Viaţa Sfântului Serghie de la Radonej (prăznuit la 5 iulie şi 25 septembrie) - IV -

Ca la orice început, au avut de întâmpinat multe greutăţi . Pe atunci nu se găsea nici pâine, nici făină, ulei şi sare sau vin pentru Sfânta Liturghie şi nici lumânări de ceară nu aveau. În zori, fraţii cântau Utrenia fără nicio lumină, afară de o torţă de pin. Astfel au trăit mai bine de 15 ani, până au apărut primii mireni în jurul mănăstirii şi au început să lucreze la pădure.

Odată s-a întâmplat să fie o mare lipsa de pâine şi sare şi cuviosul i-a oprit cu desvârşire pe fraţi să meargă şi să ceară de la săteni, poruncindu-le să stea liniştiţi şi să aştepte mila lui Dumnezeu. El însuşi mânca o dată la două-trei zile.

Într-o seară, după ce încheiase o uşă la unii dintre bătrânii manăstirii, stareţul mânca puţină pâine mucegăită, plata ostenelilor sale. Câţiva călugări şi unul mai mult decât toţi, începură atunci să cârtească împotriva lui, spunând că vor pleca după hrană, fără a se mai întoarce. Sfântul, văzând aceasta, dar mai cu seamă tulburarea şi slăbiciunea fraţilor, îi adună pe toţi laolaltă şi îi povăţui cu înţelepciunea Sfintei Scripturi:

- Nu veţi căpăta darul lui Dumnezeu dacă nu treceţi prin încercări, căci după necaz vine bucurie. Scris este: „Iar eu am zis întru îndestularea mea: Nu mă voi clătina în veac:. Acum voi n-aveţi pâine, dar mâine vă va prisosi şi vă veţi îndulci cu tot felul de bucate.

Nici nu-şi termină bine vorbele, că se auzi un ciocănit în fereastră: portarul, văzând că în mănăstire tocmai intra o căruţă cu de-ale mâncării, venise să-i dea de veste Cuviosului Serghie, ca să-i iasa în întâmpinare. Înainte de a-i lăsa să mănânce, stareţul porunci să se bată toaca, strânse fraţii în biserică şi mulţumi lui Dumnezeu. Au mers apoi la trapeză şi au gustat din pâinea caldă, cu un gust minunat şi o dulceaţă neobişnuită. După aceea, Cuviosul le aduse aminte:

- Unde este fratele care cârtea pentru pâinea mucegăită?! Cred că simţiţi cât este aceasta de proaspătă şi bună. Să ne amintim de cuvintele Proorocului, care spunea: „cenuşă am mâncat în loc de pâine şi băutura mea cu plângere am amestecat-o”(Ps. 101, 10)

A cercetat mai apoi cine trimisese pâinea. N-a izbutit să afle decât că :era un creştin evlavios şi foarte bogat care locuia la mare depărtare de ei”. A doua zi au primit încă mai multă mâncare şi băutură, şi tot la fel şi a treia zi. Văzând asta, sfântul a dat slavă lui Dumnezeu, spunând în faţa tuturor:

- Vedeţi, iubiţi fraţi, Dumnezeu are grijă de toate şi nicidecum nu ne părăseşte.

Şi, de atunci încolo, călugării se deprinseră să nu mai cârtească în întristare, în faţa ispitelor şi necazurilor de orice fel, îndurând toate cu mare credinţă în Dumnezeu şi având pururi înaintea lor pilda Sfântului lor Părinte Serghie.

Povesteau bătrânii despre Cuviosul Serghie că niciodată nu purta haine noi, ci unele rupte, pătate şi cu totul simple. Atât de zdrenţuit era încât mulţi nu-l recunoşteau, asemuindu-l cu vreo slugă oarecare. Într-o zi sosi la mănăstire un om din împrejurimi, întrebând de Sf. Serghie. I l-au arătat în grădină săpând, cu rasa pătată şi găurită şi cu sudoarea curgându-i şiroaie pe faţă.

- Am venit să văd un Proroc, iar tu arăţi ca un cerşetor nenorocit, îi zise ţăranul, crezând că vor să-l amăgească.

Iar către obşte grăi:

- Vă bateţi joc de mine, credeţi c-am înnebunit. Eu am venit să-l văd pe sfântul bărbat Serghie, de care vorbeşte toată lumea, iar la acesta nu văd nicio urmă de cinste, slavă sau măreţie.

