Arhimandritul Serafim Alexiev - Smerita cugetare

Creştinii cei plini de înţelepciune ştiu că în viaţa noastră nimic nu se întâmplă fără binecuvântata îngăduinţă a lui Dumnezeu, şi de aceea primesc toate lucrurile fără de cârtire, ca pe un examen de trebuinţă, în urma căruia li se pregăteşte lor mare bucurie duhovnicească. Nu tot astfel se întâmplă cu oamenii legaţi de dezmierdările pământeşti. Ei întotdeauna se încruntă de îndată ce li se întâmplă ceva neplăcut şi prin aceasta se îndepărtează vădit de smerenie. Doar cei răbdători, care se smeresc, folosesc necazurile din viaţă spre îmbogăţirea lor duhovnicească şi spre mântuire. Ei văd limpede că Dumnezeu, în chip proniator, nu îndepărtează de la el ispitele, pentru că acestea sunt scut împotriva mândriei, scut care îi păzeşte de pieire.

Pentru smerita cugetare care priveşte în tainele duhului, lucrurile se întorc astfel încât omul vede limpede în duşmanii săi prieteni fără de voie, în demoni – ispititori neputincioşi şi în binecuvântata purtare de grijă a lui Dumnezeu, care îngăduie diferite necazuri în viaţa noastră, iubire şi înţeleaptă conducere spre mântuire. Pentru un astfel de creştin, bunăstarea ascunde primejdii, iar necazurile sunt pline de leac; laudele sunt otravă, iar ocările hrană; mulţumirea de sine este moarte, iar permanenta nelinişte de mântuire – viaţă.

Unul ar spune cu mare îndreptăţire: „Cine se roagă pentru smerenie, se roagă să i se trimită cineva care să-l necăjească.” Însă la orice ofensă stă alături îngerul păzitor, ca să-l mângâie şi să-l încurajeze spre smerenie. Lângă cel căruia i se aduc laude de către linguşitori stă un demon ispititor, ca să-l înşele spre slava deşartă.

Îndelungi sunt luptele şi nu puţine sunt nevoinţele duhovniceşti ale celui dornic să capete binecuvântata smerenie! Însă după aceste lupte, dezlănţuite ca o furtună de patimi în suflet, în cele din urmă vine liniştea. Atunci, la cele mai duşmănoase fapte ale aproapelui asupra ta, la cele mai îndârjite atacuri diavoleşti, la toate ispitele îngăduite ţie de dumnezeiasca Pronie, tu te vei afla precum Iov: întărit, chibzuit şi blând, sub acoperământul smereniei, pe care Dumnezeu ţi-l va dărui, şi te vei simţi sub aripile lui Dumnezeu fără de primejdie(Ps. 90, 4), precum vapoarele sunt în siguranţă în faţa celor mai puternice valuri ale mării, îndată ce au ajuns la liman.

Despre cei ce au iubit smerenia, adevăraţi urmaşi ai lui Hristos, istoria sfântă ne povesteşte că ei nu s-au tulburat de ispitele vieţii, nici nu s-au îngrijorat de nedreptăţile aproapelui împotriva lor. Dimpotrivă, chiar ei înşişi însetau să fie dispreţuiţi şi smeriţi, pentru a înainta în această virtute de seamă. Pe cât le era de greu, mai ales la început, în a purta crucea umilinţei, cu atât mai mult se întăreau în nevoinţa lor, şi într-atât se umpleau de bucurie, asemenea oamenilor care, după o boală grea, încep să se înzdrăvenească şi să simtă cum le revin puterile.

Nu există nimic mai important pentru noi în nevoinţele noastre duhovniceşti, ca exersarea întru smerenie şi înaintarea întru aceasta. Căci dacă avem smerenie, suntem aproape de mântuire, după cuvintele Psalmistului: Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui(Ps. 33, 17).

A fost întrebat un stareţ plin de har în ce constă reuşita omului în viaţa duhovnicească. Stareţul a răspuns: „Izbânda omului este ascunsă în smerenie. Cu cât omul se smereşte mai mult, cu atât mai mult izbândeşte”.

„Eu prefer zdrobirea prin smerita cugetare, înaintea biruinţei cu trufie”, a spus un altul. Şi pe deplin adevărat, căci biruinţa plină de trufie, prin triumful ei exterior, este cădere lăuntrică, iar smerita pătimire a zdrobirii, prin arătarea ei cea de afară, este biruinţă lăuntrică.

Despre avva Macarie se povesteşte că atunci când veneau la el oarecare fraţi şi îi arătau mare cinste, ca unui sfânt, el nu le acorda nicio atenţie şi nu sta de vorbă cu ei. Dacă venea însă cineva care, asemenea unui om de rând, îi spunea, defăimându-l: „Avva, atunci când tu mânai cămilele şi furai, ca să vinzi după aceea cele furate, nu te băteau cu ciomegele păzitorii?”, atunci Sf. Macarie cu bucurie sta de vorbă cu un astfel de om, despre orice întrebare duhovnicească pusă lui.

Pentru smerenie, Sfinţii Părinţi au răbdat de bunăvoie şi drepte, şi nedrepte îmboldiri. Odată, Sf. Ioan Kolov stătea înaintea bisericii, iar fraţii mănăstirii îl înconjurau şi îi puneau lui întrebări în legătură cu gândurile lor. Văzând aceasta, un stareţ plin de pizmă nu a mai răbdat şi a spus: „Ioane, paharul tău e plin de făţărnicie!” Ioan a răspuns: „Adevărată este aceasta! Iar tu te întăreşti, văzând numai partea de dinafară a paharului. Însă ce ai fi spus dacă ai fi văzut şi partea lui lăuntrică?”

Unii plăcuţi ai lui Dumnezeu, mai cu seamă nebunii pentru Hristos, intenţionat se prefăceau anormali, spre a fi jigniţi, huliţi, batjocoriţi şi astfel să aibă motiv de a se nevoi întru smerenie. În acest chip, ei au atins chipul p-linătăţii harului în această dumnezeiască virtute.

Sfinţii Părinţi spun că la dobândirea curăţiei trebuie să se fugă de ispită, iar în dobândirea smeritei cugetări trebuie să se întâmpine şi să se suporte cu bărbăţie ispitele venite. Dacă Dumnezeu îţi trimite vreun lucru care te aşază în împrejurări pline de umilinţă, primeşte cu inima plină de pace această ispită, ca să dobândeşti atotbiruitoarea smerenie.

La cuvintele arţăgoase şi pline de răutate revărsate asupra ta, iartă, şi vei învăţa cu pace să suporţi asemenea lucruri. Cu poftă asculta pe aceia care te deprind întru răbdare, pregătindu-te mai dinainte să taci cu blândeţe, după cum a spus Psalmistul: Gata am fost şi nu m-am tulburat…(Ps. 118, 160). La jignirea venită pe neaşteptate, taci şi te roagă! Când taci, te umpli de putere. Ieşirea din orice situaţie grea este tăcerea buzelor.

Va urma.

Arhimandritul Serafim Alexiev - Smerita cugetare

Capitolul V - Cum se dobândeşte smerita cugetare?

