiind făcută sub presiune, ea înceta odată cu tortura. Asta la cei mai mulţi. Însă, la o parte mai mică, eroarea s-a menţinut o vreme mai îndelungată. M-a ţinut această stare vreo trei săptămâni până când Ţurcanu a inventat pentru mine o umilinţă care să fie culmea umilirii... Numai că, în loc să aibă efectul scontat de el, a avut un efect benefic pentru mine.”

Octavian Voinea , Masacrarea studenţimii române, cap. 7, “Ce ştim despre Eugen Ţurcanu

Surse : http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/ovoinea/default.asp.htm

http://www.experimentulpitesti.org/public/fotografii/?view=8

“Apocalipsa piteşteană”

“Omenirea zace în minciună. Minciuna macină omenirea mai mult decât teroarea, o perverteşte şi o alienează. Minciuna în simbioză cu teroarea sunt chintesenţa satanismului modern. »

« Eu am supravieţuit temniţelor.

Prietenii mei, mii în stânga şi zeci de mii în dreapta, au căzut apărându-şi fiinţa eternă, căci atât ne-a mai rămas, să nu murim spiritual.

Din experienţa noastră trebuie făcută cunoscută apocalipsa piteşteană, fenomen de chintesenţă a satanismului acestui secol, un fel de acumulare a tuturor energiilor satanice din istorie, devenite sistem de ucidere a sufletului creştin.

Hristos a stat faţă-n faţă cu antihrist. Deşi acolo au avut de suferit şi alte religii ori neamuri, cele două duhuri, Hristos şi antihrist, au dominat.

Un evreu, colonelul Zeller, a condus aşa-zisa reeducare marxist-leninistă din temniţa Piteşti, prin jurul anului 1950, când revoluţia mondială era în plină ofensivă.

În Piteşti erau tineri studenţi anticomunişti. Erau credincioşi şi oameni de înaltă ţinută umană şi etică. Experienţa reeducării trebuia făcută pe sufletele lor tinere, generoase şi entuziaste.

Zeller a găsit repede între deţinuţi cozile de topor şi casapii care sa-i execute ordinele. El era un iniţiat. Venise cu un plan dinainte stabilit şi deja experimentat, care se constituia ca o metodă ştiinţifică fără greş. Şi cu adevărat nici nu se poate rezista, omeneşte vorbind, mijloacelor ce s-au folosit acolo. Nimeni, în condiţiile de acolo nu poate să-şi salveze sufletul.

Se cerea sufletul acelor tineri, iar de nu, vor fi torturaţi fără drept la moarte, până ce vor ceda şi se vor întina. Căci omul nou, reeducatul, era conceput ca un animal dresat.

În reeducare erau două faze : faza « sincerităţii », care în limbajul lor se numea « autodemascare », prin care omul era obligat să divulge şi să batjocorească absolut tot trecutul său, familie, credinţă, neam, concepţie, prieteni, ideal ; a doua fază era a « restructurării », în care omul « autodemascat » se « restructura » prin însuşirea concepţiei ateismului istoric, devenind el însuşi « activist revoluţionar » şi dovedindu-şi « restructurarea » prin « reeducarea » ce trebuia să o aplice prietenilor săi

Cele ce se petreceau în Piteşti erau considerate « mica revoluţie », care urma să dezlănţuie apoi « marea revoluţie internaţională ». Deci experimentul piteştean trebuia să devină universal, în scopul « restructurării » omenirii întregi conform legilor materialismului istoric.[...]

Practic, s-a procedat în felul următor. S-a izolat penitenciarul de lume. S-a izolat celulă de celulă. S-au înfometat, torturat şi îngrozit deţinuţii de către administraţie. După un an de astfel de regim, numai câţiva deţinuţi periferici au acceptat « reeducarea ».