Fraţii nu au vrut să-l trimită de acolo, dar Sfântul, văzându-le tulburarea, le-a zis:

- Să nu faceţi aceasta, fraţilor! Căci el n-a venit să vă vadă pe voi, ci la mine a venit.

Apoi se apropie de ţăran şi-l sărută neprefăcut şi fără lenevire, blagoslovindu-l şi lăudându-i dreapta judecată, în vreme ce acela se tot plângea că nu-l întâlnise pe marele Serghie.

- Nu fii trist, îi răspunse stareţul, căci Dumnezeu a rânduit ca nimeni să nu plece din locul acesta nemângâiat. Domnul ţi-l va arăta pe acela pe care îl cauţi.

Pe când vorbeau, îşi anunţă sosirea un oarecare cneaz din vecinătate cu mare alai şi slavă, înconjurat de o mulţime de oameni, boieri, slujitori şi tineri. Străjerii şi astaşii care mergeau înainte îndepărtară pe ţăran, făcând loc cneazului, care intră şi puse metanie stareţului. Sfântul îl blagoslovi şi amândoi se aşezară, pe când toţi ceilalţi aşteptau în picioare. Iar ţăranul nostru se învârtea în jurul locului aceluia şi se străduia acum să-l vadă pe stareţ. Făcându-şi loc cu coatele prin mulţime, întrebă pe unul din cei de faţă:

- Cine-i călugărul care stă în dreapta cneazului?

Aflând că acela era Cuviosul Serghie, îl cuprinseră remuşcările şi, după plecarea cneazului, căzu la picioarele lui pentru iertare. Stareţul îl blagoslovi, povăţuindu-l pentru mântuirea sufletului şi omul plecă întărit în credinţa către Sfânta Treime şi evlavia pentru Sf. Serghie. Mai târziu, veni din satul său la mănăstire şi se tunse călugăr. Şi trăind câţiva ani în pocăinţă, spovedindu-se şi îndreptându-se, se duse la Domnul.

Domnul făcea nenumărate minuni prin alesul Său. Neavând apă în vecinătatea mănăstirii, fraţii se chinuiau, aducând-o de la mare depărtare. Unii chiar începuseră a cârti împotriva sfântului şi îl ocărau, întrebându-l de ce ridicase locaş în loc fără de apă.

- Eu am vrut să mă rog şi să-L slăvesc pe Dumnezeu în singurătate, le răspunse el. Dar Domnul a vrut să ridice aici această sfântă mănăstire, în cinstea Sfintei Treimi.

Nu mult după aceea, trecând cu un frate printr-o râpă, stareţul găsi un mic ochi cu apă de ploaie. Îngenunchind, se rugă, însemnând locul cu semnul crucii; numaidecât ţâşni un izvor ce poate fi văzut şi astăzi şi din care toţi cei din mănăstire au putut lua de atunci apă. Celor cu credinţă, izvorul acesta le-a dăruit vindecare, oamenii venind pentru apa lui de la mari depărtări.

Altă dată, un oarecare creştin iubitor de Dumnezeu, care trăia în împrejurimile mănăstirii, îşi aduse fiul bolnav, rugându-l cu lacrimi pe sfânt să mijlocească pentru vindecarea lui. Pe când nefericitul părinte încă vorbea, copilul se vlăgui cu totul şi îşi dădu sufletul. Cuprins de milă, sfântul îşi plecă genunchii şi se rugă deasupra lui până ce copilul învie, sufletul îi reveni în trup şi începu să mişte.

Din „Tebaida Nordului”, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2008

Sursa imaginii : www.amazon.com/.../dp/0938635379

Lavra Sfantului Serghie de Radonej - Capela Lavrei

Sursa:

http://www.crestinortodox.ro/biserica-in-lume/67687-lavra-sfantului-serghie-de-radonej-sfanta-treime

Viaţa Sfântului Serghie de la Radonej (prăznuit la 5 iulie şi 25 septembrie) - III -