La această întrebare vom răspunde că smerenia cea plină de har şi întru totul desăvârşită este dar de la Dumnezeu, însă un dar care se dă celor ce se trudesc să-l capete. Dacă doreşti să-l ai, nevoieşte-te spre dobândirea lui, şi Dumnezeu ţi-l va dărui! Iar nevoinţa căpătării smeritei cugetări constă în următoarele: a săvârşi faptele smereniei, a te căi permanent de păcatele tale şi fără de cârtire a suporta necazurile în viaţă, ori de unde ar veni ele: fie de la oameni răi, fie de la demoni, fie de-a dreptul de la binecuvântata Pronie a lui Dumnezeu, care te încearcă. Cel ce se smereşte în acest chip primeşte belşug de har dumnezeiesc, iar harul îi va da puteri încă şi mai multe spre a se smeri. Astfel se formează următorul circuit binecuvântat: Cel ce se nevoieşte pentru smerenie sapă în sufletul său un puţ adânc, spre a aduna acolo pe cât este posibil de multe izvoare harice. Iar harul îl va însufleţi şi-l va întări să poată săpa încă şi mai adânc! Astfel se ajunge la o foame nesăturată de smerenie şi la o nestinsă sete de cât mai mult har, care este în realitate o neîncetată năzuinţă spre o mai mare şi mai fericită apropiere de Dumnezeu. Când sufletul este cuprins de o asemenea binecuvântată năzuinţă, orice suferinţă, chiar şi cea mai mare, devine suportabilă…

Avva Dorotei scrie că întru smerita cugetare se află toată bucuria, slava şi liniştea omului, că smerita cugetare ne este dătătoare de viaţă şi mântuitoare.

Ca să dobândim însă adevărata smerenie desăvârşită, nu este îndestulător a ne socoti păcătoşi, şi nici faptul de a nu vedea nimic bun întru sine, deoarece, într-adevăr, aceasta este o realitate. După cuvintele Sf. Isaac Sirul, „ nu orice om care este modest şi tăcut, ori înţelept, ori blând din fire, a atins deja înălţimea smeritei cugetări. Dimpotrivă, are cu adevărat smerită cugetare acela care poartă ascuns întru sine un lucru vrednic de laudă, însă nu se mândreşte cu el, ci în gândul lui îl socoteşte un fir de praf.” De lăudat este, se înţelege, a te smeri adânc la pomenirea căderilor tale în păcat de mai înainte, însă nici aceasta nu este desăvârşita smerenie. Cel desăvârşit în smerenie nu caută pricini de a se smeri, căci el a dobândit darul smereniei, în lumina căruia se vede pe sine ca pe un om de dispreţuit şi ca păcătosul cel mai de pe urmă. Măcar de ar şi cunoaşte toate tainele lucrurilor duhovniceşti, măcar de i s-ar şi supune lui, , precum lui Adam mai înainte de cădere, toate făpturile, chiar şi cele mai însetate de sânge, el însuşi se socoteşte pe sine ca ceva neînsemnat.

Această schimbare în om – mândru şi iubitor de sine prin fire – nu este în stare să săvârşească în chip firesc smerenia, ci doar suprafireasca, harica smerită cugetare, care îndată ce se dobândeşte se manifestă ca o mare putere. Această putere au simţit-o Sf. Apostoli la Cincizecime în chip de limbi de foc. Pe ea o primesc şi sfinţii plăcuţi ai lui Dumnezeu, după îndelungi nevoinţe şi mare trudă duhovnicească. La oamenii neduhovniceşti, o astfel de trudă pare de nesuportat şi ei îndată se leapădă de ea, însă pentru cei duhovniceşti, aceasta, pe cât este de grea, pe atât este de râvnită, căci ei gustă întru ea harul care îi întăreşte şi simt mângâierea lui Dumnezeu, care îi umple de fericire.

Există creştini ce înţeleg că fără smerenie nu există nici linişte vremelnică, nici mântuire veşnică. Nedeprinşi însă cu nevoinţa, ei nu întreprind nimic spre a dobândi această virtute de temelie. Inima lor doreşte să o capete pe ea, însă fără nici un efort. Şi pentru că ei nu avansează în lucrarea lor duhovnicească, întreabă permanent: cum se dobândeşte smerenia? Şi întru totul se află în ceaţă după această întrebare. Iar ceaţa vine de la diavol. El îi împiedică, cu rea intenţie, să ia o hotărâre fermă spre îndreptare şi să lucreze la dobândirea smeritei cugetări. De aceea le arată lor această lucrare în chip neclar, foarte complexă şi de neînfăptuit. Însă, în realitate, este foarte simplă şi limpede, dar, se înţelege, deloc uşoară, deoarece se cere o permanentă încordare şi luptă cu sine însuşi, o permanentă călcare în picioare a iubirii de sine şi a mândriei tale adânc înrădăcinate în inimă.

Adevăratul creştin, însă, nu are de ce să se teamă, ştiind că la orice generoasă sforţare de a ne smeri ne vine în ajutor atotputernicul har al lui Dumnezeu. Înarmat cu el, truditorii virtuţii şi-au înfrânt mândria şi iubirea de sine.

Smerenia se dobândeşte în următorul chip:

Dacă aproapele se arată cu dispreţ faţă de tine, dacă te necăjeşte, ori te cleveteşte, ori te vatămă, încearcă să stingi în chip firesc revolta născută în inima ta, amintindu-ţi de păcatele tale ascunse şi vrednice de plâns, şi spune-ţi că trebuie să rabzi neplăcerile aproapelui tău, spre a te curăţa astfel de toată ticăloşia ascunsă întru tine. Iar prin această nevoinţă a ta tu vei face dovada că însetezi să capeţi darul smereniei celei pline de har.

Dacă demonii încep să-ţi întindă curse, să se strecoare în gândul tău, să trezească în inima ta cele mai necurate dorinţe, să-ţi zugrăvească în imaginaţie cele mai ticăloase privelişti ori să te ajute să croieşti planuri de răzbunare, sau cum să răneşti ori să păcătuieşti, nevoieşte-te cu rugăciune smerită să te împotriveşti acestor nevăzuţi ispititori, suspină din adâncul inimii şi varsă mulţime de lacrimi! Aşa vei face dovada că , înaintea egoistei plăceri de sine, preferi smerita pocăinţă. Atunci Dumnezeu îţi va da smerenia cea plină de har, care îi va pune pe fugă pe demoni.

Dacă Însuşi Dumnezeu, în binecuvântata Lui Pronie, te încearcă şi te povăţuieşte întru smerenie, îngăduind în viaţa ta diferite necazuri, nereuşite, boli, pedepse, pagube şi orice alt chip de suferinţă, adună-ţi toate puterile tale sufleteşti în a nu cârti împotriva Lui. Leapădă-te de toate întrebările cele trufaşe: „De ce mă ceartă Dumnezeu? Oare chiar aşa de mult am greşit?” Şi îmbrăţişează necazurile ca pe o răsplată meritată a păcatelor tale şi ca pe un leac plin de milostivire pentru nelegiuirile tale vădite sau ascunse! Atunci vei căpăta uşurare şi Dumnezeu îţi va da în dar smerita cugetare, în lumina căreia îţi vor deveni limpezi cuvintele Sf. Apostol Pavel: Orice mustrare la început nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu ea roada paşnică a dreptăţii(Evr. 12, 11)

Dacă vei proceda întotdeauna astfel, Dumnezeu, Care a îngăduit toate acestea spre a te povăţui întru smerita cugetare, îţi va preface ispitele tale în lucru folositor pentru sufletul tău, învinuirile cele trufaşe ale celor din jur în smerita conştientizare a propriei zădărnicii, răutăţile cele străine în virtute a ta, ispitele cele diavoleşti în nevoinţă a ta, tulburările prin care ai trecut în trainica pace.