Zeller a iniţiat « tura » pe care a încredinţat-o unui deţinut ce s-a declarat gata să treacă peste cadavre pentru a-şi revedea familia. Sub supravegherea directă a administraţiei au fost formaţi cei câţiva bătăuşi , care au început să-i tortureze pe colegii lor. Rezistenţa acestora a fost înfrântă de ciomegele administraţiei. Tortura s-a aplicat sub pavăza administraţiei, care supraveghea totul din spatele uşilor.

Deţinutul era chinuit cu cele mai îngrozitoare sisteme pe care le-a cunoscut istoria, plus unele forme noi, proprii nebuniei piteştene. Torturile fizice sunt cunoscute lumii şi nu are rost să întârziem asupra lor : ciomag, rangă, linşaj, răstignire, smuls unghii şi păr, sare, picătura chinezească, etc. Ele se aplicau neîntrerupt zi şi noapte. Le aplicau deţinuţii între ei, fără drept de apel, fără responsabilitate, fără ripose, fără lege. Când s-a reclamat, s-a trecut la linşaj. Unii au murit. Zeller a spus medicului care completa certificatele de deces : « Scrie, doctore, sifilis terţiar ! ».

Autodemascările erau scrise şi trimise la Bucureşti. Zi de zi se îngroşa rândul torţionarilor, căci « restructuraţii » trebuiau să-şi dovedească « sinceritatea » prin torturarea prietenilor şi fraţilor lor. Fraţii s-au torturat între ei.

Demenţa creştea zi de zi. Fantezia criminală şi sadică a zămislit sisteme de o hidoşenie inimaginabilă : perversiuni sexuale publice, « botez » în tineta cu fecale, « cuminecătura » din gamela cu fecale, batjocorirea celor mai sfinte momente din viaţa lui Hristos.

Se făcea haz demonic pentru scârboşenia iadului devenit realitate. Oamenii aceia înnebuniseră, le era teamă să mai fie ei înşişi, să mai gândească la ce au fost şi se antrenau în noi şi noi fantasme ale materializării răului pe pământ.

Ura cea mai cumplită era împotriva celor credincioşi, a eroilor şi a personalităţilor puternice. Pentru aceştia se refuza până şi dreptul la « restructurare » şi se prevedea « tortura permanentă ».

Eu am trecut prin Piteşti, dar microbii trimişi de Providenţă[La Piteşti, Ioan Ianolide s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi a fost transferat la penitenciarul-sanatoriu Târgu -Ocna] m-au ferit de « tură » şi am fost transferat într-un spital. Cunosc deci denomenul piteştean şi pot vorbi ca din mijlocul lui, şi totuşi cu distanţa pe care mi-o dă faptul de a fi fost şi în afara lui, încât am o vedere obiectivă.

Am fost confidentul multora din cei ce au trecut pe acolo şi mărturisirile lor m-au copleşit. Le simt ca o povară ce trebuie să o mărturisesc. Am văzut sfinţi şi am văzut demoni. Am fost în rai şi am fost în iad.

Armătura duhovnicească mi-a fost scut în acele împrejurări. În aşteptarea “turei”, mă rugam zece, şaisprezece sau chiar douăzeci de ore pe zi, iar noaptea rugăciunea se spunea singura prin somn. N-am avut o prăbuşire în aceste împrejurări fiindcă m-a ocrotit Dumnezeu, dar mărturisesc că aş fi ales să mor decât să fiu ucis sufleteşte şi mi-aş fi căutat moartea dacă aş fi văzut cu nu pot rezista. Însă am fost salvat şi aşa am ajuns până la bătrâneţe.

Experienţa piteşteană a eşuat, dar dacă omenirea nu va înţelege la timp ce o aşteaptă, va fi o beznă piteşteană internaţională.

Experienţa piteşteană s-a terminat printr-un proces înscenat unor ţapi ispăşitori. Conducătorul ei, Zeller, s-a sinucis, fiind unica pedeapsă binemeritată. Dar nu s-a dezvăluit adevărul ideologic, politic şi organizatoric al “reeducării” piteştene.