Cu greu îşi poate închipui cineva truda şi luptele duse de tânărul monah, râvna arzătoare şi căldura rugăciunii pe care o înălţa către Dumnezeu, suspinurile şi lacrimile sale, dârzenia pe care a probat-o sufletul său în toate cursele pe care i le-a întins vrăjmaşul. Era împresurat de fiare sălbatice, care îi dădeau târcoale, nu numai noaptea, dar chiar şi în ceasurile zilei. Lupi şi urşi cutreierau locul, iar el, ca o făptură slabă ce era, la început s-a temut, dar apoi s-a rugat la Dumnezeu şi fiarele s-au îndepărtat. Numai un singur urs continua încă să vină prin apropiere. Văzând aşa, Sf. Serghie începu să-i lase câte o bucăţică de pâine pe vreun buştean şi astfel învăţă ursul să vină după hrana anume păstrată pentru el. Pe atunci, sfântul nu trăia decât cu pâine şi cu apă, dar şi acelea cu mare scumpătatte. De multe ori se întâmpla să rămână fără hrană şi atunci flămânzeau, şi el, şi ursul. Nu de puţine ori îşi dădea bucata sa de pâine ursului, nevoind să-l deznădăjduiască. Să nu mire pe nimeni acestea: când Sfântul Duh se coboară asupra cuiva, toate făpturile i se supun aceluia, întocmai ca şi lui Adam, întâiul zidit, înainte de căderea în păcat.

De multe ori, Sfântul se îndeletnicea cu cercetarea Scripturilor, întărindu-se pe calea sfinţeniei, descoperindu-le înţelesul tainic, îşi înălţa inima şi mintea către comorile nestricăcioase. Niciodată, în tot acest timp, nu i-a slăbit dorul de linişte, pentru viaţa netulburată a pustiei şi pentru singurătatea în care se găsea împreună cu Dumnezeu. După doi ani petrecuţi astfel, Sf. Serghie a fost cercetat de câţiva călugări cu frica lui Dumnezeu, care şi-au arătat dorinţa de a împărtăşi cu el, prin voia Domnului, asprimea vieţii şi a locului. Sf. Serghie, uimindu-se de credinţa şi de râvna lor, le-a spus:

- Fraţilor, dorinţa mea este ca să mă nevoiesc şi să mor în locul acesta în singurătate. Dar, dacă Domnul vrea să înalţe aici o mănăstire cu multă frăţime, atunci să se facă voia Lui! Fiţi, dar, bineveniţi şi aveţi blagoslovenia mea ca fiecare dintre voi să-şi ridice chilie. Şi nu uitaţi, voi, cei care aţi venit să vă nevoiţi în pustie, că începutul a tot lucrul bun este frica de Dumnezeu!

Pentru că era tânăr de ani şi cu o putere cât doi bărbaţi laolaltă, diavolul începu să-l ispitească cu patimile trupeşti. Dar sfântul izbuti să-şi supună trupul cu postul şi, prin mila lui Dumnezeu, se slobozi de acel război al vrăjmaşului.

Sf. Serghie se întâlnea cu fraţii în fiecare zi în biserica pentru cele şapte Laude: Miezonoptica, Utrenia, Ceasurile şi Vecernia; pentru Sfânta Liturghie venea un preot dintr-un sat apropiat. La început, din multă smerenie, Sf. Serghie nu a primit nici preoţia şi nici stăreţia; băgase de seamă că aproape întotdeauna dorinţa de a deveni stareţ este începutul şi rădăcina slavei deşarte.

Pe atunci erau puţini la număr, vreo doisprezece. Printre primii veniţi au fost fratele Vasilie, zis şi „Uscatul”; apoi Iacob, poreclit „Yacuta”, Onisim diaconul, tatăl diaconului Elisei. În poieniţă, ei îşi clădiră chilii şi erau nelipsiţi de la toate ascultările care se cereau în obşte. Micuţa lor mănăstire ajunsese foarte frumoasă, cu pădurea care, în murmur şi foşnet, le umbrea chiliile. În jurul bisericii puteai vedea trunchiuri şi cioate, dar şi straturi de zarzavat, cu multe feluri de legume.

Cuviosul le slujea fraţilor fără lenevire, ca un rob cumpărat: vântura şi măcina grâul, cocea pâinea şi gătea, croia încălţări şi haine pentru frăţime; scotea apă dintr-un izvor din apropiere şi o căra cu două găleţi pe umeri, ducând tuturor. Noaptea şi-o petrecea priveghind în rugăciune şi gusta numai pâine şi apă, dar şi acestea cu măsură. Nu lăsa nici măcar un ceas fără să facă ceva. Aflându-se într-o continuă trudă şi rugăciune, el şi-a strunit tot mai mult trupul, ţinând să ajungă un vrednic locuitor al Ierusalimului celui de sus.