Va urma.

Arhimandritul Serafim Alexiev - Smerita cugetare

Capitolul II - Smerita cugetare – componentă indispensabilă a oricărei virtuţi

După prima fericire, ce ne prezintă smerenia ca temelie unică şi reazem tare al vieţii duhovniceşti, sunt aşezate apoi şi celelalte fericiri. Ele vorbesc de diferite virtuţi care trebuie să fie ridicate pe temelia smereniei, pentru a-şi înălţa credinciosul acea casă duhovnicească ce va preface sufletul său în templu al Duhului Sfânt(1 Cor. 3, 16). Ridicarea acestor importante virtuţi direct peste smerenie şi aşezarea lor în strânsă legătură cu ea demonstrează că smerita cugetare este nu numai temelia vieţii tainice în Hristos, ci şi componenta necesară oricărei virtuţi. O scurtă analiză duhovnicească ne va încredinţa de acest fapt.

Oricâte virtuţi ar avea omul, dacă nu există smerenie, el nu se poate numi cu adevărat virtuos. Virtuţile lui, sprijinite pe mândrie, lăcomie, iubire de sine şi alte patimi, se vădesc a fi păcate bine mascate. Pentru a fi un om al virtuţii, trebuie să fii smerit.

Iată, de pildă, a doua fericire: Fericiţi cei ce plâng(adică cei ce-şi plâng păcatele lor – n.n.), că aceia se vor mângâia!(Mt. 5, 4). Poate oare omul să aibă o pocăinţă plină de virtute, despre care se vorbeşte aici, şi poate oare el să ajungă la fericirea celor ce-şi plâng păcatele lor, dacă nu are smerenie, care să-i deschidă ochii asupra păcătoşeniei lui? Mândria, prezentă în fiecare păcătos, îl face pe acesta orb în privinţa păcatelor lui, împingându-l spre o permanentă îndreptăţire de sine, şi-l aprinde cu înşelătorul simţământ al vredniciei . El se crede întotdeauna drept. Însetând să se laude cu valoarea sa, dorind să şi-o sublinieze şi să se spună despre el: „Ferice de el!”, pierde fericirea celor ce plâng şi se pocăiesc.

Ar putea fi blând(Mt. 5, 5), adică să-şi biruie mânia sa, acela care este pe deplin străin de smerenie; blândeţea însăşi este cea mai apropiată rudenie cu simţământul de nevrednicie, adică de smerenie. Furia însă este prunc al simţământului mândriei, care ne spune că nu cei potrivnici nouă, ci noi înşine avem dreptate. În timp ce omul blând este îngăduitor, cel mânios este de neînduplecat – „el nu iartă ofensele, tocmai pentru că este mândru”, după cuvintele arhiepiscopului Serafim Sobolev. Legată cu virtuţile smereniei, răbdării şi tăcerii, blândeţea este virtutea în care se sparg toate valurile răului care ne apasă. Dacă nu ar fi fost întemeiată pe smerenie, blândeţea nu ar fi reuşit să supravieţuiască. Aceasta este o stâncă puternică pentru că sub ea se află temelia binecuvântatei şi neclintitei smerenii, care îi vorbeşte omului; „Eşti păcătos, nu meriţi o viaţă mai bună. De aceea, rabdă cu blândeţe! Suportă fără de cârtire înjosirile şi batjocura! Dacă rabzi, Dumnezeu va avea milă de tine. Pentru că în cei blânzi se sălăşluieşte Dumnezeu, iar în cei plini de tulburare – diavolul”.

Nu în zadar Dumnezeu ne mângâie: Spre unii ca aceştia Îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu!(Is. 66, 2). Frângerea inimii, născătoare de blândeţe, este o armă de neînfrânt împotriva diavolilor mâniei.

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura! (Mt. 5, 6). Aici se are limpede în vedere dumnezeiasca dreptate. Poate oare să flămânzească şi să înseteze după dumnezeiasca dreptate un om mândru, care este plin de propria „dreptate” şi care, condus de chipul ei ademenitor, se luptă pentru ea ca pentru cea mai înaltă dreptate, împotrivindu-se dumnezeieştii dreptăţi? Cel mândru socoteşte că este cu dreptate să fie fericit în această lume. Iar Dumnezeu ca să-l smerească şi ca să-l facă cu adevărat fericit, prin harul Său, îl loveşte adesea cu necazuri. Dumnezeiasca dreptate spune: „Sunteţi păcătoşi şi aveţi nevoie de lecuire. Fericirea vă este vouă vătămată de necazuri. Deci smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul cuvenit!(1 Ptr. 5, 6). Însă cel mândru protestează, răzvrătindu-se împotriva dumnezeieştii dreptăţi, supărându-se pe Dumnezeu, cârteşte, demonstrând astfel, prin toate acestea, că este pe deplin cu neputinţă ca el să înseteze după dumnezeiasca dreptate, până ce nu va fi luminată inima lui cu lumina cea plăcută a smereniei şi nu i se va arăta lui iluzoria lui dreptate ca nedreptate jalnică.

Hristos spune: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui!(Mt. 5, 7). Poate oare omul să fie milostiv cu adevărat, şi aceasta întotdeauna, ci nu doar în cazuri particulare ale unor însufleţiri de moment, dacă nu este smerit? „Cel mândru este aspru cu inima”, spune arhiepiscopul Serafim Sobolev. Iar cel smerit, convins că el are nevoie de marea milă a lui Dumnezeu, este îndurător. Sub influenţa impulsurilor fireşti răsărite în suflet, fiecare poate să încerce o milă spre un om la necaz şi să-i ajute o singură dată. Însă fără smerenie, fără har, el nu va fi în stare să manifeste o trainică şi statornică milă, fără ca aceasta să nu-i provoace bătăi de cap. Cusururile aceluia care îi cere milostenie îl vor face indiferent, astfel că el îndată va urî orice compătimire. Iar cel smerit, care-şi conştientizează nedesăvârşirile sale şi se miră cum îl mai rabdă Dumnezeu pe el, va suporta întotdeauna fără cârtire nedesăvârşirile aproapelui şi va afla în binecuvântata smerenie permanente imbolduri spre o statornică îndurare. Un astfel de om se va învrednici de fericirea celor ce vor fi miluiţi

Tot astfel este şi cu curăţia inimii(Mt. 5, 8). Această înaltă virtute este de neconceput fără smerenie. Mândria – această „păstrătoare a oricărei necurăţii şi păcatelor” – de la sine însăşi este o înfricoşătore necurăţie, atunci când pătează sufletul şi îl înşeală în acelaşi timp că este nepătat. Adevărata curăţie, despre care vorbeşte Hristos, este un dar suprafiresc, accesibil doar celor smeriţi. „Cel ce doreşte să se lupte cu trupul şi să-l biruiască singur – scrie Sfântul Ioan Scărarul, - în zadar se osteneşte. Căci, dacă Domnul nu sfarmă casa cea trupească şi nu înalţă casa cea duhovnicească, în zadar priveghează şi posteşte acela care se luptă singur. De aceea descoperă înaintea lui Dumnezeu neputinţa firii tale, dându-ţi seama de ea şi vei primi darul curăţiei.”