Victimele Piteştiului se împart în trei: unii care au fost ucişi, alţii care au rămas mutilaţi psihic pentru toată viaţa, iar alţii – cei mai mulţi şi mai buni – care au descoperit cerurile când erau în adâncul iadului şi astfel au ajuns creştini conştienţi şi râvnitori.

Chiar şi aceste rânduri se datorează în mare parte experienţei piteştene.

“Reeducare” de la Piteşti a creat monştri şi nu oameni. Nu am crezut nici eu că este posibil ceea ce am văzut în Piteşti. Opacitatea mentală a lumii mă umple de grijă pentru viitorul ei, căci de nu va înţelege ce o aşteaptă, nici nu va fi capabilă să se deschidă unei viziuni sfinte.

Omenirea zace în minciună. Minciuna macină omenirea mai mult decât teroarea, o perverteşte şi o alienează. Minciuna în simbioză cu teroarea sunt chintesenţa satanismului modern. »

Ioan Ianolide, Deţinutul profet(pp 147-153)

Sursa imaginii : http://proortodoxia.wordpress.com/2009/04/22/detinutul-profet/

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Joi[Rom. 1, 28 ; 2, 9 ; Mt. 5, 44-48]. « Oricine priveşte la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui. » Dar cum poţi, , trăind în societate, să nu priveşti la femeie ? Vedeţi că nu cel ce priveşte pur şi simplu la o femeie săvârşeşte adulter, ci acela carte priveşte cu poftă. De privit, priveşte, dar inima să ţi-o ţii în frâu. Priveşte precum copiii, care se uită la femei cu ochi curaţi, fără niciun fel de gânduri necuviincioase. Femeile trebuie iubite, fiindcă porunca ce priveşte iubirea de aproapele le cuprinde şi pe ele, dar cu iubire curată, ce are în vedere nimic altceva decât sufletul şi duhovnicescul...În creştinism, dat fiind că Dumnezeu nu face deosebire între femeie şi bărbat, această deosebire nu trebuie să fie nici în legăturile dintre creştini. « Din cale afară de greu », veţi zice. Da, fără luptă nu se poate : dar lupta presupune neplecarea duhului în faţa păcatului, iar la Milostivul Dumnezeu această nesupunere se socoate drept curăţie.

Invataturi pentru vremurile noastre de la Parintele Dionisie de la Colciu

Motto: Ce ne sfătuieşte Biserica, ce ne sfătuieşte Mântuitorul Hristos? Mântuitorul Hristos ne-a spus aşa: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”. Vezi? Fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem face nimic. Facem ce vrem noi şi zicem că am reuşit, dar asta pentru suflet e dărâmare. De aceea spune Mântuitorul: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”, pentru că Dumnezeu nu caută numai binele lumii acesteia, vieţii acesteia. Sigur, El ne ajută şi de miliarde de ori, dar caută mai ales ca să putem căpăta veşnicia (Parintele Dionisie de la Colciu).

Părintele Dionisie: Uniunea asta Europeană e după Dumnezeu? Ε desăvârşit după Satana. Desăvârşit, sigur. Că după Dumnezeu este numai Biserica. Biserica Ortodoxă e după Dumnezeu.

Dar vedeţi că şi oamenii Bisericii zic că Uniunea Europeană e un lucru bun.

Părintele Dionisie: S-a terminat. Oamenii Bisericii au alunecat. Fiindcă ăştia, europenii, vezi cât sunt de diplomaţi? Întâi pe capii Bisericii vor să-i înşele. Dacă au înşelat capii Bisericii, sigur… S-a terminat, e sfârşitul. Ei, măi, măi, măi. Vezi ce se lucrează? (2003)

Părintele Dionisie: Conducătorii omenirii vor să îngenunche adevărul, fiindcă se apropie împărăţia lui Antihrist, şi aceia, cu diplomaţia lor, se osârduiesc să facă lesnicios drumul pentru Antihrist. Şi ca să fie lesnicios drumul, na, fac şărlătăniile lor.