N-a trecut mult şi Însuşi Stareţul Mitrofan, cel ce-l calugărise, a venit să locuiască în mănăstirea sa. După moartea aceluia, petrecută trei ani mai târziu, toată frăţimea l-a rugat pe Sf. Serghie să le fie stareţ.

Sfântul s-a împotrivit pe cât a putut. Împreună cu doi bătrâni ai mănăstirii, a mers la Episcopul Atanasie al Volynei, rugându-l să le rânduiască stareţ, care să-i povăţuiască pe calea mântuirii. Înţeleptul Atanasie, care auzise de Sf. Serghie şi de faptele sale bine-plăcute înaintea lui Dumnezeu, i-a grăit:

- Tu vei fi Părintele şi stareţul obştii tale!

Cu toată smerenia, şi-a arătat nevrednicia pentru o asemenea cinste, însă vlădica i-a răspuns:

- Iubitule, pe toate ai izbutit să le agoniseşti, dar nu ai ascultare.

- Să se facă atunci voia lui Dumnezeu! Fie numele Domnului lăudat de acum şi până în veac! a răspuns cuviosul Serghie făcând o metanie, şi toată lumea a răspuns: Amin.

Fără întârziere, Preasfinţitul Episcop l-a trimis pe Sf. Serghie în biserică, unde l-a hirotonit mai întâi ipodiacon, apoi diacon. Dimineaţa următoare a fost ridicat la vrednicia de preot şi i s-a cerut să săvârşească Sf. Liturghie.

După ce stătura de vorbă despre pravilele apostolice, despre învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi despre ce este de trebuinţă pentru îndreptarea şi desăvârşirea sufletului, dându-i o sfântă sărutare, vlădica îl slobozi pe Sfântul Serghie, încredinţându-l obştii sale, ca stareţ, părinte şi doctor sufletesc.

La întoarcerea în mănăstire, toată frăţimea i s-a închinat, cu evlavie Părintelui nostru Serghie. El i-a blagoslovit pe toţi şi le-a spus:

- Fraţilor, rugaţi-vă pentru mine. În nepriceperea mea, am primit un talant de la Împăratul, de care va trebui să dau seamă, ca şi de turma în credinţată mie.

Aşa le spuse Serghie, înviind în minte vieţile marilor luminători, Părinţi ai pustiei, care, cu trupul fiind pe pământ, au trăit îngereşte: Sf. Antonie cel Mare, Sf. Eftimie cel Mare, Sf. Sava cel Sfinţit, Îngerul în trup, Pahomie, Sf. Teodosie şi mulţi alţii. Cu inima plină de sfânta petrecere a acelora, s-a rugat îndelung Sf. Treimi să ajungă vrednic de a călca pe urmele lor.

Slujea în fiecare zi Dumnezeiasca Liturghie şi în fiecare zi îi mărturisea pe fraţi. Când luase stăreţia, obştea număra 12 fraţi, el fiind al 13-lea. Numărul acesta nu s-a schimbat încă vreo doi-trei ani, deşi unii muriseră sau plecaseră şi alţii le luaseră locul, până ce în mănăstire a venit însuşi Simion, Arhimandritul de Smolensk, şi de atunci obştea avea să crească fără oprire.

Chiar şi în vremurile acestea cele mai de pe urmă, Dumnezeu l-a întărit pe Sf. Serghie tot atât de mult ca pe Sfinţii Părinţi din trecut. Stareţul muncea foarte mult; pe lângă aceasta îi mai supraveghea şi pe fraţii aflaţi sub ascultarea lui. Se îngrijea chiar el de coptul prescurilor pentru biserică, ascultare pe care n-o încredinţa nimănui. Fierbea şi pregătea grâul pentru colivă, iar când timpul îi prisosea, făcea şi lumânări.