Se întâmplă ca un om să ducă o viaţă curată pe dinafară şi să-şi închipuie că singur a realizat aceasta. Însă unul ca acesta este înşelat de demoni. În viclenia lor, ei încetează uneori, pentru anumită vreme, să ispitească prin sminteli trupeşti pe cineva, cu scopul de a-l face să cadă în mândrie, iar mândria care cuprinde un astfel de om, chiar şi fără necurata desfrânare, este de la sine îndestulătoare ca să îl murdărească şi să-l facă pe el nevrednic de Dumnezeu.

Fericiţi făcătorii de pace – continuă Hristos duhovnicescul edificiu al virtuţilor(Mt. 5, 9) şi făgăduieşte celor făcători de pace înfierea cea veşnică. Ar putea fi oare făcător de pace şi prin aceasta fiu al lui Dumnezeu un om lipsit de smerenie, adică un om lipsit de pace? Arhimandritul Serafim Sobolev pe bună dreptate spune: „Mândria nu numai că nu lucrează pace, însă ea este izvor de răutate, de duşmănie şi al oricărei neînţelegeri între oameni”. Adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, Făcătorul de pace Cel Ceresc, Care împacă cerul cu pământul, este smerit cu inima(Mt. 11, 29). Fără binecuvântata smerenie , nu există o adevărată pace.

Sfântul Simeon Noul Teolog întăreşte cu deplin temei că „nu este cu putinţă a fi făcător de pace acela care s-a înstrăinat de Dumnezeu şi nu ascultă cuvintele fericitului Pavel: Vă rugăm, în numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu! (II Cor. 5, 20)…Căci tot omul care încalcă dumnezeieştile porunci este potrivnic lui Dumnezeu şi se războieşte cu El. Şi cum poate unul ca acesta să fie făcător de pace pentru alţii? Chiar dacă s-ar întâmpla să împace pe oameni, el nu poate să săvârşească o astfel de împăcare care să fie plăcută lui Dumnezeu.”

Omul cel mândru, prin urmare, fiind potrivnic Acelui smerit Făcător de pace Ceresc, nu poate să fie făcător de pace. Sfântul Isaac Sirul spune cu îndreptăţire: „Nu este cu putinţă să aibă smerită cugetare acela care nu are pace. Şi, pe de altă parte, cel ce nu are pace nu are smerită cugetare.” Aici este destul de limpede subliniată legătura între a fi făcător de pace şi smerita cugetare. Cel ce face pace fără de smerenie, este ca şi cum ar închipui castele în văzduh.

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor!(Mt. 5, 10). Prin dreptate se înţelege desăvârşita voie a lui Dumnezeu. Să subliniem că expresia prigoniţi pentru dumnezeiasca dreptate

Semnifică; „prigoniţi pentru virtute, din pricina ocrotirii altora, din pricina evlaviei”, ori cu alte cuvinte: „prigoniţi pentru adevăr, pentru credinţă, pentru Hristos, Care este Adevărul nostru(In. 14, 6) şi Dreptatea noastră(I Cor. 1, 30). Aici nu este vorba despre aceia care nu cred în Dumnezeu, nu urmăresc înaltul ţel al veşnicei mântuiri, şi care, fiind mândri, pot „să fie prigoniţi şi să rabde oarecare necazuri chiar şi până la moarte, doar din pricina mândriei lor, însă.” Aici se au în vedere mărturisitorii adevărului dumnezeiesc al credinţei ortodoxe, ai veşnicei dreptăţi a lui Dumnezeu – mucenicii, care mor nu ca mândri pătimitori ai răutăţii, ci asemenea lui Hristos pe Cruce – cu dragoste pentru cei ce L-au răstignit. Ce om mândru şi lipsit de har poate, cu bucurie şi fără simţământul răzbunării, să pătimească prigoană pentru o astfel de dumnezeiască şi cerească dreptate? Nici unul!

Unii vor replica: „Cei smeriţi nu pot să fie luptători ori să rabde prigoana pentru dreptate. Ei sunt foarte blânzi şi lipsiţi de curaj spre o astfel de nevoinţă”. Realitatea contrazice însă o astfel de obiecţie. În istoria Bisericii şi în Vieţile Sfinţilor ne încredinţăm că nu unul sau doi, ci milioane de creştini plini de smerenie, din dragoste de Dumnezeu au pătimit nu doar prigoană şi chinuri, ci chiar şi moartea pentru dumnezeiasca dreptate. Prin aceasta ei au dovedit că doar smerenia este capabilă de fapte eroice. „Puternicii” cei plini de mândrie se arată slabi să poarte nevoinţa prigoanei pentru dumnezeiasca dreptate, ci numai „cei slabi”, creştinii plini de smerenie, întăriţi de har, au fost capabili să fie luptători pentru aceasta şi s-au dovedit curajoşi demascatori ai acelora care o încălcau. Precum oamenii cei fricoşi, pe dată ce se umplu de dumnezeiasca frică, devin curajoşi, tot astfel şi creştinii cei plini de smerenie, deşi mai întâi se arată oameni blânzi şi plini de pace, devin dintr-o dată războinici pentru dumnezeiasca dreptate, când Dumnezeu îi cheamă la aceasta.

Acelaşi lucru trebuie să spunem şi despre următoarea fericire: Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea!Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri… (Mt. 5, 11-12)Nu poate un om mândru să se bucure, nici să se veselească cu duhul la batjocuri, hule, prigoane şi clevetiri. Dimpotrivă, el se mânie mult pe cei ce-l hulesc. Când se cleveteşte împotriva lui cu anumite cuvinte rele, mândria sa nu se împacă, până ce el nu se răzbună şi nu îşi spală astfel onoarea lezată. Aceasta demonstrează cât sunt de străini oamenii îngâmfaţi de fericirea pe care o avem în vedere. Virtutea pătimirii cu răbdare a diferitelor injurii şi hule este posibilă doar dacă în componenţa ei intră smerenia, în care este prezentă setea nemăsurată de a pătimi înjosiri şi nedreptăţi pentru numele lui Hristos(Fapt. 5, 41). Această suportare a înjosirilor şi a nedreptăţilor şterge propriile noastre păcate şi nedreptăţi. Şi, deşi nu este îndreptată explicit spre Hristos, nedreptăţile ni se socotesc ca suferinţe pentru Hristos, îndată ce se rabdă cu mulţumire către Dumnezeu Cel Proniator, după cuvintele Sfântului Dimitrie al Rostovului. Prin aceste suferinţe, omul creşte în credinţă şi virtute.