Ei spun că e numai o chestiune politică.

Părintele Dionisie: Politică, da’ care-i scopul politicii ăsteia?

Şi mai spun că Biserica n-are voie să se amestece în treburi politice.

Părintele Dionisie: Apoi vezi? (Părintele râde) „N-are dreptul”. Biserica n-are dreptul să spună adevărul. Da, da, e „bun”. Ei găsesc Biserica vinovată, vinovată de fărădelegile lor. Dar Biserica propovăduieşte adevărul, iar adevărul este Dumnezeu. Numai Dumnezeu îi fără greşeală şi numai lui Dumnezeu nu-i poţi găsi pricină, că-i Dumnezeu, că-i Adevărul, bunătate. De aceea vine Antihrist, pentru că e învederat contra lui Hristos, contra Adevărului.

Dar Biserica are voie să se amestece în treburi de morală, în viaţa publică, în viaţa societăţii?

Părintele Dionisie: Apoi nu ne lasă ei să le îndreptăm, dar după Sfinţii Părinţi, sigur, eşti dator ca să arăţi adevărul. Că adevărul este că nu se termină omenirea cu viaţa asta. Adevărul este să facem fapte bune, ca să putem căpăta veşnicia. Dar ei, fiindcă nu cred în veşnicie, cred numai în viaţa aceasta, spun că trebuie să-ţi faci toate voile. Şi cu ocazia asta lumea îi ascultă, de aceea se depărtează de adevăr. încet, încet…

Asta e lucrarea Satanei, direct, ca să n-aibă dreptul Biserica să te sfătuiască spre mântuire. Ca să poţi intra în veşnicie trebuie să nu fii trupesc, trebuie să nu-ţi faci voile. Da’ ei vezi că deodată au pus drepturile omului ca să ia tot dreptul Bisericii de a-l sfătui pe om cum să lucreze cu viaţa şi cu patimile şi cum să lucreze pe drumul adevărului ca să poată câştiga veşnicia.

Acuma toată lumea, orice fărădelege de pe faţa pământului o faci, aşa zice:„Aşa e dreptul omului, aşa doresc eu”. Vezi? N-a fost de când lumea, poate, legea asta, „dreptul omului”. Vezi cu ce diplomaţie, cu ce şarlatanie se lucrează? Dacă ar fi drepturile omului împotriva nedreptăţilor care se fac pe faţa pământului, atuncea da… da’ vezi că drepturile omului sunt pentru ca omul să facă numai rău; orice doreşte el, să n-aibă dreptul nici Biserica, nici nimenea să-i zică ceva. Dacă te amesteci în treburi astea politice de-acuma te omoară, da’ dacă mergi după drepturile omului, astea trupeşti, nu, nu. Acelea ce te învaţă Biserica, Hristos, Dumnezeu, proorocii, acelea n-ai dreptul să le faci, vezi? Împărăţia lui Antihrist este, părinte. (2004)

Părintele Dionisie: Vor satanele să te înscrie în Comunitatea Europeană şi după aceea să-ţi dea europeanu’ să mănânci ce vrei. Tu nu eşti stăpân în ţara ta, nu eşti. Ei, o luat ei proporţii, de-acuma na…. Ei, ce să-i faci? Răbdare trebuie, răbdare, şi dacă vom fi aproape de Dumnezeu, ferice de noi că am trăit. Dar dacă te dai după dânşii, asta-i pieirea. (1999)

Ca redactori ai unei reviste teologice, cum să vieţuim, că avem responsabilitate mare?

Părintele Dionisie: Aveţi responsabilitate, desigur. Să ţineţi tot ceea ce ne sfătuieşte Ortodoxia, fiindcă dacă ne depărtăm de sfaturile Bisericii, ne-am îndepărtat de Dumnezeu. Şi dacă ne-am depărtat de Dumnezeu, de-acuma trebuie (vei fi constrâns) să asculţi de Satana. Că atâta de meşter e vrăjmaşul, cu atâta iscusinţă te depărtează de harul lui Dumnezeu, şi atunci ce-ai făcut? Faci ce vrei tu, dar nu-ί după cum vrei tu.