Cu toate că primise egumenia, cuviosul nu îşi schimbase pravilele călugăreşti, ci se smerea şi se socotea mai prejos decât toţi ,făcându-se pildă tuturor. După ultima slujbă la biserica, în nopţile lungi de iarnă, după ce-şi termina pravila în chilie, obişnuia să meargă pe la chiliile fraţilor. Dacă vedea că se roagă, că fac metanii, sunt ocupaţi cu rucodelia sau citirea Cărţilor Sfinte, plângând şi căindu-se de păcatele lor, atunci se bucura şi dădea slavă lui Dumnezeu. Dar dacă îi auzea vorbind şi râzând între ei, se supăra, bătea uşor cu degetul în geam sau uşă şi pleca fără să spună vreun cuvânt. Dimineaţă următoare îi mustra cu blândeţe pe cei vinovaţi, spunându-le vreo istorioară cu tâlc, dorind ca şi aceştia să se apropie cu mai multă râvnă de Dumnezeu. Cei care erau smeriţi şi supuşi îşi recunoşteau repede greşeala şi cereau iertare, dar câte unul căruia îi lipsea smerenia rămânea cu inima plină de întunecare diavolească, socotindu-se neprihănit, ca şi cum nu de el se vorbea, până când cuviosul trebuia să-i arate în amănunt unde greşise şi să-i dea canon de îndreptare. Şi astfel, toţi au învăţat să se roage necontenit lui Dumnezeu, să nu mai vorbească între ei după rugăciunile de seară, să muncească din greu şi să aibă de-a pururi pe buze psalmii lui David.

Din „Tebaida Nordului”, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2008

Sursa imaginii:

http://www.crestinortodox.ro/biserica-in-lume/67687-lavra-sfantului-serghie-de-radonej-sfanta-treime

Viaţa Sfântului Serghie de la Radonej (prăznuit la 5 iulie şi 25 septembrie) - II -

Era supus părinţilor în toate, păstrându-se pe sine în mare curăţenie trupeasca şi sufletească. Încă înainte de a fi împlinit 12 ani, el petrecea într-un post atât de aspru, încât mama lui căuta să-l înduplece să mănânce şi el asemenea celor de vârsta sa. Dar copilul îi grăia cu înţelepciune de bătrân:

- Şi să nu mă mai lupt eu cu toată puterea sa mă izbăvesc de patimi şi să mă apropii de Dumnezeu?!

Şi plin de râvnă, continua să postească, ajutat de darul lui Dumnezeu. Tot cam pe vremea aceea, Chiril îşi luă familia de la Rostov, unde izbucniseră mari framântări, şi se muta la Radonej, chiar lângă biserica cu hramul Naşterea Maicii Domnului. Fiii săi, Petru şi Ştefan, se aşezară la casele lor, în timp ce Vartolomeu, care petrecea în post, rugăciune şi lacrimi, dorea să se călugărească. Părinţii îl sfătuiră să mai aştepte, să aibă grijă şi de ei, căci de-acum îmbătrâniseră, erau bolnavi şi neputincioşi.

Vartolomeu îi îngriji cu multă dragoste până ce amândoi intrară într-o mănăstire, unde s-au şi săvârşit din viaţă, nu mult după aceea.

După ce şi-a îngropat părinţii şi s-a rugat pentru ei 40 de zile, la fiecare Sfântă Liturghie, Vartolomeu începu să se pregătească pentru noua viaţă. Partea sa de moştenire o dădu fraţilor săi, neoprind nimic pentru sine. Foarte curând, muri şi soţia fratelui său Ştefan, care se călugări şi el, la M-rea Acoperământul Maicii Domnului din Hotkov. Vartolomeu îl cercetă la mănăstire, rugându-l să-l însoţească în căutarea unui loc potrivit de sălăsluire în singurătate. Multe păduri au cutreierat împreună, până când, într-o bună zi, au dat de o poieniţă în desimea codrului. Găsind locul pe placul lor, au înălţat rugăciune şi s-au apucat de lucru. La început şi-au zidit o colibă, apoi o chilie şi mai apoi o mică biserică.

Vartolomeu îl întrebă pe fratele său, care acum îi era părinte duhovnicesc, cărui sfânt să-i închine biserica. Ştefan îi reaminti toate semnele pe care i le dăduse Dumnezeu încă din pântecele mamei sale, că el va ajunge vas ales al Sfintei Treimi şi-i va face şi pe alţii să creadă în Sfânta Treime.

Au cerut apoi blagoslovenie de la episcop, iar Mitropolitul Theognost al Kievului le-a trimis un preot să sfinţească biserica.