Prin urmare, orice virtute trebuie să fie pătrunsă de smerenie, spre a fi adevărată, trainică, plăcută lui Dumnezeu şi mântuitoare. Acest lucru este valabil nu doar pentru virtuţile enumerate la Fericiri, ci şi pentru orice virtute în general. Dacă posteşti cu mândrie, ca să te vadă oamenii, nu vei avea nici un folos. Dacă trâmbiţezi înaintea altora când dai milostenie, aceasta se va preface din virtute în păcat. Dacă te rogi ca făţarnicii, la vedere, rugăciunea ta nu va fi primită de Dumnezeu(Mt. 6, 1-18). Şi ţi se va socoti ţie aceasta ca păcat(Ps. 108, 7).

În general, dacă săvârşeşti oricare faptă bună cu mândrie, aceasta nu-ţi va dărui har, ci va fi aducătoare de osândă.

Ştim bine, clopotele au un dangăt deosebit şi sunt trainice doar atunci când în metalul de bază din care sunt turnate – bronzul – se adaugă un metal nobil – staniu sau argint. Dacă în locul acestora, la turnarea clopotelor, se pune însă un metal ieftin – precum zincul – ele nu vor mai avea un sunet frumos şi se vor sparge repede. Tot asemenea clopotelor făcute cu zinc, un metal mai ieftin, şi virtuţile ni se sfărâmă dacă nu cuprind în ele metalul cel preţios al smereniei.

În clopotele de bună calitate nu se disting pe dinafară nici staniul, nici argintul, care se pierd în aliajul general. Ele s-au ascuns în masa de bronz. Însă ele îi dau clopotului un sunet minunat şi trăinicie. Tot astfel se întâmplă şi cu adevăratele virtuţi. Nici întru ele smerenia nu se arată. Ea s-a topit şi a intrat în componenţa virtuţii. Însă trăinicia virtuţii o vădeşte, şi minunatul sunet al săvârşirii binelui o scoate la iveală.

Spre toate acestea ne învaţă Domnul Iisus Hristos în minunatele Sale Fericiri. În conformitate cu credinţa noastră revelată, smerita cugetare este sarea virtuţilor, sare care le fereşte de distrugere.

Arhimandritul Serafim Alexiev, Smerita cugetare - Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul; traducere din limba bulgară de Gheorghiţă Ciocioi; Editura Sophia, Bucureşti, 2007

Gheronda Iosif, rugaţi-vă lui Dumnezeu şi pentru noi!

Şi noi vom merge acolo

Se întâmplă uneori ca atunci când oamenii pleacă într-un anumit loc, oraş, sau pentru vreo oarecare îndeletnicire, celor de acasă ai lor vecinii le vorbesc astfel: „Ai voştri au plecat în cutare loc sau s-au duc pentru cutare treabă”. Iar aceia răspund aşa: „Iată, şi noi mergem acolo”.

Creştine, şi nouă ni se potrivesc cuvintele „şi noi mergem acolo”, dacă ne aducem aminte de ieşirea noastră din această lume. Fraţii şi părinţii noştri au părăsit această lume şi au mers în veşnicie, iar noi vom merge tot acolo.

Au lăsat ei lumea, o vom lăsa şi noi.

Au lăsat ei desfătările, le vom lăsa şi noi. Şi-au lăsat rudeniile şi prietenii, îi vom lăsa şi noi. Şi-au lăsat ei casa şi toate veşmintele cele de preţ, le vom lăsa şi noi.

Şi-au lăsat ei feudele şi statele, le vom lăsa şi noi.

Şi-au lăsat ei aur, argint şi toată bogăţia, le vom lăsa şi noi.

Şi-au lăsat ei dregătoriile, titlurile, averile şi toată slava, le vom lăsa şi noi.

Au lăsat ei luxul îl vom lăsa şi noi.

Într-un cuvânt, ei toate le-au lăsat, şi noi tot asrfel le vom lăsa pe toate. Nimic nu au luat cu ei şi nici noi nu vom lua cu noi nimic. Goi au plecat din această lume, goi vom pleca şi noi, şi chiar curând ne vom îndepărta.

Pentru ce, aşadar, să ne trudim atât şi să agonisim? Au mers ei la Dreptul Judecător ca să primească răsplată după faptele lor, vom merge şi noi. Ah! Vom merge la Judecătorul tuturor, Care priveşte nu la faţă, ci la conştiinţă şi la fapte, înaintea Căruia împăraţii şi supuşii lor stăpânii şi robii lor, bogaţii şi sărmanii, cnejii şi lucrătorii pământului sunt cu toţii egali. Creştine, spre un asemenea Judecător, în veşnicie, au mers părinţii şi fraţii noştri şi vom merge şi noi.

Mult cinstiţi împăraţi, părinţii şi fraţii voştri au mers acolo ca să-şi primească plata. Veţi merge şi voi acolo, veţi sta înaintea Judecătorului împreună cu supuşii voştri şi veţi da răspuns înaintea lui cum i-aţi condus pe oamenii Lui, cei încredinţaţi vouă.

Moşierilor, cnejilor şi stăpânilor, părinţii şi fraţii voştri au mers acolo şi şi-au primit răsplata lor. Veţi merge şi voi acolo, veţi sta în rând cu slugile şi cu ţăranii voştri înaintea Judecătorului şi veţi da răspuns pentru cum v-aţi purtat cu ei.

Judecătorilor, părinţii şi fraţii voştri au mers acolo, la Dreptul Judecător, ca să dea răspuns. Veţi merge şi voi şi veţi fi judecaţi de El, aşa cum şi voi i-aţi judecat pe oameni, făpturile Lui.

Păstorilor(preoţi şi ierarhi), părinţii şi fraţii voştri au plecat în veşnicie, primind plată după faptele şi osteneala lor. Veţi merge, iubiţilor, şi voi şi veţi fi întrebaţi de Hristos, Întâiul Păstor al sufletelor creştine, pe care le-a câştigat cu sângele Său.

Bogaţilor, fraţii voştri au plecat în veacul celălalt să dea răspuns cum şi pentru ce au cheltuit bogăţia cea dăruită lor. Veti merge şi voi şi pentru toate averile voastre veţi da răspuns.

Creştine, toţi merg acolo şi nimeni nu se mai întoarce. Vom merge şi noi şi nu ne vom mai întoarce. Cei ce au plecat acolo toţi se află în locurile rânduite lor şi toţi aşteaptă învierea de obşte şi judecata din urmă. Vom merge şi noi şi vom fi aşezaţi fiecare la locurile noastre

Să ne pocăim, iubiţilor, să ne îndreptăm şi să ne pregătim din timp pentru întâmpinarea ceasului morţii. Să părăsim această lume cu bună nădejde că se va milostivi de noi Domnul Hristos, că vom fi în locul acela de odihnă, unde îşi află odihna cea veşnică drepţii şi sfinţii Lui. „Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădăjduit şi noi întru Tine”(Psalm32: 21)

Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2008, pag. 193-195.

Sursa imaginilor:

http://presaortodoxa.wordpress.com/

Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa

NOU CUVÎNT CĂTRE TINERI*

HRISTOS A ÎNVIAT ÎN INIMA TA!