Ce ne sfătuieşte Biserica, ce ne sfătuieşte Mântuitorul Hristos? Mântuitorul Hristos ne-a spus aşa: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”. Vezi? Fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem face nimic. Facem ce vrem noi şi zicem că am reuşit, dar asta pentru suflet e dărâmare. De aceea spune Mântuitorul: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”, pentru că Dumnezeu nu caută numai binele lumii acesteia, vieţii acesteia. Sigur, El ne ajută şi de miliarde de ori, dar caută mai ales ca să putem căpăta veşnicia. (2002)

Cum putem ţine paza minţii, mai ales în oraş, unde suntem agresaţi de tot felul de lucruri rele?

Părintele Dionisie: Trebuie luptă, trebuie osteneală. Ştii prea bine, ca şi creştin, lucrurile care te vatămă, nu-i aşa? Ei, să te osârduieşti să nu le faci. Ştii foarte bine şi faptele care te pot ajuta, faptele bune. Fă-le şi te mântuieşti cu ele. De aceea, să te consideri ca şi cum ai fi într-un război, ca şi cum ai fi un soldat care te lupţi şi în dreapta şi în stânga să-l omori pe duşmanul tău, să nu-l laşi să dea înainte. Aşa şi noi, creştinii, să ne luptăm cu patimile care ne vatămă, cu vrăjmaşul sufletelor, şi să ne osârduim să facem faptele cele bune. Şi chiar dacă ne osârduim, omul e totdeauna neputincios, nu şi-ar putea împlini dorinţa, dar este Dumnezeu care ne ajută. Dumnezeu, dacă vede că aplecarea inimii tale nu-i falsă, atuncea ţi-ajută neapărat, e cu neputinţă să nu-ţi ajute. De multe ori întârzie să ne ajute ca să vadă hotărârea ta, osârdia ta. Dar dacă ne osârduim cu ajutorul lui Dumnezeu, bineînţeles, Dumnezeu ajută. (1996)

Nişte mireni, patroni, vor să le daţi câteva sfaturi. Cum să petreacă dânşii o viaţă duhovnicească când întâmpină multe probleme, au responsabilitate, oameni sub ascultare?

Părintele Dionisie: Vedeţi, ne-o binecuvântat Dumnezeu şi ne-am născut creştini. Dacă ne-am născut creştini, să nu ne depărtăm sub nici un motiv de sfaturile Bisericii. Biserica niciodată n-are greşeală, sub nici un motiv. Să ascultăm ceea ce ne spune Biserica şi atunci nu putem călca cuvintele Domnului.

Dar dacă ne depărtăm de sfaturile Bisericii, atunci e primejdie, că omul câteodată vrea, câteodată nu vrea, şi alunecă, şi cade în fărădelegi, cade în necaz. Noi însă, cât putem, să respectăm cu sfinţenie sfaturile Bisericii ş-atunci, fie că suntem călugări, fie că suntem mireni sau în orice scaun înalt bisericesc sau mirenesc, putem să ne purtam în aşa fel ca toţi să ne iubească. În primul rând, conducătorii să-i iubească pe subalternii lor şi-atunci toate sunt după Dumnezeu. (2002)

Cum se poate duce o viaţă de sfinţenie în lume, unde sunt ispite la tot pasul? În lume e mult mai multă ispită, să zicem a văzului, a auzului. Ştim că în mănăstire ispitele sunt mai mari ca în lume, dar mă refer la ispitele acestea grosolane care sunt în lume. Cum putem să le depăşim?