Ştefan însă n-a izbutit să rămână mult timp în pustie; viaţa de acolo începuse să i se pară prea greu de îndurat. În toate părţile nu vedeai decât păduri. Nu erau drumuri şi căi de trecere, nici sate sau case; nu puteai afla hrană şi nimeni nu venea la ei, nici să-i vadă, nici sa le aducă ceva.

Ştefan nu mai putu să rabde toate acestea, îşi lăsă fratele singur şi plecă la Moscova. Acolo, în M-rea Sfânta Treime, el se nevoia cu toată râvna întru câştigarea faptelor bune duhovniceşti. În zilele acelea, în aceeaşi mănăstire îl găsim şi pe Alexie, viitor mitropolit sfânt. O frumoasă prietenie duhovnicească îi uni pe cei doi şi nu arareori cântau împreună la strană.

Însuşi Marele Duce Simeon veni să asculte cuvânt de folos din gura lui Ştefan, căci auzise de viaţa sa bineplăcută înaintea lui Dumnezeu. Apoi porunci să-l hirotonisească preot şi, mai târziu, stareţ al mănăstirii, ajungându-i chiar ucenic.

Între timp, cuviosul tânăr Vartolomeu, rămas credincios chemării sale, continua să traiască singur la pustie. Nu luase încă voturile, neavând deprinderea rânduielilor şi lucrărilor monahiceşti. Va intra în cinul călugăresc mult mai târziu, la 23 de ani.

Până atunci, Părintele nostru avea să se roage neobosit şi cu multe lacrimi la Dumnezeu să ajungă vrednic de chipul îngeresc. Într-un sfârşit, rugă un bătrân cu viaţă îmbunătăţită, pe Stareţul Mitrofan, să vină şi să-l cerceteze.

- Părinte, fă-ţi milă şi tunde-mă şi pe mine călugăr, îl rugă el cu zdrobire de inimă. Din copilărie îmi doresc lucrul acesta, dar grija pentru părinţi m-a oprit. Acum sunt slobod de toate acestea; sufletul îmi tânjeşte după viaţa pustnicească, iar inima după izvorul cu apă vie.

Stareţul îl călugări în a şaptea zi a lui octombrie, punându-i numele de Serghie, în cinstea Sfinţilor Mucenici Serghie şi Vah, a căror prăznuire se săvârşea. Stareţul sluji Sf. Liturghie în bisericuţa Sfintei Treimi şi îl împărtăşi pe Serghie cu Preacuratele Taine, peste el pogorându-se darul Duhului Sfânt, care avea să nu-l mai părăsească niciodată.

Dintr-o mărturie neîndoielnică ştim că, atunci când Sf. Serghie a primit Sfintele Taine, întreaga bisericuţă şi împrejurimile s-au umplut de o dulce mireasmă. Sfântul a rămas în biserică încă o săptămână, primind din mâna Stareţului Mitrofan doar câte o bucăţică de anafură în fiecare zi, postind, rugându-se şi având pururi pe buze Psalmii lui David.

Sf. Serghie îl rugă cu toată smerenia pe Stareţul Mitrofan să-l înveţe cum să trăiască în pustie de unul singur şi cum să lupte cu ispitirile vrăjmaşului. Acela, după ce i-a dat multe poveţe, l-a încredinţat Domnului şi l-a lăsat singur în liniştea pustiei sale.

Sf. Andrei Rubliov

Prăznuit pe 4 iulie - Sf. Andrei Rubliov, cel mai renumit iconograf al Rusiei, s-a născut lângă Moscova, între anii 1360-1370. Pe când era foarte tânăr, el a mers la Mănăstirea Sfintei Treimi şi a fost profund impresionat de Sf. Serghie de Radonej(25 septembrie). După moartea Sf. Serghie, în 1392, Sf. Nicon(17 noiembrie) l-a urmat ca egumen al mănăstirii. Sf. Andrei a devenit novice sub egumenia Sf. Nicon. Prin 1405, el s-a mutat la Mănăstirea Spaso-Andronikov, întemeiată de Sf. Andronic(13 iunie), cu binecuvântarea Sf. Nicon. Acolo Sf. Andrei a fost tuns monah şi a fost învăţat arta iconografiei de către Teofan Grecul şi de către monahul Daniel, prietenul şi tovarăşul său de nevoinţe. Sf. Andrei Rubliov este mai întâi menţionat în cronici în 1405, când el, Teofan şi Prohor au pictat Catedrala Buneivestiri. Următorul său proiect important, plănuit împreună cu monahul Daniel, a fost să realizeze frescele din Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Vladimir, în 1408. Sf. Nicon de Radonej le-a cerut celor doi să picteze noua biserică a Mănăstirii Sfintei Treimi, reconstruite după distrugerea ei de către tătari în 1408. Pe vremea aceea a pictat Sf. Andrei celebra lui icoană « Sfânta Treime »(de fapt, Ospitalitatea lui Avraam). Sf. Andrei a adormit întru Domnul între 1427-1430 şi a fost înmoemântat în Mănăstirea Andronikov. Avea peste şaptezeci de ani la moartea sa.. Călugărul Daniel, care murise înainte, i s-a arătat sf. Andrei şi l-a chemat să i se alăture în slava cea cerească.