Oare ce cuvânt nou le mai poate spune cineva tinerilor mei prieteni? Au trecut de atunci ani îndelungaţi. O nouă generaţie s-a ridicat, călită de o experienţă unică şi, poate, atinsă de un nou scepticism, născut din contactul cu lumea Occidentului rătăcită de la dreapta credinţă. Poate că astăzi, chiar mai mult decât atunci când am rostit cele Şapte cuvinte… (1978), sufletul tinerilor – pe care îi consider prietenii mei, ca şi atunci (căci tot în numele lui Iisus Hristos vorbesc) – este lovit de maladii psihice aduse din lumea largă de o propagandă perfidă, deghizată adeseori sub masca unei democraţii deşuchiate şi luând înfăţişarea creştinismului, aşa cum satana se îmbracă în lumină de înger pentru a înşela pe cât mai mulţi.

Atunci erai oprimat prin forţă, ceea ce crea în tine o rezistenţă naturală faţă de un sistem de gândire materialist, cu aspect mistic. Nu credeai, tinere, în nimic din ce ţi se spunea pe atunci, pentru că, aşa cum ştii, sub forma adevărurilor relative, pe care stăpânii vremii le proclamau ca adevăruri absolute, se ascundea o minciună deopotrivă totală şi totalitară. Atunci glasul preotului ajungea la tine prin predica rostită cu preţul libertăţii şi chiar al vieţii, iar adevărul lui Hristos îţi consola sufletul rănit de violenţa limbajului politic şi de teroarea fizică. Atunci ţi se vorbea de internaţionalismul comunist şi de existenţa exclusiv materială, prin care se căuta uciderea iubirii universale a Mântuitorului. Atunci ţi se spunea că eşti o simplă piesă, fără libertate, în mecanismul social şi politic, că numai integrarea în necesitate îşi aduce libertatea. Hristos te chema însă la o libertate mai mare, de cu totul alt ordin, atunci când spunea: „Sfinţeşte-i pe dânşii întru adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul” [Ioan 17, 17]. sau „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32).

Nu este aşa, prietenul meu, că atunci Adevărul creştin ţi se părea limpede şi uşor de înţeles? Oare acum, în plasa de minciuni care te cuprinde din toate părţile, mai poţi distinge la fel de lesne adevărul de ne-adevăr? Sub năvala "evanghelizării" de tip protestant şi american, în care adevăruri parţiale ale creştinismului îţi sunt predicate pe fondul satanic al rock-ului şi în forma teatralizării de cartier, cu răcnete şi lacrimi false, cu minuni şi vindecări care plouă peste capul tău buimăcit, cum mai poţi găsi pe Hristos cel adevărat în inima ta? Ieri, sub teroarea ateismului comunist, puteai să-ţi împodobeşti sufletul cu trupul Domnului, uns cu miresme, aşa cum îl puseseră în mormânt Iosif şi Nicodim. Astăzi, sedus de ritmul infernal al tobelor şi de vuietul cu ritm sălbatic al "propovăduirii" sectante, nu-L mai găseşti pe Dumnezeu şi stai, ca Maria Magdalena, plângând în faţa mormântului gol al sufletului tău.

Cine ţi L-a furat pe Dumnezeu? Care grădinar L-a ascuns de tine, ca să fii acum singur şi să plângi? Întoarce-te la adevărul simplu al credinţei şi la textul învierii lui Hristos. Aleargă ca Petru şi Ioan spre mormântul Domnului, apleacă-te, intră, şi vei vedea şi vei crede, cunoscând Scriptura, că Iisus trebuia să învieze din morţi!

Poate că ieri, când comunismul căuta să smulgă orice credinţă din inima ta şi să facă din tine un simplu şurub în angrenajul maşinii sociale, tu, dintr-un spirit de revoltă tinerească, Îl aveai mai mult pe Hristos în sufletul tău decât Îl ai astăzi. Azi eşti atacat din toate părţile, cu zgomot ritmic de tobe, de toate organizaţiile anticreştine, care vor să facă din vechile popoare credincioase un fel de amestec inform, uşor de condus acolo unde vor ei, aşa cum se întâmplă şi cu lumea politică, unde câţiva indivizi sunt unşi în taină şi puşi să conducă, de pe poziţii internaţionale de forţă, toate popoarele: ei decid ce neam are dreptul să nască prunci sau să moară prin nenaşteri; ei se substituie lui Dumnezeu şi trasează destinul naţiunilor după placul sau interesul lor. Cine nu se supune, să piară!

Acest totalitarism se exprimă tot mai mult şi în viaţa Bisericii, prin organizaţii internaţionale ecumenice de tip masonic, care impun de fapt o nouă religie, o nouă liturghie, fără nici o sacralitate, fără taine şi fără ritual, ca într-o piesă modernă. Teatrele aşa-zis religioase, pe care le vedeţi înjghebate prin pieţele publice de anumiţi tineri veniţi din Occident, reprezintă desacralizarea creştinismului şi a liturghiei[…] Cum să nu stai, ca Maria, în faţa unui mormânt gol? Toate aceste atacuri sunt date împotriva ta, tinere, cu osebire împotriva ta, căci eşti mai lipsit de apărare şi mai sensibil la nedreptăţi; şi toate vor să-ţi spună că eşti un mormânt gol dacă nu asculţi de ei. Însă stă scris: "Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci ispitiţi [cercetaţi] duhurile de sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume" [I Ioan 4, 1].

Cine ispiteşte astăzi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, când înşişi preoţii ortodocşi şi catolici ajung să predice un mesianism anticreştin, asemenea sectelor înfiinţate de rebelii Biserici? Cine te apără de rătăcire, fratele meu mai tânăr? Cine îţi reîmpodobeşte inima cu prezenţa lui Hristos cel adevărat, nu cu hristoşii mincinoşi ai acestui veac?

"Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi, şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr…Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har" [Ioan 1, 12-14 şi 16].

Te-ai născut, tinere, din nou, nu din poftă trupească, nici bărbătească, ci din Dumnezeu, Care S-a făcut trup pentru tine şi din a Cărui plinătate te-ai împărtăşit, şi har după har ai luat. Acest har îţi este scut împotriva desfrânărilor la care te îndeamnă învăţătorii tăi de azi, vorbindu-ţi despre libertate ca despre ridicarea oricăror oprelişti din faţa ta. Bunul simţ este un fetiş, cinstea – o noţiune perimată, sexualitatea – o descătuşare a animalului din tine, asemănarea ta cu Hristos – o poveste creată de preoţi, iar iubirea de Dumnezeu şi de semeni – o nouă formă de încătuşare a personalităţii. Cercetează în inima ta, dincolo de acest hăţiş diabolic al minciunii, şi vei găsi Adevărul, singurul care te face liber! Şi supremul adevăr este Învierea. Învierea lui Hristos, ca pârgă a învierii tale.