Părintele Dionisie: Eee!… Cu îndelungă răbdare, cu hotărâre duhovnicească în sufletul tău. Să-ţi zici aşa: „Eu ştiu ce este păcatul. De ce să mă uit cu poftă la fata aceea că-i aşa frumoasă, şi pe urmă să mă rănesc cu inima?”. Vezi că Sfânta Scriptură spune: „Când te-ai uitat cu patimă la parte femeiască, iată că ai preacurvit în inima ta cu ea.” De aceea, trebuie să ne osârduim să avem o bărbăţie duhovnicească în sufletul nostru. Să zicem aşa: „Frumoasă mai e fata aceea, dar e zidirea lui Dumnezeu. Dacă ea e aşa frumoasă, dar îngerii lui Dumnezeu cum or fi?” S-o admiri că-i frumoasă, dar fără patimă, că e zidirea lui Dumnezeu.

Dacă aici, pe lumea asta, omul este aşa, vai de capul lui cum este, şi are aşa frumuseţe, dar îngerii lui Dumnezeu? Să-ţi îndrepţi ideea şi mintea la îngerii lui Dumnezeu şi la frumuseţile pe care le are Dumnezeu în ceruri şi atunci nu pătimeşti. Dar trebuie, cum am zis, o bărbăţie duhovnicească, şi Dumnezeu ajută. În orice secundă şi în orice minut să spui „Doamne ajută!”, şi tot în momentul acela El ţi-ajută, că Dumnezeu nu-i departe, e pretutindenea şi veşnic. (2002)

Ce sfat ne daţi noua, mirenilor, privind rugăciunea inimii? Ce să facem noi ca să ne rugăm?

Părintele Dionisie: Cercaţi, cercaţi, că-i lucru bun. Nu este lucru mai bun ca acesta. Dar vă trebuie pregătire ca să puteţi câştiga rugăciunea inimii. Nu-i cu neputinţă dar trebuie răbdare multă. Dumnezeu ajută: „împărăţia lui Dumnezeu se sileşte şi silitorii o dobândesc pe ea”. Prima dată să scoatem din inima şi din cugetul nostru ideea că suntem cineva, egoismul. Şi după ce-l scoatem din noi, să ne socotim înaintea lui Dumnezeu cel mai păcătos om de pe pământ. Atunci să ştii că o să ai mari ajutoare şi mari progrese.

Până când vei avea egoism în sufletul şi în inima matale te osârduieşti zadarnic. Dar cearcă, că oricât de puţin te-ai osârdui, ai folos. Dacă vei ajunge să ai rugăciunea minţii tot timpul, harul acesta mare dumnezeiesc, până şi când dormi, e bine, iar dacă s-a întâmplat că n-ai putut reuşi, păgubaş nu eşti. Ai plată de la Dumnezeu. Că vezi, ne spun Sfinţii Părinţi, o sfântă cruce dacă ai făcut-o cu frica lui Dumnezeu şi cu smerita cugetare, e scrisă în ceruri. Dar de ce e scrisă aşa, o sfântă cruce? Fiindcă vrăjmaşul, diavolul, veşnic scrie şi el toate nepotrivirile, toate relele pe care le facem noi. Aşa şi Dumnezeu, şi sfânt îngerul nostru păzitor scrie tot ce facem, o cât de mică faptă bună, ca atuncea când vom trece pe la vămile văzduhului, să aibă îngerul păzitor ce să arate ca să scăpăm de vrăjmaşii din vămile văzduhului.

Părinte, nu prea avem poftă de rugăciune. O tot amânăm: mai târziu, mâine, o să fac cutare, poimâine, de săptămâna viitoare mă apuc…

Părintele Dionisie: Asta-i lucrarea ispititorului. Niciodată să nu zici că „voi face mâine”, fiindcă secunda pe care o trăim, aceea-i a noastră. Altă secundă, alt minut mai încolo nu-i al nostru, nu ştim dacă-l ajungem, că omu-i ca iarba, zice sfântul prooroc, „omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului”. Nu putem zice, „las’ că voi face mai pe urmă”. Să punem înaintea noastră cuvântul acesta: „Dacă vrea Dumnezeu, să-mi ajute să ajung mâine la biserică, să mă spovedesc şi să fiu atent ce-mi spune duhovnicul, căci el are harul Sfântului Duh şi ce mi-a spus el, aceea trebuie să mă osârduiesc să îndeplinesc ca să pot căpăta împărăţia Cerurilor”.