Surse icoane:

cidadededeus.wordpress.com/.../

www.poezie.ro/index.php/article/239565/Pe_dru...

http://www.alexradescu.ro/2007/06/este-rubliov.html

Viaţa Sfântului Serghie de la Radonej (prăznuit la 5 iulie şi 25 septembrie) - I

Părintele nostru Serghie s-a născut în 1314 în oraşul Rostov, din părinţi ortodocşi, Chiril şi Maria, care pentru viaţa lor cuvioasă au fost trecuţi şi ei în rândul sfinţilor.

Copilul a primit numele de Vartolomeu şi era al doilea din cei trei fii, cel mai mare fiind Ştefan, iar cel mai mic, Petru. Toţi au crescut în curăţenie şi evlavie desăvârşită.

În timp ce Ştefan şi Petru au învăţat foarte repede să scrie şi să citească, micuţul Vartolomeu nu se descurca în nici un chip. Nu reuşea să-şi adune gândurile la învăţat şi să ţină pasul cu fraţii săi. De multe ori, nevăzut de nimeni, se ruga cu multe lacrimi: „O, Doamne, dă-mi şi mie minte să pot învăţa. Învaţă-mă, Doamne, şi luminează-mă!”

Şi, cu adevărat, Sfântul avea să-şi primească învăţătura nu de la oameni, ci de la Însuşi Dumnezeu. Într-o zi tatăl său îl trimise să caute nişte cai pierduţi. Pe drum, micul Vartolomeu se întâlni cu un călugăr necunoscut, bătrân la înfăţişare, preot după veşminte şi cu un chip de o blândeţe şi o frumuseţe îngerească. La adăpostul unui stejar, bătrânul se ruga cu lacrimi.

Băiatul i s-a închinat cu smerenie şi a aşteptat să termine rugăciunea. După aceea, călugărul, aruncându-şi privirea către copil şi văzând pesemne cu ochii duhovniceşti că acela va fi un vas ales al Domnului, îl chemă alături de el, binecuvântându-l, şi îi pecetlui fruntea cu o sărutare. Apoi îl întrebă:

- Ce-ţi doreşti tu, fiule?

- Mai presus de orice, îi răspunse băiatul, sufletul meu doreşte să înţeleagă scrisul şi cititul, căci din nefericire nimic nu pricep din cele ce sunt pus să învăţ. Sfinte Părinte, oare n-ai putea să te rogi lui Dumnezeu şi pentru mine, ca să-mi dea darul desluşirii slovelor?

Călugărul şi-a ridicat mâinile şi ochii către cer, a oftat, s-a rugat, după care a spus: „Amin”. Apoi din traista pustnicească scoase ceva asemănător cu anafura şi, ţinând-o cu trei degete, i-o dădu băiatului:

- Deschide gura şi mănâncă. Aceasta ţi se dă ţie ca semn al milei lui Dumnezeu şi ca să poţi înţelege Sfintele Scripturi. Măcar că darul pare mic, mare va fi dulceaţa gustării.

Băiatul mâncă, simţind o minunată dulceaţă, după care spuse:

- Oare nu despre asta s-a scris: „Cât de dulci sunt limbii mele cuvintele Tale, mai mult decât mierea în gura mea” şi „Păzit-a sufletul meu mărturiile Tale şi le-a iubit foarte.”(Ps. 118, 103; 167)

- Crede-mă, fiule, îi răspunse călugărul, mai târziu şi mai mari decât acestea vei vedea. Căci de acum Domnul îţi va da o învăţătură mult peste cea a fraţilor tăi şi a altor copii de seama ta.