Se apropie Săptămâna Patimilor, pe care o întâmpinăm plini de durere şi pocăinţă pentru participarea noastră la uciderea lui Hristos, nu numai din simplă descendenţă "adamică", dar şi prin actele noastre de fiecare clipă prin care L-am rănit pe El, idealul desăvârşirii umane, prin căderile noastre de fiecare zi. Preotul va proclama de la altar "moartea lui Dumnezeu", iarăşi şi iarăşi, halucinant şi obsedant, în timpul celor 12 Evanghelii. În Vinerea Mare, ne vom tângui ca Sfânta Fecioară pentru moartea Lui: "Primăvară dulce, Fiul meu cel dulce, frumuseţea unde Ţi-a apus?". Îndureraţi vom fi şi plini de lacrimi, dar niciodată deznădăjduiţi, fiindcă ştim că a venit vremea când "Fiul Omului va fi prins şi dat pe mâna bătrânilor, care-L vor judeca şi-L vor condamna, şi va fi dat la moarte, dar a treia zi va învia" cf. Matei 16, 21 şi 17, 23 sau 20, 18-19; Marcu 10, 33-34; Luca 9, 22 sau 18, 31-32t. De aceea şi cântăm în timpul Prohodului: "Ca un leu, Tu, Doamne, în mormânt apunând, ca un pui de leu Te scoli, înviind din morţi".

Cu carnea sfâşiată, îmbătrânită de chinuri, Hristos se scoală "ca un pui de leu", înnoit prin spiritualizarea totală a trupului. "Ca un pui de leu" iese din giulgiurile întărite de miruri, lăsându-le neatinse, păstrând forma; "ca un pui de leu" se ridică strălucitor prin piatra mormântului, fără a lăsa urme, piatră pe care, apoi, îngerul o va ridica pentru a arăta femeilor că Iisus nu mai era în mormânt: "Veniţi de vedeţi locul unde a zăcut!" [Matei 28, 6].

Hristos a înviat! Paradoxal: preotul, care îţi spusese că Hristos a murit, proclamă acum, în lumina strălucitoare a Adevărului, că El a înviat. El ştie, el îţi propovăduieşte adevărul Învierii cu convingere. Nu mai eşti un mormânt gol, prietene! Hristos cel înviat te locuieşte şi bucuria Lui rămâne întreagă în tine.

De Paştele lui 1981, eram în închisoarea Aiud. Dimineaţa, când garda se schimba, încălcând toate regulamentele draconice ale închisorii, i-am spus gardianului (unul dintre cei mai cruzi): "Hristos a înviat!". A ezitat câteva clipe, în care, ca într-o străfulgerare, am văzut perindându-se pe chipul lui inocenţa copilăriei, când mama sau bunica îl ducea de mână la biserică şi când auzea glasul ca de înger al preotului spunând: "Hristos a înviat!". După această clipă de ezitare, mi-a răspuns în şoaptă: "Adevărat a înviat!". A fost pentru mine cea mai sigură dovadă că nu mă înşelasem niciodată în această privinţă: cel care mă tortura îmi confirma Învierea Domnului! Am plâns în tăcere, cu lacrimi de bucurie.

Mai târziu a venit colonelul Prisăcaru, să-mi dovedească, acolo, după gratii, în frig şi foame, prin argumente marxiste, că era stupid să cred şi să afirm învierea lui Hristos. A intrat în celulă şi i-am spus: "Hristos a înviat!". M-a privit fix câteva secunde şi apoi m-a întrebat: "L-ai văzut tu?". "Nu L-am văzut eu, domnule colonel, dar cred în Înviere pentru autoritatea celor care L-au văzut înviat şi au mărturisit: apostolii şi ucenicii, femeile mironosiţe, ostaşii care au zăcut ca morţi, străpunşi de lumina Învierii, milioanele de mucenici care, în clipa morţii martirice, au avut viziunea lui Iisus cel înviat. Nici dumneavoastră nu aţi văzut Polul Nord, dar nu vă îndoiţi de existenţa lui, pentru autoritatea celor ce v-au informat. Nu i-aţi văzut pe Marx, nici pe Engels, nici pe Lenin, dar credeţi în existenţa lor şi, presupun, în teoriile lor, pentru autoritatea celor ce vă vorbesc despre ei…"

Mă risipeam într-o argumentaţie stupidă şi cadaverizată, folosind dovezi omeneşti, moarte dinainte de a le fi rostit, atunci când Adevărul suprem constă în simpla lui proclamare. Treceam, oarecum, prin situaţia Sfântului Apostol Pavel, care făcea uz de filosofie în faţa cetăţenilor atenieni, vorbind despre iraţionalul, antiraţionalul act al învierii scf. Fapte 17, 15-32t. Ucideam, treptat-treptat, duhul adevărului pe care gardianul de mai înainte îl aprinsese în celula mea prin simpla confirmare a Învierii: "Adevărat a înviat!"…

Tinere prieten, pot să-ţi înşir dovezile biblice ale Învierii, pot să te trimit la mormânt cu Petru şi Ioan, ca să vezi cum a ieşit Iisus din giulgiuri, fără să le strice forma, sau din piatră, fără s-o spargă; pot să-ţi spun, ca pe apă, toate arătările Lui în faţa apostolilor, a ucenicilor şi a sfinţilor. Toate sânt, în gura mea, fum şi ceaţă, dacă Duhul lui Dumnezeu nu vorbeşte prin mine.

Hristos a înviat în inima ta înainte de a ţi-o spune eu sau altcineva. Şi tu ştiai acest lucru şi l-ai confirmat, asemenea gardianului meu, atunci când ai strigat din adâncul convingerii neargumentate: „Adevărat a înviat!”.

Nu alerga după spectacole; nu alerga după minuni ieftine făcute pe scenă; nu alerga la bolboroselile fără sens ale sectanţilor: vorbele lor neînţelese sunt şerpi care le ies din gură! Nu alerga la teatralitatea predicării unora ca aceştia: toate sunt minciuni, toate sunt armele ascunse ale satanei! Mergi la cel mai simplu dintre adevăruri, la cel mai neargumentat şi mai de neargumentat: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

* Cuvânt alcătuit după 20 de ani,[1998] la cererea a numeroşi tineri din România, şi îndeosebi a studenţilor din A.S.C.O.R.

###

„ Într-o epocă în care Biserica Ortodoxă Română părea biruită de vremuri şi dispusă la orice compromis cu regimul politic ateu şi materialist, un profesor de Seminar, preoţit de puţină vreme, după ce făcuse experienţele cele mai radicale ale opresiunii comuniste, îndrăznea, în inima Bucureştiului, să ridice Crucea şi să înfrunte aproape de unul singur atât demenţa destructivă a puterii, cât şi laşitatea unora dintre superiorii săi ecleziastici.