Fără spovedania păcatelor nu putem intra întru împărăţia Cerurilor. Vedeţi cât de mare este bunătatea lui Dumnezeu? A binecuvântat ca prin binecuvântarea arhiereului să-l facă pe preot să poată fi şi duhovnic, şi ce zice el, aceea face Dumnezeu. Vezi? N-a pus Dumnezeu îngeri ca duhovnici, ci un om, o persoană ca toţi oamenii, ca să poţi să te duci să-i spui tot, cu sinceritate. Că dacă nu te duci cu sinceritate, nu primeşti dezlegarea păcatelor; trebuie să fii sincer. Mila Domnului să fie cu noi!

Dar dacă preotul e mai păcătos decât cel care se spovedeşte lui?

Părintele Dionisie: Oricât de păcătos ar fi, nu lucrează el, preotul, ci lucrează harul Sfântului Duh. Chiar nevrednic să fie el, tu te mântuieşti şi te duci în rai şi el se duce în iad. De sute, de mii de ori se întâmplă lucrul acesta, pentru că şi preoţii sunt purtători de trup, iar dacă nu bagă de seamă, calcă pe cărarea cea de-a stânga, pe când noi trebuie să mergem pe cărarea adevărului, cea de-a dreapta. Şi oamenii, acuma, fiindcă au făcut legături cu felurite de feluri de neamuri şi dacă n-au sinceritatea aceea să fie mândri că sunt români şi creştin-ortodocşi, se lasă bătuţi de bântuielile vrăjmaşului, că el e pricinuitor a toată răutatea. Trebuie să ne osârduim, să ne silim.

Noi, vedeţi, suntem majoritatea din oraşe. Spuneţi de „linişte”, dar cum putem noi în linişte să ne apropiem de Dumnezeu când la noi sunt atâtea probleme? Noi trăim în Bucureşti majoritatea: telefoane, griji de fiecare zi, e foarte greu să vorbim de linişte într-un oraş.

Părintele Dionisie: Dacă n-o putem dobândi, să facem ceea ce putem. Să ne osârduim, să nu fim nepăsători, că nepăsarea e cea mai mare primejdie pentru sufletul fiecăruia din noi. Zici: „Eh, nu-i nimica aceea, da’ aceea nu-i nimic. Eh, îi post, dar hai să mâncăm, nu-i nimic”, „uite, nu trebuie să fac fapta aceea ruşinoasă, dar ştie Dumnezeu”… Asta se cheamă nepăsare. Asta-i un fel de disperare, cum să spun, ş-atuncea ce-ai făcut? N-ai milă singur de sufletul tău ş-atuncea sigur că-i primejdie. Dar cât se poate, să ne osârduim. Sunt şi în mijlocul Bucureştilor, sunt oameni apropiaţi de Dumnezeu, care-şi caută de mântuire. Mai greu, dar sunt. Dar dacă se împuţinează, şi pentru acei puţini ţine Dumnezeu toată omenirea… N-aţi văzut acolo, când cu Sodoma şi Gomora, zicea Avraam: „Doamne, da’ dacă or fi treizeci, pedepseşti?” „- Nu.” „Da’ dacă or fi 20, cutare?”, până s-o pogorât la cinci. Vine vorba că şi în mijlocul lumii sunt oameni apropiaţi de Dumnezeu. Da. (1996)

Din numarul 1 al revistei Presa Ortodoxa

Fragmentele fac parte din cartea in curs de aparitie Staretul Dionisie, duhovnicul de la Sf. Munte Athos