După care îi spuse multe alte cuvinte de folos sufletesc. Băiatul stătea în faţa lui şi asculta, primind în inima lui sămânţa cea bună ca un pământ bun şi roditor, bucurându-se cu mintea şi cu inima pentru minunea de a fi întâlnit un asemenea sfânt Stareţ.

La rugăminţile băiatului, călugărul îl însoţi până la casa părintească, unde Chiril şi Maria îl întâmpinară închinându-i-se. Stareţul îi binecuvântă, iar ei îl poftiră la masă. Acela însă, însoţit de copilul cel sfinţit, se îndreptă către camera de rugăciune şi începu să spună Ceasurile, poruncind băiatului să dea răspunsurile şi să citească psalmii cuveniţi.

- Părinte, dar nu-i ştiu! Strigă copilul.

- Ţi-am spus că Domnul îţi va da ţie darul învăţăturii, răspunse Stareţul. Rosteşte cuvântul şi nu te îndoi.

După ce luă blagoslovenie de la Stareţ, băiatul, ca şi cum ar fi căzut în uimire, începu să cânte fără greş Psalmii lui David.

Apoi se întoarseră cu toţii în casă, unde Stareţul gustă ceva şi, binecuvântându-i pe părinţi, voi să plece. Dar ei îl înduplecară să rămână şi îi povestiră întristaţi şi înfricoşaţi că fiul lor, pe când era în pântecele maicii sale, ţipase de trei ori în biserică, de faţă cu mult popor, la o Sfântă Liturghie.

- O, soţi binecuvântaţi! zise Stareţul. De ce vă temeţi acolo unde nu este teamă?Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că aţi zămislit un asemenea fiu! Iată, veţi avea semn despre adevărul vorbelor mele, căci atunci când voi pleca de aici, fiul vostru va şti să scrie şi să citească în chip desăvârşit şi minunat şi să tâlcuiască Sfintele Cărţi. Băiatul va avea mare trecere înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor prin viaţa lui aleasă.

Le mai spuse şi aceste vorbe tainice:

- Fiul vostru va fi sălaş al Sfintei Treimi şi-i va aduce pe mulţi după sine la înţelegerea poruncilor dumnezeieşti.

Pe când îl petreceau spre ieşire, Stareţul se făcu deodată nevăzut. În urma lui, casnicii se întrebară dacă nu cumva fusese un înger al Domnului, trimis să-i dea băiatului lor darul cunoştinţei.

Nu mult după aceasta, copilul putea într-adevăr să citească şi să înţeleagă orice carte.

Din volumul "Tebaida Nordului".

Sf. Teofan: "Trebuie să te lepezi de toate cu desăvârşire, ca să nu mai fii legat de nimic din cele pământeşti"

Sâmbătă[Rom. 6, 11-17; Mt. 8, 14-23]. Unuia dintre cei ce voiau să-L urmeze, Domnul i-a zis: „Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul”, iar altuia, care voia să-şi îngroape mai întâi tatăl, i-a zis: „Lasă-l pe cel mort; pe el îl vor îngropa alţii, iar tu vino după Mine.” Asta înseamnă că cel care vrea să vină după Domnul trebuie să nu aştepte nicio mângâiere pe pământ, ci numai lipsuri, necazuri şi nevoi, şi că grijile vieţii, chiar cele legiuite, nu pot încăpea alături de urmarea Domnului. Trebuie să te lepezi de toate cu desăvârşire, ca să nu mai fii legat de nimic din cele pământeşti; apoi trebuie să îmbrăţişezi pătimirile şi crucea şi astfel întrarmat să mergi după Domnul. Aceasta este voia nemijlocită a Domnului! „Dar cui a fost dată această poruncă – numai Apostolilor sau tuturor creştinilor? Să se gândească fiecare singur, a se lepăda de sine şi a lua crucea li s-a spus tuturor? Apoi a-L iubi pe Domnul mai mult decât pe tată şi pe mamă, pe fraţi şi pe surori, pe soţie şi pe copii nu li s-a spus tuturor? Răspunsul este limpede. „Dar cum se poate trăi astfel? Şi Apostolii I-au pus Domnului această întrebare, iar El le-a răspuns: „Ceea ce nu este cu putinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu”(Lc. 18, 27).