Dincolo de alte forme de luptă sau rezistenţă creştină, despre care s-ar cădea să mărturisească mai pe larg elevii săi de atunci, Părintele Gheorghe Calciu a ţinut, în Postul Mare al anului 1978, în faţa unui auditoriu alcătuit mai ales din elevi şi studenţi, un şir de predici de un mare curaj mărturisitor[4], adresate tinerilor dornici de adevărul rostit cu tărie, împotriva ateismului şi materialismului oficial, împotriva demolatorilor de biserici şi de conştiinţe, precum şi împotriva celor aflaţi, adeseori în pofida convingerilor lor intime, într-o cârdăşie tacită cu puterea comunistă. Predicile au fost rostite fie în incinta Bisericii Radu-Vodă, fie pe treptele acesteia (atunci când superiorii i-au încuiat biserica – şi pe seminarişti în dormitoare! – pentru a-l împiedica să predice mai departe>[5]). Cu toate hărţuielile Securităţii şi ale propriilor superiori, auditoriul devenea din ce în ce mai numeros: liceenilor, seminariştilor şi studenţilor în Teologie li s-au adăugat, de la o săptămână la alta, tot mai mulţi tineri din mediile laice, în cea mai mare parte studenţi ai altor facultăţi şi institute din Capitală. Mulţi dintre aceştia („calciştii”) au avut ei înşişi de înfruntat apoi presiunile Securităţii, unii fiind chiar exmatriculaţi. Părintele avea să fie supus mai întâi şicanelor curente, urmăririi, ameninţărilor şi calomniilor, pentru ca, în cele din urmă, să fie arestat (la 10 mai 1979), judecat (?!) şi condamnat la 10 ani de închisoare, sub nişte capete de acuzare ridicole şi fictive, „vina” sa fiind de fapt aceea de a fi strigat adevărul întreg, fără ocolişuri sau menajamente. Biserica, panicată de reacţia puterii şi căutând să-i intre în voie, nu s-a dat înapoi de la a-l caterisi pe cel care-i apărase demnitatea şi temeiurile. Este simptomatic că într-un recent Dicţionar al teologilor români[6], în care-şi găsesc locul sute de figuri marginale, despre Părintele Gheorghe Calciu, al cărui caz făcuse cândva o vâlvă internaţională şi ale cărui predici, tălmăcite în mai multe limbi, au dat lumii măsura vie a creştinătăţii noastre, nici nu se face pomenire!”(Răzvan Codrescu, revista „Rost”, martie, 2006)

Sursa fotografiei: http://www.romfest.org/rost/apr2006/calciu-cruciat.shtml

Recomandare: Convorbiri duhovniceşti

http://cristi-onet.blogspot.com/2009/07/convorbiri-duhovnicesti.html

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Marţi[Rom. 14, 9 – 18; Mt. 12, 14-16; 20-22]. „Cine nu e cu Mine e împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine, risipeşte.” Dar cine este cu Domnul? Cel ce trăieşte şi făptuieşte în duhul Lui; cel ce nu-şi îngăduie nici gânduri, nici simţăminte, nici dorinţe, nici hotărâri, nici cuvinte, nici fapte care să fie neplăcute Domnului şi potrivit poruncilor şi hotărârilor Sale învederate. Cel ce trăieşte şi făptuieşte altfel, acela nu este cu Domnul; prin urmare, nu adună, ci risipeşte. Dar ce risipeşte? Nu doar puterea şi timpul, ci şi ceea ce adună. De pildă, nu adună bogăţie cu Domnul cel care o adună fără să facă parte altora, precum şi cei care cheltuie averea adunată parte pentru huzur, parte pentru moştenitori. Pe cealaltă lume va apărea cu mâna goală şi va fi acolo cel mai sărman dintre sărmani. Dimpotrivă, adună cu Domnul cel ce prin mâinile săracilor şi nevoiaşilor trimite cele agonisite în vistieriile cele veşnice. Când va muri un astfel de om, va găsi tot avutul dincolo, necheltuit, chiar dacă toată viaţa lui ar fi dat în stânga şi în dreapta. Acelaşi lucru se poate spune şi cu privire la adunarea de cunoştinţe. Aici, risipa devine şi mai învederată, întrucât încă de aici devine limpede că cel ce nu filozofează în Domnul adună la arătare munţi de cunoştinţe, însă acestea sunt, de fapt, nimicuri netrebnice, părere de adevăr, nu adevăr. Unii ca aceştia nu numai că nu au cunoaştere, ci îşi pierd şi gândirea omenească: încep să aiureze ca lunaticii. Citiţi sistemele filozofice ale materialiştilor şi o să vă daţi seama.

Lepădarea de Hristos

Creştinii se leapădă de Hristos atunci când cu buzele şi prin cuvânt Îi întorc spatele lui Hristos. Într-adevăr, aceasta este lepădarea de Hristos, aceasta este o faptă cumplită şi pierzătoare, pentru că lepădarea de Hristos înseamnă a te lepăda de viaţă şi a te arunca neîndoielnic în braţele morţii. Dar mai este şi o altă lepădarea de Hristos, asemenea acesteia. Ea se săvârşeşte prin fapte şi viaţă nelegiuită. Despre o asemenea lepădare vorbeşte Apostolul: „Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc, urâcioşi fiind, nesupuşi şi la orice lucru bun , netrebnici”(Tit. 1: 16)

Există lepădare de Hristos cu limba, dar este şi lepădare cu fapta. Nu te mângâia cu numele de creştin, atâta timp cât nu trăieşti în chip evlavios, ci duci o viaţă nelegiuită.

Cine dispreţuieşte porunca, acela dispreţuieşte şi se leapădă şi de cel ce porunceşte. Robul care nu arată stăpânului său ascultare este socotit necredincios. Aşadar, ce rob al lui Hristos este acel creştin care nu ascultă de Hristos? „Şi pentru ce Mă chemaţi, zice Domnul, „Doamne! Doamne!” şi nu faceţi ce vă spun?”(Luca 6: 46) Şi de asemenea: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea”(Matei 12: 30) Orice călcător de lege nu este al lui Hristos, ci este împotriva lui Hristos, este potrivnicul lui Hristos, se leapădă de Hristos, chiar dacă Îi spune: Doamne, Doamne”.

Dacă desfrânezi, dacă săvârşeşti adulter sau în vreun alt fel îţi pângăreşti sufletul şi trupul, te lepezi de Hristos.

Dacă porţi mânie asupra aproapelui tău şi unelteşti cum să-i faci rău, te lepezi de Hristos.

Dacă îţi întinzi mâna spre răpire şi spre a prăda bunul străin, te lepezi de Hristos.

Dacă minţi, vicleneşti şi îl înşeli pe aproapele tău, te lepezi de Hristos.

Dacă cleveteşti, ocărăşti şi defaimi pe aproapele tău, te lepezi de Hristos.

Într-un cuvânt, prin orice faptă nelegiuită săvârşită cu bună ştiinţă împotriva conştiinţei, Îi întorci spatele lui Hristos. De câte ori aduci jertfă patimilor tale ca unui idol, de atâtea ori slujeşti acestora. Leapădă-te de patimi, fereşte-te să săvârşeşti fapte rele, ascultă de Hristos şi nu te vei lepăda de El.

Este uşor să te fereşti de idolii din aur, din argint, din aramă şi din lemn, dar de cei ce sunt înlăuntrul tău, adică de ceea ce este în inima ta, este foarte greu. „Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul cu patimile şi cu poftele”(Gal. 5: 24). Prin urmare, nu sunt ai lui Hristos cei care nu şi-au răstignit patimile şi poftele. Iar daca nu sunt ai lui Hristos, atunci cugetă: cine sunt ei înaintea lui Dumnezeu? Care este rugăciunea lor? Care este jertfa lor?

O, câţi creştini mincinoşi, câţi închinători la idoli se ascund sub numele de creştin! Pomul se cunoaşte după roade, iar creştinul după credinţă şi fapte bune. „Arată-mi credinţa din faptele tale”(Iac. 2: 18)

Întoarce-te, creştine, pocăieşte-te, omorându-ţi trupul cu patimile şi cu poftele lui, şi vei fi un creştin adevărat, şi vei nădăjdui în Mântuitorul Hristos.

Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2008, pag. 242-244.